Despre femeile preot, celibat şi puterea Romei

Autor: Antonio Gaspari
Traducere: Radu şi Oana Capan
Sursa: Zenit, 18 septembrie 2011

Cardinalul Mauro Piacenza, prefectul Congregaţiei pentru Cler, intervine rar în dezbaterile publice. Este cunoscut în schimb pentru munca sa tăcută şi neobosită şi pentru observaţiile profunde pe care le face pe teme ce ţin de cultura contemporană. Prelatul italian de 67 de ani va încheia în octombrie primul an de când conduce Congregaţia din Vatican dedicată clerului. Agenţia Zenit a stat de vorbă cu el despre adevărata putere a Bisericii, despre ce poate să ofere geniul feminin conducerii Bisericii, precum şi despre mult dezbătuta problemă a celibatului preoţesc.

– Eminenţa Voastră, în ultimele decenii, cu o surprinzătoare regularitate, acelaşi set de întrebări ecleziale ies la suprafaţă în dezbaterea publică. Cum puteţi explica aceasta?

– Au existat mereu în istoria Bisericii „mişcări centrifuge”, încercări de „normalizare” a extraordinarului Eveniment al lui Cristos şi al Trupului Său viu în istorie – Biserica. O „Biserică normalizată” şi-ar pierde întreaga ei forţă profetică; ea nu ar mai spune nimic omului şi lumii şi, într-adevăr, l-ar trăda pe Domnul ei. Diferenţa majoră în aceste vremuri are legătură cu mass-media pe de o parte, dar şi cu doctrina. Dacă vorbim din punct de vedere doctrinar, asistăm la un efort de justificare a păcatului, încurajându-se nu încrederea în milostivire, ci o periculoasă autonomie care aduce aminte de ateismul practic. Cât priveşte mass-media, în ultimele decenii „forţele centrifuge” fiziologice s-au bucurat de atenţie şi de o inoportună amplificare din partea mijloacelor de comunicare, care, într-un anumit fel, trăiesc din conflict.

– Hirotonirea femeilor trebuie înţeleasă ca o problemă de doctrină?

– Cu siguranţă, şi aşa după cum toată lumea ştie, problema a fost abordată atât de Papa Paul al VI-lea cât şi de Fericitul Papă Ioan Paul al II-lea, acesta din urmă, prin Scrisoarea Apostolică „Ordinatio Sacerdotalis” din 1994, încheind definitiv subiectul. Se spune acolo: „De aceea, pentru ca orice îndoială să fie eliminată privitor la o problemă de mare importanţă, o problemă ce priveşte însăşi constituţia divină a Bisericii, în virtutea ministerului meu de întărire a fraţilor (cf. Luca 22,32), declar că Biserica nu are nici o autoritate să confere hirotonirea întru preoţie femeilor, şi această afirmaţie trebuie să fie considerată definitivă de toţi credincioşii Bisericii.” Unii, într-o încercare disperată, au vorbit despre o „relativitate” a proclamărilor doctrinare de până atunci, dar, cinstit vorbind, astfel de teze nu au nici un fundament.

– Atunci în Biserică nu există loc pentru femei?

– Dimpotrivă, femeile au un rol foarte important în Trupul eclezial, şi ar putea avea unul şi mai important. Biserica este fondată de Cristos şi noi, oamenii, nu putem să îi decidem forma; de aceea, constituţia ierarhică este legată de preoţia ministerială, rezervată bărbaţilor. Nu există însă nimic care să împiedice valorificarea geniului feminin în roluri care nu sunt legate de exercitarea Ordurilor Sacre. Ce ar putea opri, de exemplu, o mare profesionistă în domeniul economiei să conducă Administraţia Sfântului Scaun? Ce ar putea opri o jurnalistă competentă să devină purtătoarea de cuvânt a Biroului de Presă al Vaticanului? Exemplele ar putea continua pentru toate organismele din Vatican ce nu au legătură cu Ordurile Sacre. Sunt slujiri în care geniul feminin şi-ar putea aduce o contribuţie importantă!

