Cazul fecioriei perpetue a Mariei

Autor: Tim Staples
Traducere: Mădălina
Sursa: This Rock, iunie-iulie 2009

Aceia care neagă fecioria perpetuă a Mariei, cel mai adesea fac referire la două texte:
– Matei 13,55-56 – „Nu este oare acesta fiul lemnarului? Nu se numeşte mama lui Maria, iar fraţii lui: Iacob, Iosif, Simon şi Iuda? Şi surorile lui oare nu sunt toate la noi?”
– Matei 1,24-25 – „Trezindu-se din somn, Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului: a luat-o la sine pe soţia lui şi nu a cunoscut-o înainte ca ea să fi născut un fiu. Şi i-a pus numele Isus.”

Aceste pasaje par problematice, la o lectură superficială. Daca Isus a avut „fraţi” şi „surori”, nu a avut oare Maria şi alţi copii? Daca Isus a fost „întâiul născut” al Mariei, cum apare în unele traduceri, nu ar exista cel puţin şi un „al doilea născut”? Şi dacă Iosif „nu a cunoscut-o înainte”, nu a „cunoscut-o” totuşi la un moment dat? Vom începe cu Matei 13,55-56.

O, frate!

În primul rând, trebuie să înţelegem că termenul frate are un înţeles semantic larg în Scriptura. Poate însemna frate după aceeaşi mamă, o rudă mai îndepărtată sau chiar un frate spiritual. În Geneză 13,8 şi 14,12, citim un exemplu în care cuvântul frate este folosit pentru a descrie o relaţie îndelungată: Avram şi Lot. Deşi ei erau de fapt unchi şi nepot, se numeau unul pe celălalt frate. Mai departe, în Noul Testament, Isus ne-a sfătuit să ne spunem fraţi unii altora, în Matei 23,8. Evident, pasajul nu vrea să spună că toţi creştinii avem aceeaşi mamă naturală.

În al doilea rând, dacă examinăm îndeaproape exemplul lui Iacob, unul din aceşti patru „fraţi ai Domnului” menţionaţi în Matei 13,55, îl descoperim ca fiind mai degrabă un verişor sau vreo altă rudă a lui Isus decât un frate după mamă. De exemplu, în Galateni 1,18-19 ni se spune: „Trei ani după aceea, [eu, Paul] am urcat la Ierusalim să fac cunoştinţă cu Chefa şi am rămas la el timp de cincisprezece zile. Dar nu am văzut pe nimeni altul dintre apostoli, în afară de Iacob, fratele Domnului”.

Să observăm că „Iacob” despre care vorbea Paul a fost atât un „frate al Domnului” cât şi un „apostol”. Există doi apostoli numiţi „Iacob” între cei 12. Primul „Iacob” este prezentat a fi „fiul lui Zevedeu”. Cel mai probabil acesta nu poate fi „Iacob” la care ne referim pentru că, potrivit pasajului din Fapte 12,1-2, acesta a fost martirizat foarte devreme. Chiar dacă ar fi fost el, tatăl lui s-a numit Zevedeu şi nu Iosif. Paul se referă cel mai probabil la al doilea „Iacob”, care a fost un apostol, potrivit lui Luca (6,15-16). Acest Iacob este descris ca având un tată pe nume Alfeu, nu Iosif. Astfel, Iacob apostolul şi Isus nu au fost fraţi după mamă. Destul de simplu.

Unii vor argumenta, însă, că acest Iacob nu a fost un apostol sau că nu a fost unul dintre primii 12 apostoli. Deşi aceasta este o posibilitate – în Noul Testament, în Faptele Apostolilor 14, se face referire la alţii, ca Barnaba, care sunt consideraţi „apostoli” într-un sens mai larg – argumentul din Scriptură este slab. Când Paul scria că „a urcat la Ierusalim” pentru a-l vedea pe Petru, scria despre un eveniment petrecut cu mulţi ani în urmă, la scurt timp după ce el s-a convertit. Mergea de fapt la apostoli pentru a primi aprobare ca nu cumva să ” trebuiască să fugă sau să fi fugit în zadar”. Ar fi mult mai probabil ca el să fi vorbit aici despre „apostoli” în sensul propriu, despre „cei doisprezece”.

