Rugaţi-vă pentru noi, cei păcătoşi!

Autor: Mark P. Shea
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: InsideCatholic.com

O ciudată fisură s-a creat în lumea creştină între cei care înalţă rugăciuni către sfinţi şi ceilalţi, care consideră acest lucru de-a dreptul sinistru. Istoric vorbind, prăpastia este de dată recentă, dar este adâncă şi se face mereu tot mai adâncă şi tot mai ciudată: ca şi cum, de exemplu, a cere intervenţia Preasfintei Fecioare pentru tine sau, mai rău, pentru cineva care a murit, este ca şi cum ai participa la un fel de şedinţă de spiritism, desconsiderând astfel pătimirea lui Isus pe cruce şi angajându-te în idolatrie.

Toate astea erau absolut lipsite de sens pentru Biserica primară, care lua în serios învăţătura lui Isus şi a Sf. Paul cu privire la cei morţi şi afirma că ei nu sunt nici morţi şi nici zei şi că gloria vieţii creştine este: „Purtaţi-vă unii altora povara şi astfel veţi împlini legea lui Cristos” (Galateni 6,2). Iată de ce Biserica se roagă şi caută şi cere rugăciunile membrilor săi atât din cer, cât şi de pe pământ, în special acelea ale Mamei noastre, Maria. Biserica ştie că onoarea, gloria şi datoria Trupului lui Cristos este să fie asemenea lui Cristos. Iar Cristos este, în ultimă instanţă, Cel care poartă toată povara. Celor care sunt ca El, Spiritul Lui le-a dat un spate puternic ca să poarte şi ei poverile celorlalţi membri ai Trupului Său. Iar spatele Mariei este foarte, foarte puternic prin mila lui Dumnezeu. Aşa că noi ne îndreptăm spre ea şi îi cerem să se roage pentru noi, tot aşa cum ne rugăm şi noi unii pentru alţii.

Dar ce este cu toate interdicţiile Vechiului Testament în privinţa încercărilor de contactare a celor care au murit ? „Dacă vi se zice însă: ‘Întrebaţi pe cei ce cheamă morţii şi pe cei ce spun viitorul, care şoptesc şi bolborosesc’, răspundeţi: ‘Nu va întreba oare un popor pe Dumnezeul său? Va întreba el pe cei morţi pentru cei vii?'” (Isaia 8,19). Aşa şi este. Iar Biserica oricum interzice toate formele de divinaţie, recurgerea la Satana sau la demoni, chemarea morţilor şi orice alte practici despre care se presupune că ar „dezvălui” viitorul: consultarea horoscoapelor, astrologia, chiromanţia (cititul în palmă), cititul în cărţi de ghicit, în zaruri, fenomenele de clarvedere şi mediumnitatea – tot ceea ce are în subsidiar dorinţa de stăpânire a timpului, a istoriei şi în ultimă analiză a altor fiinţe umane, precum şi intenţia de a recurge la puteri oculte. Toate acestea contravin sentimentului de onoare, respect şi teamă plină de iubire pe care le datorăm numai lui Dumnezeu” (Catechismul Bisericii Catolice, nr. 2116).

Numai că rugăciunea către sfinţi nu înseamnă „să chemi morţii”, şi pot să îi explic aceasta oricărui protestant care se îndoieşte, îndată ce îmi spune şi el care este diferenţa între magie şi miracol, sau între profeţie şi divinaţie. Sau, ca să nu mai pierd degeaba timpul, pot să o iau înainte şi să îi spun: deosebirea este Isus Cristos. Astfel de acţiuni par foarte asemănătoare şi totuşi sunt absolut diferite, aşa cum Însuşi Isus i-a lămurit pe cei care-I spuneau că lucrează cu puterea lui Beelzebul (Marcu 3,22-27). Între a-i întreba pe morţi şi a te ruga sfinţilor este exact aceeaşi diferenţă: lucrurile sunt unite în Cristos şi numai în Cristos. Iar această unire aduce împreună chiar şi pe cei care trăiesc pe pământ cu cei care sunt vii în Ceruri.

