Căinţă şi reînnoire în misiunea de cateheză

Autor: Arhiepiscopul Charles Chaput de Denver
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: CatholicEducation.org

Lipsa de credinţă cu care ne confruntăm astăzi în societate este în mare măsură rodul propriilor noastre alegeri greşite pe care le-am făcut de-a lungul timpului în calitate de educatori, părinţi, credincioşi practicanţi sau prin mărturia exemplului personal. Dar tot ce s-a făcut greşit, se poate şi desface.

Poate unii dintre dumneavoastră aţi citit nuvela intitulată „Loteria”, scrisă de Shirley Jackson. Dacă nu aţi citit-o, am să vă stric surpriza povestindu-vă sfârşitul, ca să ajung la ceea ce doresc de fapt – dar vă asigur că istorioara merită totuşi citită. Acţiunea se petrece într-o zi de vară, într-un orăşel din America anilor ’40. Oamenii se adună pentru împlinirea unui ritual anual care datează din vremuri imemoriale şi care are într-un fel menirea de a implora o bună recoltă de cereale – numai că nu se face apel la Dumnezeu şi nici nu este prezent vreun preot pe acolo. Sătenii se aşează la rând ca să extragă un bilet dintr-o cutie veche de lemn. Tessie Hutchinson, o tânără soţie şi mamă, a tras biletul cu un semn negru pe el. Acesta este de fapt sfârşitul: conducătorul loteriei dă startul şi mulţimea se îndreaptă spre Tessie. Şi o ucid cu pietre.

„Loteria” este una dintre cele mai citite nuvele din câte au fost publicate în ţara mea. Şi pe bună dreptate. Este foarte bine scrisă. Finalul îţi taie răsuflarea. Profesorii o preţuiesc fiindcă provoacă discuţii aprinse în sălile de curs. Sau cel puţin aşa era mai demult. În urmă cu câţiva ani, o profesoară de colegiu şi scriitoare, Kay Haugaard, a prezentat într-un eseu experienţa pe care a avut-o citind această nuvelă unor generaţii succesive, de-a lungul a două decenii. În jurul anilor 1970 – spunea ea – studenţii care citeau povestea rămâneau şocaţi şi indignaţi. Aceasta deschidea discuţii vii cu privire la probleme mari – semnificaţia sacrificiului şi a tradiţiei; pericolele spiritului de turmă şi ascultării oarbe a conducătorilor; problema conştiinţei şi consecinţele laşităţii.

Iată însă că în jurul anilor 1990 reacţiile au început să se schimbe. Haugaard descrie o discuţie care – cel puţin pentru mine – este chiar mai şocantă decât povestea însăşi. Studenţii nu au găsit altceva să spună decât că povestea i-a plictisit. Aşa că Haugaard i-a întrebat ce ar spune dacă sătenii ar sacrifica chiar pe una dintre rudele lor de dragul recoltei. Un student, adoptând un ton raţional, a argumentat că în multe culturi există tradiţia sacrificiului uman. Altul a spus că uciderea cu pietre este parte a unei „religii străvechi”, şi prin urmare este acceptabilă şi de înţeles. O altă studentă, mai în vârstă, care lucra ca infirmieră, a adăugat şi ea că la spitalul unde lucrează a fost pregătită într-o sensibilitate multiculturală. Iar lecţia pe care a învăţat-o este aceasta: „Dacă ceea ce se întâmplă face parte din cultura persoanei respective, noi nu suntem calificaţi să îi judecăm faptele”.

Experienţa lui Haugaard m-a făcut să mă gândesc la faptul că cultura noastră face „cateheză” în fiecare zi. Asemenea picăturii de apă care cade mereu pe o piatră, ea erodează pur şi simplu sentimentul moral şi religios al omului, şi nu lasă în loc decât o gaură acolo unde altădată erau convingerile lui. Experienţa lui Haugaard ne învaţă că a fost de ajuns mai puţin de o generaţie pentru ca o astfel de cateheză să producă un grup de adulţi tineri incapabili să ia atitudine împotriva unui ritual în care este ucisă o femeie tânără. Şi nu fiindcă ar fi laşi. Ci fiindcă şi-au pierdut vocabularul moral!