Este altceva să gândeşti slujirea ca putere şi să pretinzi, cum face lumea, o parte din această putere. Îmi menţin opinia că deprecierea marelui mister al maternităţii, realizată de cultura dominantă, are un rol considerabil în dezorientarea generală a femeilor. Ideologia profitului a redus şi instrumentalizat femeile, nerecunoscând marea contribuţie pe care ele, în mod incontestabil, o pot aduce societăţii şi lumii. De asemenea, trebuie spus că Biserica nu este o organizaţie politică în care ai dreptul să ceri o reprezentare adecvată. Biserica este cu totul altceva; Biserica este Trupul lui Cristos şi, în ea, fiecare din noi este membru aşa cum a stabilit Cristos. Mai mult, în Biserică nu se pune problema de roluri masculine şi roluri feminine, ci de roluri care din voinţă divină cer sau nu hirotonirea. Tot ceea ce poate să facă un bărbat laic poate să facă şi o femeie laică. Important este să aibă formarea specifică şi potrivită, şi atunci faptul că este bărbat sau femeie nu mai contează.

– Dar poate cineva să participe cu adevărat la viaţa Bisericii fără atribuţii de putere efectivă şi de responsabilitate?

– Cine spune că participarea la viaţa Bisericii este o problemă de putere? Dacă lucrurile ar sta aşa, Biserica nu ar fi aşa cum este – umană şi divină – ci pur şi simplu una dintre multele asociaţii umane, poate cea mai mare şi mai nobilă, dată fiind istoria ei; ea atunci ar trebui să fie „administrată” împărţindu-se puterea. Nimic mai departe de realitate! Ierarhia în Biserică, dincolo de a fi instituită în mod direct divin, trebuie mereu să fie înţeleasă ca o slujire adusă comuniunii. Doar o neînţelegere, izvorând din punct de vedere istoric din experienţa dictaturilor, poate face ca lumea să se gândească la ierarhia ecleziastică drept o exercitare a unei „puteri absolute”. Ştie cât de falsă este o astfel de viziune cel care, zi de zi, este chemat să îl asiste pe Papa în responsabilitatea sa personală pentru Biserica Universală! Atât de multe sunt medierile, consultările, expresiile colegialităţii reale, încât practic nici un act de guvernare nu este rodul voinţei personale a cuiva, ci este mereu rezultatul unui proces lung, în ascultare faţă de Duhul Sfânt şi faţă de contribuţia preţioasă a numeroşi oameni, în primul rând a Episcopilor şi a Conferinţelor Episcopale din lumea întreagă. Colegialitatea nu este un concept socio-politic, ci derivă din Euharistia comună, din hrănirea cu aceeaşi Pâine şi din trăirea aceleiaşi credinţe; din a fi uniţi în Cristos: Calea, Adevărul şi Viaţa; iar Cristos este acelaşi ieri, astăzi şi întotdeauna!

– Nu este prea mare puterea Romei?

– A spune „Roma” înseamnă pur şi simplu a spune „catolicitate” şi „colegialitate”. Roma este oraşul ales de providenţă ca loc al martiriului Apostolilor Petru şi Paul, şi comuniunea cu această Biserică a însemnat mereu, în istorie, comuniunea cu Biserica Universală, unitate, misiune şi certitudine doctrinală. Roma este în slujba tuturor Bisericilor, iubeşte toate Bisericile şi, nu de puţin ori, apără Bisericile cele mai ameninţate de puterea lumească şi de guverne care nu respectă pe deplin dreptul uman şi natural inalienabil la libertatea religioasă.

Biserica trebuie văzută din perspectiva Constituţiei Dogmatice „Lumen Gentium” a Conciliului Vatican II, incluzând desigur nota ataşată documentului. Acolo este descrisă Biserica primară, Biserica Sfinţilor Părinţi, Biserica tuturor veacurilor, care este Biserica noastră de astăzi, fără discontinuitate; care este Biserica lui Cristos. Roma este chemată să prezideze în caritate şi în adevăr, singurele izvoare ale autenticei păci creştine. Unitatea Bisericii nu vine din compromisul cu lumea şi cu mentalitatea ei, ci este rezultatul, dat de Cristos, al fidelităţii noastre faţă de adevăr şi al iubirii pe care suntem capabili să o trăim.

