Şi-a schimbat Biserica învăţătura în privinţa pedepsei cu moartea?

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Christopher Kaczor
Traducere: Adela Maria
Sursa: This Rock, iulie-august 2010

Condamnat

Condamnat

„Este clar că, pentru a fi atinse [scopurile pedepsei], natura şi gradul pedepsei trebuie să fie atent evaluate si stabilite, iar [statul] nu trebuie să ajungă la polul extrem de a executa criminalul, cu excepţia cazurilor de absolută necesitate: cu alte cuvinte, când altfel nu ar fi posibilă apărarea societăţii. Astăzi, totuşi, ca urmare a îmbunătăţirilor constante aduse organizării sistemului penal, asemenea cazuri sunt foarte rare, dacă nu practic inexistente” (Papa Ioan Paul al II-lea, Evangelium Vitae nr. 56).

Aceste cuvinte ale Papei Ioan Paul al II-lea, aflate de asemenea în Catehismul Bisericii Catolice şi reproduse în diferite moduri de către Conferinţele Episcopale, au provocat confuzie multor oameni, întrebându-se cum se potrivesc acestea cu învăţătura catolică timpurie asupra pedepsei cu moartea. Sf. Augustin, Papa Inocenţiu al III-lea, Toma d’Aquino, Cardinalul Newman şi tradiţia catolică în întregul ei au acceptat pedeapsa capitală. Într-adevăr, atât Vechiul Testament (Geneză 9,6), cât şi Noul Testament (Romani 13,4) par a aproba pedeapsa cu moartea. Cum trebuie deci să înţelegem învăţătura Papei Ioan Paul al II-lea?

Unii oameni sunt tentaţi să creadă că este vorba de o simplă inversare sau respingere a învăţăturii catolice tradiţionale. Pentru a vedea de ce nu este aşa, vom analiza în detaliu atât învăţătura catolică tradiţională cât şi cea modernă. Mai întâi, este important să ne amintim că învăţătura catolică tradiţională nu a susţinut niciodată că statul trebuie să impună pedeapsa cu moartea. În această privinţă, viziunea catolică diferă de cea a lui Immanuel Kant, de exemplu. Kant susţinea că este o datorie strictă, o datorie care trebuie achitată, aceea de a-i executa pe cei vinovaţi de crime capitale.

În contrast, Sf. Toma susţinea că conducerea are responsabilitatea de a proteja binele comun prin pedepse juste, dar nu precizează că o anumită infracţiune (de exemplu crima) trebuie întotdeauna şi în fiecare caz pedepsită într-un anumit fel (pedeapsa capitală). Deşi infracţiunea şi pedeapsa trebuie să fie direct proporţionale, acestea nu pot fi aproape niciodată perfect proporţionale, excepţie poate când este vorba de chestiuni financiare. Evident, Timothy McVeigh nu putea fi condamnat la moarte de 168 de ori. Nu putem molesta sexual pedofilul adult în momentul tinereţii sale. Chiar şi moartea pentru moarte în cazul cuiva care a luat viaţa unei singure persoane nu este exact proporţională, de vreme ce detaliile crimei iniţiale nu vor putea fi reproduse perfect niciodată.

Adevărul zicalei biblice „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte” constă în afirmarea nevoii de justiţie retributivă, dar nu de o justiţie înţeleasă ca o corespondenţă geometrică. De fapt, expresia „ochi pentru ochi” este cel mai bine înţeleasă ca un principiu care limitează violenţa, ca o alternativă la pedeapsa mai severă pe care o atrage răzbunarea, acţionând violent pur şi simplu sub imboldul emoţiei. Învăţătura tradiţională catolică nu cere pedeapsa cu moartea pentru fiecare caz în parte de crimă.

Papa Ioan Paul al II-lea, la rândul său, nu a negat faptul că statul are dreptul să impună pedeapsa cu moartea. Statul are acest drept, chiar dacă Papa crede că nu trebuie să facă uz de acesta. În acelaşi fel, statul are dreptul de a recruta tinerii în serviciul militar sau de a impune taxe mult mai mari asupra populaţiei, dar poate că nu trebuie să facă uz de aceste drepturi ţinând cont de circumstanţele de astăzi.

