Autor: pr. John Flynn
Traducere: Bianca Cigher
Sursa: Zenit, 1 martie 2009
Îngrijorările cu privire la mediu dau argumente noi susţinătorilor controlului naşterilor. „Bomba demografică”, scrisă de Paul R. Ehrlich în 1968, declanşase un val de neo-malthusianism pentru a reduce creşterea populaţiei, dar cu trecerea anilor şi cu lipsa împlinirii previziunilor catastrofice, entuziasmul pentru controlul demografic se diminuase. De curând, însă, o nouă undă de preocupare a fost declanşată de nişte activişti ecologişti. În Anglia, Jonathon Porritt, care prezidează Comisia pentru Dezvoltare Durabilă a guvernului, a afirmat că familiile ar trebui să se limiteze să facă doar doi copii, conform cotidianului londonez Sunday Times din 1 februarie. Potrivit articolului, Porritt va exercita presiuni asupra grupurilor ecologiste pentru a le convinge să considere ca prioritară problema demografică în activităţile lor.
Impactul îmbătrânirii
Schimbări demografice
O profundă analiză a impactului economic derivat din îmbătrânire a fost recent publicată de George Magnus, consilier economic al băncii elveţiene de investiţii UBS. În cartea sa „The Age of Aging: How Demographics Are Changing the Global Economy and Our World” (John Wiley and Sons), Magnus afirmă înainte de toate că nu există precedente din care să se poată lua îndrumări pentru situaţia noastră de rapidă îmbătrânire a populaţiei. În 2050 vor fi aproape 2 miliarde de persoane peste şaizeci de ani, echivalentul a circa 22% din populaţia totală mondială estimată. O schimbare epocală considerând că astăzi această categorie de persoane reprezintă 10% din populaţie. După Magnus, schimbarea în structura generaţiilor va aduce cu sine noi probleme economice, sociale şi politice. Numărul persoanelor peste optzeci de ani ar trebui, în schimb, să crească de la 88 milioane în prezent, la peste 400 milioane în 2050.
Magnus are tot dreptul să vorbească de probleme economice globale. Conform unui articol publicat în 8 noiembrie de cotidianul britanic Telegraph, în luna martie a anului trecut, în momentul în care secretarul american al trezoreriei Henry Paulson anunţa că nu este îngrijorat de instabilităţile pieţei globale, Magnus a publicat un eseu în care avertiza că criza din America a ipotecilor subprime ar fi putut provoca finalul ciclului creditelor „cu potenţiale consecinţe economice structurale”. O populaţie care îmbătrâneşte implică faptul că vor fi mai puţini lucrători care să-i susţină pe pensionari. Populaţia activă, care este cuprinsă între 15 şi 64 de ani, va creşte în Statele Unite în următorii ani, dar o va face lent. În Japonia, în schimb, populaţia activă e în diminuare deja şi în Europa occidentală este practic constantă, a explicat Magnus. Unele ţări vor fi în mod deosebit afectate.
Mai puţine persoane care lucrează
De exemplu, în Japonia, ca şi în Italia, persoanele cu vârsta peste şaizeci şi cinci de ani erau în 2005 circa 30% din totalul populaţiei active. În 2050 ar atinge nu mai puţin de 70%. În termeni practici, aceasta semnifică faptul că, în timp ce în momentul de faţă în Japonia sunt 3,4 persoane care lucrează pentru fiecare persoană cu vârsta peste 65 de ani, în 2050 această cifră s-ar reduce la 1,3. În general, în Europa occidentală, raportul actual de aproape patru persoane active pentru fiecare persoană de peste 65 de ani va fi aproximativ înjumătăţit în 2050. Dar nu doar ţările dezvoltate se confruntă cu o schimbare dramatică în distribuţia demografică. În China, datorită draconicelor măsuri de planificare familială, numărul persoanelor active pentru fiecare persoană de peste şaizeci şi cinci de ani va scădea dramatic în 2050, de la actualul nivel de 9,2 la doar 2,5.
