Ce poate învăţa familia voastră de la Sfânta Familie

Autor: Mike Sullivan
Traducere: Nora Dănilă
Sursa: This Rock, decembrie 2006

Societatea noastră pare hotărâtă se distrugă familia. Căsătoria este ameninţată de plaga divorţului, relativizare şi secularizare. Uniunile dintre persoane de acelaşi sex şi „de facto” au subminat înţelesurile căsătoriei, punând la îndoială însuşi sensul său. De fapt, divorţul nu numai că este mai mult decât obişnuit, dar este şi de aşteptat în jumătate dintre căsătoriile din ziua de astăzi. Mulţi copii sunt crescuţi fără disciplină, iar potenţialul lor este înăbuşit de abuz sau neglijare.

Pe de altă parte, de-a lungul istoriei, există numeroase exemple de familii puternice care au format adevărata temelie a societăţii. Aceste familii au ajutat la corectarea societăţii prin creşterea noilor generaţii de lideri şi sfinţi. Să ne gândim numai la Sfântul Thomas Morus, martirul care a trăit o viaţă de virtute eroică şi care, chiar şi după moartea primei sale soţii, şi-a crescut copiii învăţându-i să cunoască şi să iubească propria credinţă. Să nu uităm nici de familia Sfintei Tereza de Lisieux, Martin, care, de asemenea, a suferit pierderea mamei, dar a continuat să ducă o viaţă în sfinţenie.

Există sute de asemenea exemple. Căsătoria şi familia pot funcţiona. Ele pot oferi posibilitatea de a creştere în sfinţenie, de întărire a culturii în care trăim, de depăşire a celor mai mari obstacole şi de reuşită. Însă exemplul Sfintei Familii ne învaţă cel mai bine cum să ne clădim propriul nostru mic „Nazaret” şi cum să creştem sfinţi care să Îl slujească pe Dumnezeu şi lumea întreagă. Este dificil să faci comparaţie între Sfânta Familie şi familiile de astăzi, dar reflectând asupra rolului de Mamă al Mariei, al lui Iosif ca tată şi al lui Isus ca şi copil dobândim o perspectivă spirituală care ne poate influenţa înţelegerea rolurilor în propriile noastre familii.

Şcoala din Nazaret

În timpul pelerinajului la Nazaret, în anul 1964, Papa Paul al VI-lea a spus: „Nazaretul este un fel de şcoală. Cât de mult mi-aş dori să mă întorc în copilărie şi să merg la simpla, dar în acelaşi timp profunda şcoală care este Nazaretul!” Papa a explicat că sunt trei lecţii pe care le putem învăţa din copilăria lui Cristos:

• A oferit tăcerea. „Avem nevoie de această minunată stare de spirit”, a spus Papa, pentru a combate tensiunea şi zgomotul lumii.
• A fost o „comunitate a dragostei şi a împărtăşirii”. Nazaretul serveşte drept „model pentru cum ar trebui să fie o familie… frumoasă datorită problemelor pe care le pune şi a împlinirilor pe care le aduce, într-un cuvânt cadrul perfect pentru educarea copiilor – iar pentru aceasta nu există înlocuitor”.
• Ne-a învăţat disciplina: „În Nazaret, în casa fiului unui tâmplar, am învăţat despre muncă şi despre disciplina pe care o aduce aceasta” (Oficiul lecturilor, 26 decembrie).

Ca părinţi creştini, suntem chemaţi să ne modelăm viaţa propriei noastre familii după viaţa Sfintei Familii din Nazaret. Prin modelarea căminelor noastre după exemplul tăcerii, al comunităţii de dragoste şi al disciplinei, ne asigurăm că ne facem partea noastră în crearea unui mediu propice în care se nasc sfinţii.

Preţuiţi tăcerea

Papa Paul al VI-lea a menţionat în primul rând tăcerea, pentru că în tăcere învăţăm să ne rugăm. O viaţă interioară în care există tăcere este liberă de zbucium şi distragere; este o viaţă a stabilităţii, în timp ce zgomotul lumii este distrugător şi distrage. În tăcerea interioară îl contemplăm pe Dumnezeu şi suntem în comuniune cu El. Nu cunoaştem foarte mult din Scriptură despre viaţa lui Isus ca şi copil, dar ştim că locuinţa Sfintei Familii din Nazaret a fost un sanctuar departe de distragerea şi influenţa lumii. Copilăria lui Isus a fost un timp ascuns de educare şi pregătire pentru misiunea Lui. Pregătirea în liniştea din Nazaret a fost atât de importantă pentru Isus încât reprezintă treizeci dintre cei treizeci şi trei de ani petrecuţi pe pământ.