Studenţii lui Haugaard au crescut se pare în această cultură formată de ateismul practic şi de relativismul moral. Altfel spus, au crescut într-un ambient care îi învaţă, în multe feluri, că Dumnezeu nu este relevant, că binele şi răul, adevărul şi minciuna, ceea ce este corect şi ceea ce este greşit nu există la modul absolut. Iată cultura în care trăim şi cateheza pe care o desfăşoară ea. Dar nu cred că această nouă formă de barbarie – fiindcă despre aşa ceva este vorba – este un proces inevitabil. Nu este uşor să distrugi simţul moral şi să smulgi societăţii sentimentul religios. Ca să faci aceasta ai nevoie de două elemente cheie: în primul rând este nevoie de efortul agresiv, organizat şi unit al indivizilor şi grupurilor implicate în subminarea credinţei şi valorilor creştine; în al doilea rând, este necesară indiferenţa unor persoane ca mine şi ca tine, credincioşi creştini.

Doresc să mă refer la acest al doilea factor, fiindcă este cel care ne implică direct. Creştinii din Occident, în general, nu prea au reuşit să transmită credinţa propriilor copii şi mai larg, culturii. Dovada se găseşte şi în relatări precum cea făcută de Kay Haugaard. Putem vedea de asemenea în sondajele de opinie că identitatea şi afilierea religioasă sunt tot mai puţin pronunţate. Multe persoane susţin că au o orientare „spirituală”, dar fără religie. Asistăm în prezent la slăbirea religiei ca factor formator în ţările dezvoltate. Credinţa religioasă se află în continuu declin în cultura apuseană, în special în rândul tinerilor, astfel încât Biserica este mult mai redusă numeric decât arată cifrele oficiale. Iar aceasta are consecinţe pentru viitorul vieţii catolice şi pentru direcţia în care merg societăţile noastre.

Ceea ce se întâmplă astăzi în Biserică nu este însă deloc o poveste nouă. O regăsim în întreg Vechiul Testament. Uitaţi-vă ce puţin timp le-a luat evreilor ca să înceapă din nou să adore viţelul de aur! Şi ori de câte ori poporul lui Dumnezeu devenea prosper sau trăia prea confortabil, deîndată uita de unde venea. Îl uitau pe Dumnezeul lor, fiindcă pur şi simplu nu mai credeau că este necesar să transmită învăţătura despre El. Şi deoarece nu mai catehizau, nici nu se mai puteau apăra faţă de idolatria culturilor înconjurătoare, astfel încât în cele din urmă începeau să se închine aceloraşi zei străini ca păgânii în mijlocul cărora trăiau.

Astăzi avem de luptat cu aceleaşi lucruri. În loc să schimbăm cultura din jurul nostru, noi, creştinii, ne-am lăsat schimbaţi de cultură. Ne-am vândut prea ieftin. Am tânjit să fim asimilaţi şi să ne integrăm cât mai bine. Şi în cursul acestui proces ne-am pierdut personalitatea şi am fost noi absorbiţi de cultura pe care am fost trimişi să o sfinţim! Dacă poporul nostru nu îşi mai cunoaşte credinţa, îndatoririle de discipol sau chemarea la misiune – atunci noi, conducătorii, clerul, părinţii educatorii nu trebuie să blamăm pe nimeni altcineva decât pe noi înşine. Trebuie să recunoaştem şi să nu uităm aceasta. Pentru prea mulţi dintre noi, creştinismul nu înseamnă legătura filială cu Dumnezeu cel viu, ci o obişnuinţă moştenită. Am devenit „călduţi” în credinţă şi neştiutori în ale lumii. Ne-am pierdut zelul evanghelic. Şi am eşuat în transmiterea credinţei noastre generaţiei următoare.