Stimularea unui număr cât mai mare de persoane să intre în piaţa muncii reprezintă un răspuns la lipsa de persoane active, dar în baza unui studiu desfăşurat de Fondul Monetar Internaţional (FMI), Magnus a afirmat că aceasta nu va putea fi soluţia. Conform FMI, populaţia activă, ca să poată echilibra îmbătrânirea progresivă din ţările dezvoltate, ar trebui să crească cu puţin peste 10%. În perioada de creştere economică din anii ’90, totuşi, procentul populaţiei active crescuse doar cu 6%, când condiţiile economice erau mult mai favorabile. Pentru ţări ca Spania, Coreea de Sud şi Italia, nivelul de participare la muncă ar trebui să crească cu circa 18-20%, luând în considerare rata crescută de îmbătrânire a populaţiei lor. Un obiectiv imposibil de atins, a declarat Magnus.
Chiar şi imigraţia nu poate constitui o soluţie instant, a continuat. În ţările dezvoltate, în anul 2000 imigranţii totalizau în jur de 6% din populaţie. În 2050, pentru a contrabalansa îmbătrânirea, acest procent ar trebui să ajungă la 30%. Creşterea vârstei de pensionare şi încurajarea unui număr tot mai mare de femei să intre în piaţa muncii poate contribui la a face faţă la diminuarea numărului de persoane active, dar este vorba doar de remedii parţiale, consideră Magnus. Mai mult decât atât, s-a ajuns, în aceeaşi perioadă în care populaţia îmbătrâneşte, ca tinerii să întârzie intrarea lor în câmpul muncii. Aceasta se datorează în parte creşterii numărului de tineri care îşi continuă studiile în Universităţi, dar de asemenea mulţi tineri îşi iau o pauză înainte să intre în piaţa muncii şi locuiesc acasă cu părinţii.
Dileme financiare
O populaţie care îmbătrâneşte implică costuri mult mai mari privind sănătatea şi cheltuieli sociale mai ridicate. Dar cu un număr redus de contribuabili care pot să susţină casieriile statului, finanţarea acestor cheltuieli va fi o problemă reală, a observat Magnus. Deja ridicatele cheltuieli de pensionare se dovedesc a fi o sarcină grea pentru întreprinderi şi pentru guverne. Această situaţie e destinată să se agraveze odată cu creşterea speranţei de viaţă. Magnus a observat că doar în Marea Britanie, în cei doi ani precedenţi faţă de martie 2007, întreprinderile private au trebuit să adauge circa 30 miliarde de lire sterline la costurile de pensionare datorită celor mai extinse speranţe de viaţă ale foştilor lor angajaţi.
Mai mult, Magnus a observat că multe persoane nu economisesc suficient în vederea perioadei lor de pensie. El a citat un recent studiu desfăşurat în Statele Unite, care arată că multe persoane sunt convinse că vor putea primi asistenţă medicală şi o pensie de la firma lor şi deci nu se preocupă să pună deoparte. De fapt, a afirmat expertul, pentru o anumită perioadă de timp familiile americane au economisit prea puţin sau au consumat prea mult. Chiar şi în ţări ca Japonia, tradiţional cu o rată ridicată de economii, a fost un declin în economiile din ultimul deceniu din cauza condiţiilor economice adverse.
Cheltuielile guvernamentale pentru pensionari şi persoanele în vârstă vor continua să crească în următorii ani cu o rată mult mai mare decât va fi capabilă să finanţeze creşterea economică, a observat Magnus. Va fi nevoie deci de luarea unor decizii dificile asupra priorităţilor de cheltuieli şi a nivelurilor de impozitare. Diverse ţări au redus deja generozitatea lor cu privire la planurile de pensii din ultimii ani. De exemplu, în Marea Britanie, cine va merge în pensie în 2050 cu un salar mediu va primi o pensie echivalentă cu doar 31% din propriul venit de când era persoană activă.
Cu excepţia cazului în care angajaţii încep să pună deoparte o cotă mai mare din venitul lor în planuri de economisire pentru pensie, ei riscă să se găsească în sărăcie la bătrâneţe, a avertizat Magnus. Situaţia economică de după publicarea cărţii, datorată actualei crize a bursei şi a pieţei financiare, evidenţiază provocările lansate de studiul expertului. Actualele dificultăţi au provocat deja situaţii grave pentru mulţi pensionari ale căror venituri depind de propriile investiţii financiare. Cu estimările unor drastice schimbări demografice produse de îmbătrânirea populaţiei în următoarele decenii, perspectivele pentru viitorul multor persoane apar îngrijorătoare.