Casele noastre ar trebui să fie sanctuare în lume. Cu cât lăsăm mai multe influenţe negative să ne pătrundă în casă, cu atât avem mai puţin control asupra la ceea ce formează caracterele copiilor noştri. O casă marcată de tăcere este un cămin în care priorităţile sunt puse în ordine şi în care există o concentrare asupra binelui spiritual al copiilor. Cultivând tăcerea în casă, ne învăţăm copiii să evite distragerea. Ei învaţă să se concentreze mai bine şi astfel reuşesc mai bine să îşi dezvolte credinţa. Fericita Tereza de Calcutta explica felul în care ea şi surorile ei erau conştiente de planurile Domnului şi spunea: „Înainte să vorbeşti, trebuie să asculţi, pentru că Dumnezeu vorbeşte în liniştea inimii”. În tăcere, copiii noştri vor învăţa să se roage şi să dezvolte o relaţie de iubire cu Dumnezeu, unii cu alţii şi cu noi. Dar acest ideal este foarte dificil de realizat.

În Evanghelia după Luca, vedem mai multe ipostaze ale inimii meditative a Mariei. Nu era sigură cum să interpreteze evenimentele extraordinare din viaţa ei, aşa că s-a încredinţat total providenţei lui Dumnezeu şi a analizat aceste lucruri în tăcerea inimii ei (Luca 1,28; 2,19.51). Ca şi părinţi, nu înţelegem multe lucruri în timp ce ne străduim să ne creştem copiii după voinţa lui Dumnezeu. Dar dacă analizăm aceste întrebări şi le înălţăm la Dumnezeu în rugăciune, vom înţelege curând ceea ce ne cheamă El să facem.

În casa mea este puţină „tăcere”. Imaginaţi-vă şapte copii sub vârsta de unsprezece ani rugându-se, jucându-se, învăţând, muncind şi, ocazional, certându-se. Dar împreună cu soţia mea facem tot posibilul să limităm influenţele exterioare. Nu ne uităm la televizor, dar din când în când ne uităm la filme cu un conţinut pozitiv. Copiii au voie să asculte muzică doar dacă aceasta îi edifică. Timpul de joacă împreună cu prietenii este, de asemenea, limitat. Facem tot posibilul să formăm o cultură de familie care să se concentreze pe formarea şi educarea caracterelor copiilor noştri.

Timpul pe care îl avem la dispoziţie pentru a clădi virtutea în copiii noştri este limitat. Trebuie să îl utilizăm cât mai bine. Ei vor pleca de acasă şi vor urma voinţa Tatălui, şi pentru aceasta au nevoie de grija şi protecţia noastră pentru a se dezvolta în sfinţii care sunt chemaţi să fie.

Clădiţi o comunitate de iubire

Papa Paul al VI-lea spunea că felul în care clădeşti o „comunitate de iubire şi împărtăşire” este crucial pentru a-i învăţa pe copii virtuţile. Această comunitate este, de asemenea, necesară pentru a forma în copil materialul brut pentru o relaţie altruistă, de iubire cu Dumnezeu şi cu viitorii soţi şi copii. Clădirea unei comunităţi de iubire şi împărtăşire începe cu disponibilitatea fiecărui membru al familiei de a se dărui pe sine însuşi pentru binele celuilalt. Părinţii sunt chemaţi să fie primele exemple de dăruire de sine. Vieţile noastre trebuie să fie dăruite în slujba celorlalţi. Maria a înţeles acest lucru. Gândiţi-vă cum a lăsat totul pentru a pleca să o viziteze pe ruda ei, Elisabeta. Chiar dacă ştia că este însărcinată ea însăşi, Maria a ales să slujească de bună voie nevoilor rudei ei mai în vârstă (cf. Luca 1,39-56).

Gândiţi-vă, de asemenea, la suferinţa ei în timp ce Fiul său divin era torturat şi a murit pe cruce. Ea a ştiut dintotdeauna că, împreună cu Fiul său, va îndura mari suferinţe, dar a îmbrăţişat cu umilinţă şi dragoste chemarea şi a rămas lângă El până la moarte. La fel şi Sf. Iosif care a oferit un exemplu de totală abandonare atunci când a acceptat cu umilinţă voinţa lui Dumnezeu şi şi-a scos familia din pericol, în Egipt. Ei s-au refugiat, în sărăcie, dar acest lucru trebuiau să îl facă pentru a proteja Copilul divin.