Cum putem să ştim aceasta? Tot Biblia ne spune: noi nu suntem numai membre ale Trupului lui Isus, ci şi „mădulare unii altora” (Romani 12,5). Şi ne mai spune că nimic nu poate separa sfinţii de iubirea lui Dumnezeu în Cristos, nici chiar moartea (Romani 8,38-39). Cu alte cuvinte, moartea nu poate separa în două Trupul lui Cristos. Noi rămânem în Isus, care este Capul nostru şi trăieşte.

Exact datorită acestei legături vitale prin Cristos, Biserica interzice „chemarea morţilor” cu aceeaşi intransigenţă ca şi în Deuteronom 18,10. Fiindcă Biserica interzice orice limitare a lui Isus şi orice formă de dobândire a cunoştinţelor sau control al creaturilor cu excepţia aceleia care vine prin Sfânta Treime. Orice alte încercări nu sunt decât idolatrie. Dar cum este comuniunea cu sfinţii prin Isus Cristos? Nici o problemă! Chiar din cele mai vechi timpuri, raţionamentul Bisericii este simplu: dacă eu îţi cer ţie, frate sau soră în Cristos, care te afli pe pământ, să te rogi pentru mine, atunci de ce nu aş face acelaşi lucru când e vorba de fratele sau sora (sau mama mea) în Cristos dar care este în cer? Fiindcă morţii sunt morţi? Dar nu şi pentru Isus Cristos: „… nu aţi citit ceea ce a fost spus de Dumnezeu: ‘Eu sunt Dumnezeul lui Abraham şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob‘? Însă El nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii” (Matei 22,31-32).

Fiindcă ei nu ştiu ce se întâmplă pe pământ? Moise, cel mort de-a binelea de multă vreme, este extrem de ancorat în realitate atunci când îi apare lui Isus şi apostolilor pe muntele Schimbării la Faţă vorbind despre „plecarea Lui, care trebuia să se împlinească în Ierusalim” (Luca 9:31). Fiindcă nu le pasă? Este împotriva oricărei logici o atare afirmaţie, fiindcă întreaga tradiţie spune că sfinţii au realizat în ei înşişi asemănarea cu Dumnezeu, care este iubire, şi atunci cum să credem că nu le pasă de suferinţele fraţilor şi surorilor lor de pe pământ şi că ar putea răspunde la strigătele martirilor cu „Bravo, băiete. Eu mi-am luat partea. Dură încercare mai ai, treaba ta”. Cu siguranţă Scrisoarea către Evrei nu ne înfăţişează un asemenea scenariu, ci ne îndeamnă să mergem înainte susţinuţi tocmai de iubirea şi rugăciunile sfinţilor: „Prin urmare, şi noi, care avem un astfel de nor de martori care ne înconjoară, să dăm la o parte orice povară şi păcatul care ne împresoară, să alergăm cu perseverenţă în lupta care ne stă înainte, cu ochii aţintiţi la Isus, începutul şi desăvârşirea credinţei, care, în vederea bucuriei ce îi era propusă, a îndurat crucea şi neţinând seama de ruşinea ei, s-a aşezat la dreapta tronului lui Dumnezeu” (Evrei 12,1-2).

Şi iarăşi spune autorul în încheierea acestui pasaj: „Dar voi v-aţi apropiat de muntele Sion, de cetatea Dumnezeului celui viu, de Ierusalimul ceresc, de zecile de mii de îngeri în sărbătoare, de comunitatea întâilor-născuţi înscrişi în ceruri, de Dumnezeu, judecătorul tuturor, de sufletele celor drepţi duşi la desăvârşire, de Isus, mijlocitorul noii alianţe şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât cel al lui Abel” (Evrei 12,22-24). Ca şi apostolii Schimbării la Faţă, autorul Scrisorii către Evrei are conştiinţa vie a faptului că îngerii din ceruri sunt implicaţi şi participă efectiv la progresul Bisericii pe pământ.