Cred că este semnificativ în acest sens faptul că astăzi Biserica singură, ca nimeni altcineva, apără omul şi raţiunea sa, capacitatea sa de a cunoaşte realitatea şi de a intra în relaţie cu ea, pe scurt omul în totalitatea sa. Roma este în slujba deplină a întregii Biserici a lui Dumnezeu din lume, o „fereastră deschisă” către lume. O fereastră care dă glas tuturor celor care nu au glas, care îi cheamă pe toţi la o continuă convertire şi prin aceasta contribuie, adesea în tăcere şi în suferinţă, plătind ea însăşi, chiar prin nepopularitate, la construirea unei lumi mai bune, la civilizaţia iubirii.

– Acest rol pe care îl joacă Roma nu constituie o piedică în calea unităţii şi a ecumenismului?

– Dimpotrivă, constituie premiza lor necesară. Ecumenismul este o prioritate pentru viaţa Bisericii şi reprezintă o exigenţă absolută ce izvorăşte din însăşi rugăciunea Domnului: „Ut unum sint„, care devine pentru fiecare creştin adevărată „poruncă a unităţii”. În rugăciune sinceră şi cu spirit de convertire interioară permanentă, în fidelitate faţă de propria identitate şi prin năzuinţa comună către iubirea perfectă dăruită de Dumnezeu, este necesar să ne angajăm cu convingere pentru a nu exista obstacole pe drumul mişcării ecumenice. Lumea are nevoie de unitatea noastră; este de aceea urgent să continuăm să ne angajăm în dialogul de credinţă cu toţi fraţii noştri creştini, pentru ca Cristos să fie plămadă în societate. Este de asemenea urgent să colaborăm şi cu necreştinii, prin dialogul intercultural, pentru a contribui împreună la construirea unei lumi mai bune, colaborând la operele bune şi pentru a face posibilă o societate nouă şi mai umană. Chiar şi în această sarcină, Roma are un rol unic de a propulsa. Nu există timp pentru diviziuni; timpul şi energiile noastre trebuie consumate pentru a fi uniţi.

– În această Biserică cine sunt atunci preoţii şi care este rolul lor?

– Ei nu sunt asistenţi sociali şi cu atât mai puţin funcţionari ai lui Dumnezeu! Criza de identitate este în special acută în contextele mai puternic secularizate, în care pare să nu există spaţiu pentru Dumnezeu. Preoţii sunt însă ceea ce au fost mereu; sunt ceea ce Cristos a dorit mereu ca ei să fie! Identitatea preoţească este cristocentrică şi de aceea euharistică. Este cristocentrică pentru că, aşa după cum Sfântul Părinte a amintit de multe ori, în preoţia ministerială, „Cristos ne atrage în El însuşi”, implicându-se în existenţele noastre şi implicându-ne pe noi în propria Sa existenţă. Această atracţie reală are loc sacramental, şi de aceea într-o manieră obiectivă şi insurmontabilă în Euharistia ai cărei miniştri sunt preoţii, adică slujitori şi instrumente eficiente.

– Legea celibatului este însă absolută? Chiar nu poate fi schimbată?

– Nu este o simplă lege! Legea este consecinţa unei realităţi mai înalte care este percepută doar într-o relaţie vie cu Cristos. Isus spune: „Cel care înţelege, să înţeleagă”. Celibatul sacru nu este ceva de depăşit, ci este ceva mereu nou, în sensul că, tocmai prin el, viaţa preotului este „reînnoită”, deoarece este mereu dăruită, într-o fidelitate ce îşi are rădăcinile în Dumnezeu iar roadele în înflorirea libertăţii umane. Adevărata dramă stă în incapacitatea contemporană de a lua decisivii definitive, în reducerea dramatică a libertăţii umane ce a devenit atât de fragilă încât nu urmăreşte binele nici chiar când este recunoscut şi intuit ca posibilitate pentru propria existenţă. Nu celibatul este problema, şi nici infidelitatea şi slăbiciunile anumitor preoţi nu pot constitui criteriul de judecată. Statisticile ne spun că peste 40% dintre căsătorii eşuează. Dar doar 2% dintre preoţi eşuează în celibat, astfel că soluţia nu constă în mod absolut în a face opţional celibatul sacru. Nu ar trebui în schimb să încetăm să mai interpretăm libertatea ca „absenţa legăturilor” şi a angajamentelor definitive, şi să începem să descoperim că adevărata realizare a fericirii umane constă tocmai în angajamentul pe viaţă de a te dărui altora şi lui Dumnezeu?