Ca părinţi, trebuie să fim pregătiţi să renunţăm la tot şi să fugim pentru a ne proteja familiile. Acest lucru se aplică nu numai protejării fizice, ci, cel mai important, protejării sufletelor lor. Când ne dăm seama de o ameninţare la adresa vieţii morale a familiei noastre, trebuie să fugim de ea sau să o îndepărtăm din casele noastre. Într-o comunitate de iubire şi împărtăşire, trebuie să avem prima dată grijă de cei care ne sunt încredinţaţi şi să le oferim un mediu protejat în care să se dezvolte.

Îndrăzniţi să disciplinaţi

Maria şi Iosif l-au educat pe Isus, iar Iosif l-a învăţat meseria de tâmplar. Trăim în timpuri diferite, în care se întâmplă foarte rar ca ambii părinţi să îşi educe copiii lucrând cu ei pe parcursul fiecărei zile. Dar lecţiile despre munca grea şi disciplină pot fi învăţate când părinţii fac un efort şi permit copiilor să îi ajute în îndatoririle zilnice de acasă. Ajutâdu-şi părinţii, copiii învaţă virtutea supunerii, a disciplinei şi responsabilităţii, precum şi valoarea muncii.

Copiii vor învăţa, de asemenea, şi supunerea faţă de voinţa părinţilor, un exerciţiu de supunere faţă de voinţa Tatălui lor. Aşa cum ne spune Sf. Luca, chiar şi Isus „le era supus” şi ” sporea cu înţelepciunea şi cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni” (Luca 2,51-52). În supunere sălăşluieşte virtutea umilinţei, care este temelia tuturor virtuţilor şi care, împreună cu iubirea, formează miezul sfinţeniei. Suntem conştienţi de faptul că nu avem copii perfecţi. Sufletele lor, ca şi ale noastre, au fost pătate de păcatul originar.De aceea disciplina este critică în a primi sfinţenia în familie.

Cuvântul disciplină provine din latinescul disciplina, care înseamnă „instrucţie sau cunoaştere”, de la discipulus sau discipol. Dumnezeu a dat părinţilor datoria să îşi disciplineze copiii şi sunt responsabili în faţa Lui pentru sufletele şi formarea acestora. Copiii nu pot învăţa virtutea fără călăuzirea şi exemplul unui părinte altruist. Periodic, este bine să li se dea copiilor posibilitatea să aleagă, pentru a învăţa nu numai cum să gândească pentru ei înşişi, ci şi despre responsabilitatea faptelor lor. Însă niciodată nu trebuie să li se permită copiilor să aleagă ceva care le-ar pune sufletul în pericol.

Dedicaţi-vă rugăciunii

Rugăciunea reuneşte tăcerea, familia ca şi comunitate de iubire şi împărtăşire, şi disciplina – trăsăturile distinctive ale Sfintei Familii. Este înrădăcinată în tăcerea interioară, este miezul comunităţii de iubire şi împărtăşire, şi clădeşte disciplina. Dacă avem o relaţie cu Dumnezeu, ne rugăm. Este simplu. În modelarea familiilor noastre după Sfânta Familie, rugăciunea trebuie să fie centrul şi prioritatea vieţilor noastre. Dacă dorim să fim familii sfinte, trebuie să ne rugăm. O familie sfântă este cea mai puternică armă a noastră împotriva influenţelor lumii şi cel mai eficient mod al nostru de a influenţa lumea. Conciliul Vatican II a numit familia „începutul şi temelia societăţii umane” (Apostolicam Actuositatem, nr. 11).

Mulţi Papi, Episcopi şi îndrumători vocaţionali au spus că o familie care se roagă este solul fertil în care sunt hrănite vocaţiile la preoţie şi viaţa religioasă. Participăm la clădirea Bisericii prin creşterea de oameni sfinţi care să plece şi să lucreze în lume, aducând lumina lui Cristos asupra tuturor lucrurilor pe care le ating, şi prin încurajarea copiilor noştri să exploreze şi să fie deschişi la o posibilă vocaţie religioasă.

Viaţa Sfintei Familii a fost strâns legată de Scriptură. Magnificat-ul Mariei (Luca 1,46-55), de exemplu, arată o cunoaştere riguroasă a Scripturii. Ea face referire la mai multe cărţi din Biblie, iar spontaneitatea şi frumuseţea discursului denotă faptul că Maria avea o profundă cunoaştere a cuvintelor pe care le zicea. Cristos, de asemenea, a citat constant din Scriptură, de-a lungul Noului Testament.