Lipsa de credinţă cu care ne confruntăm astăzi în societate este în mare măsură rodul propriilor noastre alegeri greşite pe care le-am făcut de-a lungul timpului în calitate de educatori, părinţi, credincioşi practicanţi sau prin mărturia exemplului personal. Dar ceea ce s-a făcut greşit se poate şi desface. Putem regreta, ne putem căi. Putem reînnoi ceea ce vanitatea sau indiferenţa noastră au făcut să se ruineze. Este încă posibil să „răscumpărăm timpul” cum le spunea odată Sf. Paul efesenilor (5,16). Numai că nu avem la dispoziţie prea mult timp. Şi nici nu este cazul să ne construim alibiuri pentru greşelile trecutului. Acum şaizeci de ani, când a scris „Loteria”, Shirley Jackson se putea baza pe faptul că cititorii ei ştiau ce anume este corect şi ce este greşit. Trăia într-o cultură care reflecta la scară mare consensul creştin despre virtute şi integritatea morală. Dar acum nu mai este aşa. Cultura în care trăim astăzi pledează pentru un cu totul alt consens – acela care se bazează pe interese politice şi morale puternic ostile convingerilor creştine.

Un articol din 13 septembrie 2010 din New York Times merge direct la ţintă. Se referă la o nouă campanie lansată de susţinătorii „căsătoriilor” homosexuale în New York, campanie care include politicieni şi celebrităţi de la Hollywood care aduc o serie de argumente aparent raţionale. Un exemplu este actriţa Julianne Moore. Intervenţia ei începe aşa: „Salut, sunt Julianne Moore şi locuiesc în New York. Toţi trebuie să avem dreptul să ne căsătorim cu persoana pe care o iubim”. Campania aceasta este înşelătoare şi în cele din urmă duce la ruina căsătoriilor reale şi a familiei. Dar când creştinii nu înţeleg conţinutul sau raţiunea propriei lor credinţe, nu pot oferi vreo alternativă viabilă.

Iată ce anume vreau să subliniez: în primul rând, ori formăm noi cultura, ori ne formează cultura pe noi. În al doilea rând, chiar în clipa aceasta, cultura reuşeşte mai bine să ne deformeze decât reuşim noi să o formăm. Şi în al treilea rând, trebuie să ne recunoaştem greşelile şi să ne întoarcem pe calea căinţei, a schimbării şi a propriei mărturii lipsite de egoism, în faţa tuturor. Punctul central în reînnoirea catehezei catolice are prea puţin de-a face cu tehnicile, teoriile, programele sau resursele. Esenţial este dacă noi înşine credem cu adevărat. Cateheza nu este o profesie. Este o dimensiune a calităţii de discipol. Dacă suntem într-adevăr creştini, atunci fiecare dintre noi este chemat să educe şi să fie misionar. Numai că nu putem da ceea ce noi înşine nu avem. Dacă suntem stânjeniţi de învăţăturile Bisericii sau dacă nu suntem de acord cu ele, sau dacă am hotărât noi că este pur şi simplu prea greu să trăieşti în conformitate cu ele sau că sunt prea greu de explicat, atunci ne-am semnat propria înfrângere.

Trebuie să credem cu adevărat ceea ce afirmăm că credem. Trebuie să încetăm să ne mai numim „catolici” dacă nu suntem de partea Bisericii în toate învăţăturile ei. Dar dacă suntem cu adevărat catolici sau cel puţin dorim să fim, atunci trebuie să acţionăm ca atare, cu ascultare şi zel şi cu inima arzând viu pentru Isus Cristos. Dumnezeu ne-a dat credinţa ca să o dăm mai departe. Dar aceasta cere curaj. Şi lepădarea conştientă de propria vanitate. Când procedăm astfel, Biserica devine puternică. Iar când nu, devine slabă. Lucrurile sunt extrem de simple. Într-o cultură a confuziei, Biserica este singurul nostru ghid de încredere. Aşa că haideţi să predicăm şi să transmitem mai departe, cu pasiune, credinţa noastră catolică. Şi să îi cerem lui Dumnezeu să ne facă suficient de curajoşi şi destul de smeriţi ca să ne putem urma noi înşine credinţa în absolutul învăţăturilor sale.