Pentru cei ce tind însă să contrazică acestea, Catehismul Bisericii Catolice aduce şi alte motive: „Biserica a înţeles dintotdeauna că aceste pasaje nu fac referire la alţi copii ai Fecioarei Maria. De fapt, Iacob şi Iosif, ‘fraţi ai lui Isus’, sunt fiii altei Maria, o ucenică a lui Cristos, pe care Sf. Matei o numeşte ‘cealaltă Marie’. Ei sunt cunoştinţe ale lui Isus, după cum ne spune o expresie a Vechiului Testament” (CBC, nr. 500). Catehismul se referă aici la faptul că la 14 capitole după ce îi găsim enumeraţi pe „fraţii” Domnului ca fiind „Iacob, Iosif, Simon şi Iuda”, îi avem din nou menţionaţi pe „Iacob şi Iosif”, dar de această dată mama lor este numită Maria, dar nu Maria, mama lui Isus. Putem conchide că „Iacob şi Iosif” sunt „fraţi” ai lui Isus, dar nu fraţi de mamă.

Cum rămâne însă cu Matei 1,24-25 şi afirmaţia că Isus a fost „întâiul născut” al Mariei şi că Iosif „nu a cunoscut-o înainte ca” Isus să se nască? Matei ne spune aici că Maria a avut alţi copii? În Ieşire 13,1-2 ni se dezvăluie ceva foarte important despre „întâiul născut” în Israel: „În vremea aceea a venit Domnul cu Moise şi i-a zis: Să-mi sfinţeşti pe tot întâiul născut, pe tot cel ce se naşte întâi la fiii lui Israel, de la om până la dobitoc, că este al Meu!” „Întâilor născuţi” nu le era dat acest titlu doar pentru că exista un „al doilea născut”. Erau numiţi „întâi născut” la naştere. Isus fiind „întâiul născut” nu cere ca alţi fraţi să se fi născut după El.

Înainte ca

Declaraţia Scripturii cum că Iosif „nu a cunoscut-o înainte ca ea să fi născut un fiu” – până ca ea să fi născut un fiu – nu ar însemna neapărat că ei s-au „cunoscut” după ce ea l-a născut pe Isus. „Până” este adesea folosit în Scriptură ca parte a unei expresii idiomatice. Aş putea să îţi spun: „Până ne mai întâlnim, Domnul să te binecuvânteze”. Aceasta înseamnă că după ce ne întâlnim, vreau ca Domnul să te blesteme? În niciun caz. O frază ca aceasta este folosită pentru a sublinia ceea ce este descris înainte de împlinirea acelui „până”. Nu se intenţionează a se spune ceva despre viitorul precedat de întâlnire. Avem aici câteva exemple biblice:

– 2Samuel 6,23 – „Şi Micol, fiica lui Saul, n-a avut copii până în ziua morţii ei”. (Aceasta înseamnă că ea a avut copii după ce a murit?)
– 1Timotei 4,13 – „Până când voi veni, preocupă-te de lecturi, de predică şi de învăţătură”. (Aceasta înseamnă că Timotei ar trebui să nu mai predice după ce vine Paul?)
– 1Corinteni 15,25 – „Căci el trebuie să domnească până când va pune toţi duşmanii sub picioarele lui”. (Aceasta înseamnă că Împărăţia lui Cristos se va sfârşi? În niciun caz! Luca 1,33 spune: „şi va domni peste casa lui Iacob pe veci, iar domnia lui nu va avea sfârşit”.)

În ultimii ani, unii au afirmat că, deoarece Matei 1,25 foloseşte grecescul „heos hou” pentru cuvântul „până” – pe când textul la care m-am referit mai sus din Noul Testament foloseşte doar „heos” – există o diferenţă de sens. Argumentul ar fi acela că „heos hou” indică faptul că acţiunea primei clauze nu se continuă ulterior. Astfel, faptul că Maria şi Iosif nu s-au „cunoscut” avea să se sfârşească după naşterea lui Isus.

Problemele cu această teorie încep cu faptul că nu există studii care să coincidă cu ea. De fapt, proba dovedeşte contrariul. „Heos hou” şi „heos” sunt folosite interschimbabil şi au acelaşi înţeles. Faptele Apostolilor 25,21 ar trebui să fie de ajuns pentru a lămuri problema: „Dar, pentru că Paul a făcut apel, [voind] să rămână în închisoare până la decizia maiestăţii sale, am poruncit ca el să fie păzit până (grecescul „heos hou”) când îl voi trimite la cezar”. Acest pasaj înseamnă oare că Paul nu ar mai fi fost păzit după „trimiterea” la cezar? Potrivit scrierilor biblice, nu. El urma să fie păzit pe perioada transferului său (vezi Fapte 27,1), şi după ce a ajuns în Roma pentru un timp (vezi Fapte 28,16). Acţiunea clauzei principale nu a încetat cu „heos hou”.