Lecturări zilnice din Scriptură şi participarea la Liturgia Orelor trebuie să fie o obişnuinţă în căminele catolice. De fapt, Sfântul Scaun ne învaţă că rugăciunea din timpul Liturgiei Orelor ajută familiile să trăiască deplin viaţa Bisericii: „Este potrivit… ca familia, ca sanctuar domestic al Bisericii, nu numai să ofere rugăciuni împreună Domnului ci şi, în funcţie de circumstanţe, să recite părţi din Liturgia Orelor spre a fi mai intim legată cu Biserica” (Institutio Generalis de Liturgia Horarum, 118).

Îmbrăţişaţi provocarea

În familia noastră, Scriptura stă la baza credinţei copiilor noştri. Povestirile din Scriptură sunt adânc întipărite în minţile lor. Pe parcursul anului liturgic facem ca fiecare sărbătoare mare să fie specială. Încercam să îmbrăţişăm cuvintele Sf. Paul către Coloseni: Cuvântul lui Cristos să locuiască întru voi cu bogăţie. Învăţaţi-vă şi povăţuiţi-vă între voi, cu toată înţelepciunea. Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-i, în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti (Coloseni 3,16).

Având atâţia copii mici, este destul de dificil să le captăm atenţia în timp ce citim din Scriptură, dar ne dăm silinţa să compensăm acest lucru prin cântece şi prin rugăciunea Rozariului. Am descoperit că meditarea în rugăciune a misterelor Rozariului îi învaţă pe copii să se roage şi le deschide minţile spre povestirile din Scriptură. Conform Papei Paul al VI-lea, „nu există nici o îndoială că… Rozariul trebuie să fie considerat ca una dintre cele mai bune şi eficace rugăciuni în comun pe care familia creştină este invitată să o recite” (Marialis Cultus, nr. 54). Poate fi considerată şi ca un instrument de cateheză.

Invităm deseori misionari din uşă în uşă sau martori ai lui Iehova în casa noastră pentru discuţii. O dată am avut ca invitaţi la cină un cuplu de tineri misionari mormoni. Ne-am rugat împreună şi am discutat şi, după masă, au stat cu copiii noştri şi au vorbit despre Isus. Unul dintre misionari a întrebat-o pe fetiţa noastră de patru ani, Molly, dacă îl iubeşte pe Isus. „O, da”, a răspuns ea, şi a început să vorbească despre viaţa lui Isus. A povestit cum „mămica lui Isus a vorbit cu un înger” şi apoi a devenit „Mămica lui Dumnezeu”. A povestit încântată cum Maria a vizitat-o pe Elisabeta, „pentru că şi ea avea un bebeluş în burtică, şi Maria a ajutat-o. Bebeluşul ei era Ioan Botezătorul”.

Molly a mai povestit cum Isus s-a născut într-o iesle în Betleem, cum Simeon i-a spus Mariei că va fi tristă când Isus va muri şi că „prin inima ei va trece o sabie”, şi cum Maria şi Iosif l-au găsit pe Isus în Templu „învăţându-i pe învăţători”. Misionarii mormoni au rămas uimiţi. Noi am rămas uimiţi. Fetiţa noastră de patru ani tocmai explicase evenimentele majore ale începutului vieţii lui Isus cu profundă limpezime şi înţelegere. Am înţeles atunci că Rozariul este mai mult decât o rugăciune: este o modalitate de a bea din frumuseţea Scripturii pe care până şi un copil de patru ani o poate înţelege.

Copiii învaţă cel mai bine din poveşti şi din experienţa personală. Dacă părinţii le spun copiilor povestiri din vieţile sfinţilor şi le dau oportunitatea să experimenteze frumuseţea credinţei lor, aceste momente formative vor fi adânc înrădăcinate în memoria lor. Din povestirile cu Pruncul Isus ei vor învăţa cum să se comporte şi să fie ascultători, cum să iubească şi să se roage. Creând micul vostru Nazaret, familia voastră va putea asimila lecţiile Sfintei Familii şi va fi puternic înrădăcinată în virtuţile care clădesc atât familia cât şi lumea.

Este dificil de rămas pe calea trăirii unei vieţi creştine într-o lume care este atât de ruptă de simplitatea Sfintei Familii, dar nu este imposibil. Suntem chemaţi să fim în lume, nu ai lumii. Dacă privim la Sfânta Familie ca un exemplu pentru familiile noastre, nu numai că vom învăţa cum să trăim vieţi sfinte, dar vom şi începe să schimbăm cultura în care trăim. Micul nostru Nazaret poate fi sanctuarul tăcut şi reconfortant în care căutăm să intrăm în fiecare zi în timp ce lucrăm la îndeplinirea scopului nostru comun.