Scopurile pedepsei

Este de asemenea important să amintim că Papa Ioan Paul al II-lea reia cele patru scopuri tradiţionale ale pedepsei, aşa cum au fost enunţate de învăţătura catolică tradiţională:

  • Sancţionare
  • Apărarea societăţii
  • Descurajare
  • Reabilitare

În special primul scop este important, dar adesea greşit înţeles. Sancţionarea nu înseamnă răzbunare, nu este o eliberare a frustrării sau suferinţei prin mijloace punitive. La drept vorbind, sancţionarea este o restaurare a ordinii justiţiei perturbate de comportamentul infractorului. În cazul pedepsei juste, infractorul este deposedat de un bun pentru că nu mai este demn de acesta. Sancţionarea, în viziunea Papei Ioan Paul al II-lea, este încă scopul „de bază” al pedepsei – de bază în sensul că reprezintă condiţia necesară pentru toate pedepsele juste. Dacă o persoană nu a făcut nimic rău, dacă o persoană este nevinovată, atunci nu trebuie să îi fie aplicată nici o pedeapsă.

Justiţia retributivă şi demnitatea prizonierului sunt în mod necesar legate una de alta. În virtutea demnităţii individului, fiinţele umane au standarde mai înalte de comportament faţă de animalele sălbatice sau manifestările naturii. Când o fiinţă umană de bună voie şi în cunoştinţă de cauză face rău, răspunsul corect la acest tip de comportament este pedeapsa justă. Sancţionarea cere ca infracţiunilor grave să li se răspundă cu pedepse grave, iar pedepsele uşoare să fie aplicate pentru infracţiuni mai puţin importante. Crima ar trebui aşadar să fie pedepsită de o manieră foarte severă, precum închisoarea pe viaţă, dar nu există nici o necesitate morală pentru ca aceasta să fie pedepsită cu moartea.

Al doilea scop al pedepsei este apărarea societăţii. Statul are obligaţia să păstreze, să promoveze şi să apere binele comun al societăţii. Pentru a se achita de această obligaţie, statul are dreptul să crească taxele şi să aplice pedepse. Pentru a justifica pedeapsa cu moartea, Toma d’Aquino a scris: „dacă un om este periculos sau molipsitor pentru comunitate, datorită vreunui păcat, este demn de laudă şi util ca acesta să fie omorât pentru a proteja binele comun, de vreme ce ‘puţină drojdie face să dospească tot aluatul'” (Summa Theologiae II-II:64:2). Pentru Toma d’Aquino, pedeapsa cu moartea este similară cu amputarea unui membru bolnav pentru a salva trupul, sau cu auto-apărarea prin care o persoană ucide o alta pentru a-l apăra pe cel nevinovat.

Acelaşi raţionament, noi circumstanţe

Papa Ioan Paul al II-lea arată că dacă pedeapsa cu moartea este precum amputarea unui membru bolnav sau auto-apărarea individuală, atunci trebuie folosită numai ca ultimă soluţie – numai dacă societatea nu poate fi apărată altfel. La urma urmei, dacă medicaţia dă rezultate, este mai bună decât amputarea. Dacă te poţi apăra împotriva unui atacator punându-l la pământ, atunci nu trebuie să îl ucizi. Acest context de fundal are sens în viziunea Papei potrivit căreia statul „nu trebuie să ajungă la polul extrem de a executa criminalul, cu excepţia cazurilor de absolută necesitate: cu alte cuvinte, când altfel nu ar fi posibilă apărarea societăţii. Astăzi totuşi, ca urmare a îmbunătăţirilor constante aduse organizării sistemului penal, asemenea cazuri sunt foarte rare, dacă nu practic inexistente”.

În apărarea vieţii nevinovate, toate mijloacele până la ucidere ar trebui folosite înainte ca pedeapsa cu moartea să devină necesară. Aşa cum violenţa în auto-apărare poate fi justificată, dar trebuie evitată dacă este posibil, la fel şi pedeapsa cu moartea poate fi folosită doar dacă nu există nici un alt mod de a apăra societatea. Dar există şi alte moduri de a apăra societatea de criminali periculoşi, de exemplu închisoarea pe viaţă, deci trebuie utilizate aceste mijloace.