Şi fiindcă sfinţii sunt „oameni justificaţi şi făcuţi desăvârşiţi” de Cristos, înseamnă că fac tot ceea ce face Cristos. Prin urmare, după cum El intervine pentru noi şi ne învaţă să ne rugăm şi noi unii pentru alţii, chiar înainte de a fi desăvârşiţi, cu atât mai mult vom face asta atunci când nu vom mai avea pe cap şi păcatele noastre. Iată de ce însăşi Biserica primară implora mijlocirea sfinţilor din ceruri; şi tot din acelaşi motiv, Biserica a implorat dintotdeauna intervenţia celui mai mare dintre sfinţii lui Dumnezeu: Fecioara Maria.

Ceea ce e uluitor nu este faptul că fericiţii din ceruri pot interveni pentru noi, ci faptul că sunt chiar datori să o facă. Iar a-i face în stare pe sfinţi să se roage pentru cei de pe pământ face parte din atotputernicia lui Dumnezeu. Dumnezeu, care dacă vrea poate să ridice fii ai lui Abraham din pietre sau să îl învie pe Lazăr din morţi, nu îşi face probleme cum anume să dea puterea de a se ruga pentru noi unui sfânt decedat sau cum să ne rugăm noi pentru cei morţi. La urma urmei, El este Dumnezeu. Poate să facă şi o mie de miracole pe nerăsuflate şi toate chiar înainte de micul dejun. Şi chiar că nu-L costă nimic să creeze întregul univers din nou, dacă aşa vrea. Dar L-a costat Răstignirea ca să ne elibereze de păcatele noastre. Iată de ce Părinţii Bisericii spuneau că iertarea păcatelor a fost un miracol mai mare decât crearea universului. Iar miracolul este aşa de mare că majoritatea cu greu îl pot crede, chiar şi la ora actuală.

O, ce tare ne mai place să auzim despre iertarea propriilor păcate şi a păcatelor celor care ne sunt dragi! Dar suntem mult mai reticenţi când este vorba să mergem mai departe aplicând acea intuiţie creştină că „nimeni nu are mai multă nevoie de rugăciune decât acela care o merită mai puţin”. Sigur că ne bucurăm de poveştile pline de culoare ale Bibliei cu acei „păcătoşi” cu inima de aur, ca scundul Zaheu, sau vameşul, sau Saul din Tars – cu toţii păcătoşi, desigur. Cu toţii nu sunt decât diamante neşlefuite. Nu erau diavoli, aşa ca Hitler şi alţii, pentru care moartea este o pedeapsă prea uşoară iar rugăciunile şi caritatea nu sunt decât pierdere de timp. Există „păcătoşi” şi… „păcătoşi”. Iar Isus a venit numai pentru primii, nu şi pentru ceilalţi – cel puţin dacă dăm crezare culturii creştine populare şi nu învăţăturilor Bisericii.

Pe scurt, uităm că Isus i-a numit pe cei pentru care a venit El drept „păcătoşi”. Chiar la aceasta s-a gândit. Adică la păcătoşi, la adevăraţii păcătoşi, pe care nici eu, nici tu nu îi dorim prin preajmă fiindcă au făcut în întunericul nopţii acele fapte despre care nici nu pot să vorbească la lumină. Dar exact pentru aceşti oameni şi pentru cei cu păcate grave a venit Dumnezeu. Iar oamenii aceştia suntem chiar noi – tu şi cu mine. Pentru că, dacă lăsăm a o parte milostivirea lui Dumnezeu, merităm la fel osânda veşnică precum strangulatorul din cine ştie ce sectă ucigaşă sau nazistul care se ascunde în buncărul din Berlin. Uluitor este faptul că Dumnezeu a venit într-adevăr pentru noi şi nu numai că nu ne-a îndepărtat de la Faţa Lui, ci ne-a şi atras mai aproape de El. Numai din acest motiv a venit aici, pentru noi, luând trup din trupul Mariei.

… Maria, cea care se roagă pentru noi, păcătoşii, să primim milostivirea Lui, a Celui care a murit pentru noi pe când încă mai eram păcătoşi – noi, care i-am bătut cuie în picioarele şi mâinile Lui fără de păcat.