Argumentele afirmative

Acum haideţi să vedem câteva dintre motivele care ne fac să credem în fecioria perpetuă a Mariei. Printre multe lucruri de examinat, noi vom analiza pe scurt trei dintre ele:

1. În Luca 1,34, când îngerul Gabriel i-a spus Mariei că a fost aleasă să fie Mama lui Mesia, ea a pus întrebarea, tradusă literar din greacă: „Cum va fi aceasta, din moment ce nu cunosc bărbat?” Această întrebare nu are sens decât dacă Maria avea un vot de castitate.

Daca socotim că Maria şi Iosif erau deja „logodiţi”, conform versetului 27 al aceluiaşi capitol, înţelegem că Maria şi Iosif aveau deja ceea ce înseamnă o căsătorie confirmată în Noul Legământ. Erau căsătoriţi. Aceasta însemna că Iosif ar fi avut dreptul la patul matrimonial. În mod normal, după logodnă, soţul ar pleca să pregătească o casă pentru noua lui mireasă şi apoi ar veni şi ar primi-o în casa lui, unde unirea s-ar consuma. Tocmai de aceea Iosif a intenţionat să „o lase pe ascuns” (Matei 1,19) după ce a aflat că ea este însărcinată.

Acest context este semnificativ, pentru că o femeie proaspăt căsătorită nu ar pune întrebarea: „Cum se poate aceasta?” Ar şti acest lucru – doar dacă, bineînţeles, femeia nu ar fi făcut un vot de castitate. Maria a dat crezare mesajului, dar a vrut să ştie cum se va realiza el. Aceasta indica faptul că ea nu plănuia cursul normal al lucrurilor pentru viitorul cu Iosif.

2. În Ioan 19,26, Isus a încredinţat-o pe Mama Lui în grija lui Ioan, chiar dacă după lege următorul frate mai mare ar avea responsabilitatea să aibă grijă de ea. Este de neconceput că Isus ar lua-o pe Mama Sa de lângă familia lui, nerespectând legea. Unii susţin că Isus a făcut aceasta pentru că fraţii şi surorile lui nu erau acolo. Ei l-ar fi părăsit. Astfel, Isus şi-a încredinţat Mama lui Ioan, care era credincios şi prezent la picioarele crucii. Acest lucru trădează o Cristologie foarte slabă şi nebiblică. Cum spunea Ioan, Isus „cunoştea ce era în om” (cf. Ioan 2,25). Daca Iacob era fratele Lui după mamă, Isus ar fi ştiut că el va fi credincios împreună cu „fratele” său Iuda. Adevărul este că Isus nu a avut fraţi şi surori, astfel având responsabilitatea, la nivel uman, de a se îngriji de Mama Lui.

3. Maria este prezentată în Scriptură ca mireasa Duhului Sfânt. În Luca 1,34, când Maria întreabă îngerul cum va concepe ea un copil, acesta îi răspunde: „Duhul Sfânt va veni asupra ta şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; de aceea Sfântul care se va naşte va fi numit Fiul lui Dumnezeu”. Acesta este un limbaj nupţial care ne duce cu gândul la Rut 3,9, unde Rut i-a spus lui Booz: „Întinde-ţi aripa peste roaba ta”, când i-a dezvăluit datoria lui de a se căsători cu ea conform legii din Deuteronom 25. Când Maria a rămas însărcinată, Iosif ar fi trebuit să divorţeze de ea, pentru că ea aparţinea atunci altuia (vezi Deuteronom 24,1-4, Ieremia 3,1). Dar când Iosif a aflat că „celălalt” era Duhul Sfânt, ideea ca el să aibă relaţii conjugale cu Maria nu se putea lua în considerare.

Protectorul Mariei

Rămâne o întrebare evidentă. De ce atunci Sf. Iosif „a luat-o la sine pe soţia lui”, după spusele lui Matei 1,24, dacă ea aparţinea Spiritului Sfânt? Spiritul Sfânt este soţul Mariei, dar Iosif era soţul şi protectorul ei pe acest pământ din cel puţin două motive evidente. Primul motiv, aşa cum Matei punctează în genealogia sa în capitolul 1, Iosif era în linia succesorilor lui David ca Rege al Israelului. Astfel, pentru ca Isus să fie adevăratul „fiu al lui David” şi rege al Israelului (vezi 2Samuel 7,14; Evrei 1,5; Apocalips 19,16.22,16), el trebuia să fie fiul lui Iosif. Ca singur fiu al lui Iosif, chiar şi adoptat, el urma să fie moştenitorul tronului. De asemenea, într-o cultură care nu era prea binevoitoare cu femeile căsătorite care rămâneau însărcinate cu altcineva decât cu soţul lor, Maria ar fi fost în pericol de moarte. Astfel, Iosif a devenit soţul pământesc şi ocrotitorul Mariei, precum şi protectorul Pruncului Isus.