Am folosit analogia cu auto-apărarea, dar această analogie este potrivită până la un punct. Pedeapsa cu moartea nu este auto-apărare individuală extinsă la întreaga societate. Tratarea pedepsei cu moartea, atât în Evangelium Vitae cât şi în Catehism, este pusă explicit în contextul pedepsei, nu în contextul uciderii pentru auto-apărare. Mai mult, în ceea ce priveşte auto-apărarea individuală, putem să nu ucidem un atacator care a fost, cel puţin pentru moment, adus în stare de incapacitate. Dacă cineva mă atacă şi îl pun la pământ şi apoi îl leg, nu aş mai avea nici o justificare pentru a face încă un pas şi a-i lua viaţa. Dar, în fond, toate formele de pedeapsă capitală (spânzurare, scaun electric, execuţie, ghilotină, injecţie letală) presupun ca „agresorul” să nu mai fie la acel moment un agresor. Astfel, dacă pedeapsa cu moartea ar fi pur şi simplu o formă de auto-apărare a comunităţii, guvernată de aceleaşi norme ca auto-apărarea în cazuri individuale, atunci pedeapsa capitală justificată nu ar trebui descrisă ca fiind „rară, dacă nu practic inexistentă” ci, mai degrabă, „complet inexistentă”. Auto-apărarea individuală cu consecinţe letale nu este justificată în cazurile în care agresorul este incapabil de a face rău, dar aceasta este exact circumstanţa în care este aplicată pedeapsa capitală.

Descurajarea este al treilea scop al pedepsei. Criminologii au păreri diferite în privinţa faptului dacă pedeapsa cu moartea îi împiedică pe alţii să comită infracţiuni grave într-o mai mare măsură decât închisoarea pe viaţă. Totuşi, toţi sunt de acord că şi pedeapsa cu moartea şi condamnarea pe viaţă au rolul de a descuraja într-o anumită măsură. Al patrulea şi scopul final al pedepsei este reabilitarea criminalului. Atât pedeapsa capitală cât şi condamnarea pe viaţă pot servi acestui scop. Pedeapsa capitală poate ajuta criminalii să se îndrepte prin oportunitatea de a se pregăti pentru moarte. Aşa cum spunea Samuel Johnson, „Bazaţi-vă pe aceasta, sir, când un om ştie că va fi spânzurat peste două săptămâni, mintea lui se concentrează de minune”. Condamnarea pe viaţă poate de asemenea furniza oportunităţi pentru reabilitare şi convertire, mai mult, permite roadelor căinţei să devină vizibile. Totuşi, nici pedeapsa capitală, nici închisoarea pe viaţă, nu determină automat criminalul să se căiască şi să se îndrepte, din moment ce criminalii – ca toate fiinţele umane – rămân capabili de alegeri libere pentru sau împotriva iubirii lui Dumnezeu şi a aproapelui.

Semnul egalităţii?

Care este relaţia dintre învăţătura Bisericii asupra pedepsei cu moartea şi alte probleme ale vieţii? Mulţi au vorbit despre „consecvenţa eticii dreptului la viaţă”, o expresie folosită în mod legitim, dar care a fost uneori utilizată greşit pentru a pune semnul egalităţii între pedeapsa cu moartea şi avort. Cu alte cuvinte, unii au argumentat că opoziţia faţă de pedeapsa cu moartea şi opoziţia faţă de legalizarea avortului au aceeaşi importanţă. Înainte de a fi ales Papă, Cardinalul Joseph Ratzinger a criticat aspru acest punct de vedere: „Nu toate problemele morale au aceeaşi greutate morală ca avortul şi eutanasia. De exemplu, dacă un catolic nu ar fi de acord cu Sfântul Părinte asupra aplicării pedepsei capitale sau asupra deciziei de a participa la război, el nu va fi considerat din acest motiv nedemn de a primi Sfânta Împărtăşanie. În timp ce Biserica îndeamnă autorităţile civile să caute pacea, nu războiul, şi să exercite înţelepciune şi milă în aplicarea de pedepse criminalilor, poate fi permisă totuşi ridicarea armei pentru a respinge un agresor, sau recurgerea la pedeapsa capitală. Poate exista o diversitate legitimă de opinii chiar şi printre catolici asupra participării la război şi asupra aplicării pedepsei cu moartea, dar nu asupra avortului şi eutanasiei” („Worthiness to Receive Communion – General Principles”, 2004).