– Nu ar creşte însă vocaţiile dacă ar fi abolit celibatul?

– Nu! Confesiunile creştine în care, deoarece nu există preoţie hirotonită, nu există doctrina şi disciplina celibatului, se găsesc şi ele într-o criză profundă cu privire la „vocaţiile” de lideri ai comunităţii. Există de asemenea o criză în privinţa Sacramentului Căsătoriei unic şi indisolubil. Criza din care, în realitate, ieşim încet este legată în mod fundamental de criza de credinţă în Occident. Trebuie să ne angajăm în a face să crească credinţa. Aceasta este esenţa. În aceeaşi sferă sunt în criză sfinţirea sărbătorilor, Spovada, Căsătoria…

Secularizarea şi pierderea în consecinţă a simţului sacrului, a credinţei şi a practicării ei, au produs şi continuă să producă o scădere importantă a numărului de candidaţi la preoţie. Alături de aceste cauze specific teologice şi ecleziale, există şi câteva cu caracter sociologic: înainte de toate, scăderea evidentă a ratei natalităţii, cu diminuarea în consecinţă a numărului de bărbaţi tineri şi, astfel, a vocaţiilor la preoţie. Şi acesta este un factor care nu poate fi ignorat. Totul se leagă. Uneori sunt create condiţiile de bază, dar apoi nu se doreşte acceptarea consecinţelor, însă acestea sunt inevitabile.

Primul şi indispensabilul remediu la scăderea vocaţiilor ni-l sugerează chiar Isus: „Rugaţi-l pe Domnul secerişului să trimită lucrători la secerişul lui” (Matei 9,38). Acesta este realismul pastoraţiei vocaţionale. Rugăciunea pentru vocaţii, o reţea intensă, universală şi largă de rugăciune şi de Adoraţie Euharistică, ce să cuprindă întreaga lume, este singurul răspuns real posibil la criza acceptării vocaţiilor. Acolo unde se trăieşte constant într-o astfel de atitudine de rugăciune, se poate afirma că văd roade concrete. Este fundamental, de asemenea, să se vegheze asupra identităţii şi specificităţii vieţii ecleziale a preoţilor, a persoanelor consacrate (în unicitatea carismelor fundamentale ale ordinului de care aparţin) şi a credincioşilor laici, pentru ca fiecare să poată cu adevărat, în libertate, să înţeleagă şi să primească vocaţia la care Dumnezeu îl cheamă. Trebuie însă ca fiecare să fie el însuşi şi să lucreze zi de zi, tot mai mult, pentru a deveni ceea ce este.

– Eminenţa Voastră, în acest moment al istoriei, cum aţi rezuma situaţia generală?

– Programul nostru nu trebuie să fie influenţat de dorinţa de a rămâne pe linia de plutire cu orice preţ, de a fi aplaudaţi de opinia publică: trebuie doar să ne slujim aproapele, oricine ar fi el, din iubire şi cu iubirea Dumnezeului nostru, amintindu-ne că doar Isus este Mântuitorul. Trebuie să îl lăsăm să umble, să vorbească, să acţioneze prin sărmanele noastre persoane şi prin munca noastră zilnică. Nu trebuie să ne punem pe noi în faţă, ci pe El. Nu trebuie să ne fie teamă nici în faţa celor mai rele situaţii. Domnul se află şi El în Barca lui Petru, chiar dacă pare că doarme; este aici! Trebuie să acţionăm cu energie, ca şi când totul ar depinde de noi, dar cu pacea celor care ştiu că totul depinde de Domnul. Trebuie aşadar să ne amintim că numele iubirii în timp este „fidelitate”!

Credinciosul ştie că El este Calea, Adevărul, Viaţa, şi nu doar „o” cale, „un” adevăr, „o” viaţă. De aceea, cheia misiunii în societatea noastră stă în curajul adevărului, cu costul insultelor şi al dispreţului; acest curaj este una cu iubirea, cu caritatea pastorală, care trebuie recuperate şi care fac vocaţia creştină mai atractivă astăzi ca niciodată. Doresc să citez cuvintele cu care Consiliul Bisericii Evanghelice şi-a rezumat programul în Stuttgart în 1945: „A vesti cu mai mult curaj, a ne ruga cu mai multă încredere, a crede cu mai multă bucurie, a iubi cu mai multă pasiune”.