De ce ar trebui să fie tratate diferit avortul şi eutanasia comparativ cu războiul şi pedeapsa capitală? Deşi toate aceste probleme privesc apărarea vieţii omeneşti, diferenţa este că avortul şi eutanasia sunt intrinsec rele: sunt întotdeauna şi prin ele însele nedrepte. În opoziţie, războiul şi pedeapsa capitală nu sunt intrinsec rele. Acestea pot fi în anumite situaţii justificate, şi oamenii de bună credinţă pot fi de acord sau nu dacă un anumit complex de circumstanţe este suficient pentru a justifica un anumit război sau condamnarea la moarte într-un anumit caz. Deşi consecvenţa eticii recunoaşte o legătură între problemele referitoare la viaţă, nu trebuie să echivaleze din punct de vedere moral pedeapsa capitală şi avortul.

În Evangelium Vitae, Papa Ioan Paul al II-lea ne învaţă că atât apărarea societăţii cât şi sancţionarea sunt necesare pentru exercitarea legitimă a pedepsei capitale, şi că doar una dintre acestea nu este suficientă. Această învăţătură nu anulează nici una dintre învăţăturile anterioare ale Bisericii, deoarece nici una dintre învăţăturile anterioare ale Bisericii nu a abordat relaţia dintre diferitele scopuri ale pedepsei în cazul condamnării la moarte. Învăţătura contemporană a Bisericii Catolice asupra pedepsei cu moartea nu este o simplă respingere a învăţăturii tradiţionale pe această temă, ci aprofundează substanţial dedicarea permanentă a Bisericii faţă de demnitatea persoanei umane şi faţă de binele comun.

Posted in Social.

9 Comments

  1. Desi respect invatatura Bisericii, nu pot fi de acord in niciun context cu pedeapsa cu moartea. Viata e un dar al lui Dumnezeu si nu e dreptul nimanui sa il priveze pe un om de el, indiferent de faptele sale.

  2. Sincer, sunt socata sa citesc ca anumiti sfinti si chiar Papa au luat in calcul (chiar si ca ultima varianta) pedeapsa cu moartea. Nu gasesc niciun fel de justificare pt asta.
    Intotdeauna sunt alte solutii, dar cum ramane cu „sa nu ucizi”?

    Sunt chiar dezamagita…

  3. Nu trebuie sa fiti dezamagiti, pentru ca acest articol nu reprezinta doctrina sociala si crestina a Bisericii!
    Biserica este impotriva pedepsei cu moartea, dovada sunt nenumaratele apeluri pe care Biserica le adreseaza in special tarilor care prolifereaza acest tip de pedeapsa: America, China, Iran s.a.m.d. Cuvintele Papei, daca au fost rostite intr-adevar, trebuie vazute in context, si nu asa, fraze particulare scoase din contextul celor rostite!
    Sa fiti fara grija, Biserica apara viata!

  4. Sa nu uitam ca Papa Ioan Paul al II-lea a fost un diplomat in adevaratul sens al cuvintului, si ca diplomat a trebuit sa impace si capra si varza si lupul. Si Cristos a trebuit sa o faca uneori. In cel priveste pe Sfantul Toma d’Aquino el a trait intr-o perioada in care mila nu prea era compatibila nici de o parte.

  5. Nu pot sa fiu deacord sub nici o forma cu luarea vieti cuiva orice ar fi facut. Daca tu iei viata celui ce a luat viata cu ce esti mai bun?

  6. Biserica nu si-a schimbat opinia asupra pedepsei cu moartea??? Asta e o afirmatie care sa nu confirme cruzimea cu care Biserica trata in trecut tot ce nu era in concordanta cu invataturile ei. Vreti sa va amintesc ce pateau ereticii, prostituatele etc???? Oricat de pierduta in pacat pare lumea de astazi, cred ca nimeni nu ar vrea sa traiasca acum cateva secole, cand aproape orice pacat era pedepsit public si chiar crud…

  7. Un articol echilibrat, care restabileşte adevărul asupra unei false dogme neo-catolice, potrivit căreia pedeapsa cu moartea ar fi intrinsec imorală.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *