Autor: Vladimiro Redzioch
Traducere: Cristina Ardelean
Sursa: Inside the Vatican, decembrie 2008
Sistemul financiar mondial este în criză. Arhitectura financiară care stă la baza „modernităţii” pare că se clatină gata să se prăbuşească. Ce crede Vaticanul despre această situaţie? L-am întrebat pe Angelo Caloia, responsabilul cu ceea ce în mod obişnuit numim „Banca Vaticanului”, sau mai precis, Institutul pentru Operele Religioase.
„În primul rând este evident că în zilele noastre nu numai bogăţia este acumulată, dar şi o imensă putere şi o dominaţie economică despotică sunt concentrate în mâinile câtorva, care în marea lor majoritate nu sunt proprietarii, ci doar administratorii şi directorii fondurilor de investiţii pe care le gestionează după bunul lor plac… Această dominaţie este exersată extrem de puternic de cei care, datorită faptului că deţin şi controlează banii, gestionează şi creditele şi determină alocarea acestora. Astfel, ei furnizează esenţa vitală a întregului angrenaj economic, avizi să acapareze sufletul însuşi al producţiei, astfel ca nimeni să nu respire împotriva voinţei lor…” Papa Pius al XI-lea
Chiar în interiorul Porţii Sfânta Ana, una dintre intrările principale ce duc în Cetatea Vaticanului, remarcăm un turn rotund şi masiv numit Turnul lui Nicolae al V-lea. Construit în secolul al XV-lea, el făcea parte din zidurile Vaticanului ce protejau mormântul Apostolului Petru şi reşedinţa succesorilor lui, Papii Romei. Câteva decenii mai târziu, noul Palat Apostolic unde Papa locuieşte astăzi, Palatul lui Sixt al V-lea, mai masiv şi mai impresionant, a fost construit chiar după turn. În interiorul Turnului lui Nicolae al V-lea se află sediul central al Institutului pentru Operele Religioase (prescurtat IOR).
Scopul IOR este de „a păstra şi administra fondurile şi patrimoniul transferat sau încredinţat Institutului pentru a desfăşura activităţi religioase sau caritabile”. IOR este numit adesea în mod eronat „Banca Vaticanului”. Este mai mult o fundaţie filantropică decât o bancă, investindu-şi valorile şi folosind fondurile pentru a sprijini operele religioase din întreaga lume. Ea trebuie diferenţiată de o altă instituţie economică importantă a Vaticanului, Administraţia Patrimoniului Sfântului Scaun (APSS), care supervizează numeroasele proprietăţi deţinute de Vatican în Italia. IOR este administrat de trei grupuri – (1) o comisie de cardinali numită de Papa, (2) un consiliu de supraveghere alcătuit din bancheri de renume din lumea întreagă, (3) o direcţie generală alcătuită din angajaţi ce asigură activitatea cotidiană a Institutului.
Conducătorul comisiei de cardinali este cardinalul Tarcisio Bertone, secretarul de stat al Vaticanului şi mâna dreaptă a Papei Benedict al XVI-lea. Ceilalţi patru membri ai comisiei sunt: Cardinalul Attilio Nicora, italian, preşedintele APSS; Cardinalul Jean-Louis Tauran, francez, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Dialog Interreligios;Cardinalul Telesforo Toppo, indian, Arhiepiscop de Ranchi; şi Cardinalul Odilo Pedro Scherer, brazilian, Arhiepiscop de Sao Paolo, Brazilia.
Angelo Caloia
– Actuala criză este atât de serioasă şi de extinsă, încât este adesea comparată cu Marea Depresie care a urmat crahului din 1929 şi a continuat în anii ’30. Cât sunt de similare şi de diferite aceste două crize?
– Nici o criză financiară nu a fost vreodată identică cu cea anterioară. Acest fapt este cu atât mai adevărat când se referă la crize de o mare amploare, ca cea din 1930, şi actuala. Există diferenţe precise între aceste două crize. Ele pot fi enumerate în felul următor:
(1) Aspectul geografic. Criza curentă afectează direct fiecare ţară din lume, industrializată sau neindustrializată, ţări în dezvoltare, ţări în tranziţie etc., din cauza fenomenului de „contaminare”, care în 1930 era limitat la câteva ţări dezvoltate şi la colonii (sau semicolonii) ce au fost afectate în mod indirect.
(2) Instrumentele financiare şi intermediarii. Astăzi, instrumentele ce stau la dispoziţia finanţelor sunt multiple şi extraordinar de sofisticate, ca şi instituţiile care le folosesc. În aceste condiţii, o regularizare efectivă devine destul de dificilă, în contrast cu 1930 când instrumentele erau rudimentare, iar numărul băncilor era relativ mic.
(3) Intervenţia forţelor guvernamentale. Astăzi, partidele politice, forţele sociale, opinia publică şi experţii economici sunt cu toţii favorabili unei intervenţii a autorităţilor naţionale şi internaţionale, în special pentru a stabiliza situaţia prezentă şi apoi pentru a reorganiza sistemul financiar mondial. În anii 1930, până la intervenţia lui Roosevelt (1933), activitatea privată autonomă a fost privilegiată cu orice preţ şi exista o încredere deplină în mecanismele de piaţă.
(4) Numărul de ţări participante în procesul de redresare. În 1930 ajungerea la o înţelegere era mai simplă, măcar sub aspect tehnic, pentru că erau implicate ţări industrializate cu un model cultural similar şi cu un sistem financiar comparabil. Astăzi, când marile puteri sunt mai numeroase şi au interese foarte diverse şi caracteristici productive diferite, înţelegerile sunt mai dificile şi mai complexe.
Având aceste diferenţe în minte, este totuşi posibil să găsim similitudini. În ambele cazuri găsim grave denaturări ale pieţii de materii prime (pe atunci era piaţa grânelor). În ambele situaţii, lumea a trecut anterior printr-o perioadă în care Statele Unite au condus o politică monetară expansionistă, care, chiar dacă prin mecanisme diferite, a deschis calea unor procese de degradare. Primul semnal al crizei a fost identic: lipsa de lichidităţi din sistemul bancar, aflarea într-o situaţie de incapacitate de plată a datoriilor în sectoarele agricole şi imobiliar. În ambele cazuri, aceasta a fost prima etapă dintr-un lanţ care a condus inevitabil la o criză în întreaga economie, cu posibile analogii în privinţa consecinţelor şi a impactului asupra societăţii civile.
Creşterea modernă a contractelor derivate a depăşit pragul unei gestiuni echilibrate a riscurilor proprii unei reale activităţi economice şi financiare. Băncile au renunţat să mai distribuie creditele într-un mod prudent, pierzându-şi legitimitatea etică şi economică din această cauză. Înaintea crizei, băncile au căutat câştiguri sub iluzia diminuării riscurilor prin oferirea de pachete de împrumuturi riscante şi au plătit consecinţele.
– În 1933, noul preşedinte american Franklin Delano Roosevelt a implementat un program de reformă numit „Noua Înţelegere” (New Deal) pentru a depăşi criza. Care au fost aceste măsuri, şi pot fi ele adoptate astăzi?
– Reformele lui Roosevelt, preşedinte din 1933 până în 1945, au fost eficiente şi orientate pe termen lung, datorită unei echipe excepţionale de experţi pe care i-a consultat pentru a combate marea criză din 1930. Această „Nouă Înţelegere” s-a desfăşurat în două mari faze: (1) Faza celor 100 de zile din 1933, care a inclus întărirea băncilor sănătoase şi închiderea celor slabe; devalorizarea dolarului; interzicerea exportului de aur şi de monedă străină; sprijin pentru agricultură şi pentru proprietarii de case. Au fost adoptate trei măsuri legislative pentru a ajuta agricultura, industria şi infrastructura: Legea Ajustării Agriculturii, Legea Industriei Naţionale şi crearea Tennessee Valley Authority (o corporaţie deţinută de guvernul federal american, activă în industria energetică – n. trad.).
(2) În faza a doua, începând cu 1935, au fost luate măsuri împotriva şomajului şi au fost lansate proiecte publice. A fost promulgată legea relaţiilor naţionale de muncă pentru a reglementa relaţiile dintre angajatori şi angajaţi şi legea asigurărilor sociale pentru a-i ajuta pe şomeri, pe cei bolnavi şi bătrâni. Politica economică a lui Roosevelt poate fi rezumată în felul următor: deoarece sectorul privat nu a fost capabil să găsească forţa necesară să întrerupă cercul vicios pus în mişcare de creşterea şomajului şi reducerea cererii, sarcina a fost preluată de stat.
Aceasta a deschis drumul unor serii de proiecte publice capabile să absoarbă mulţi lucrători şi să menţină cererea ajutând refacerea sectorului privat. Structura societăţii americane (fluidă şi care nu acordă importanţă diferenţei de clasă socială) precum şi începutul celui de-al doilea război mondial au favorizat sfârşitul definitiv al depresiunii, chiar dacă este greu de spus dacă aceasta se datorează acţiunilor guvernului american, şi mai ales dacă aceste acţiuni ar fi relevante în contextul economic modern.
– Ministrul de finanţe italian alături de alte voci au cerut un nou Acord de la Bretton Woods. Ce a fost acest acord şi de ce nu mai funcţionează el astăzi?
– Acordurile din 1944 elaborate de marile puteri aliate (inclusiv Uniunea Sovietică) la Bretton Woods, New Hampshire, pe când al doilea război mondial era încă în desfăşurare, au avut ca principal scop reorganizarea sistemului financiar şi monetar mondial. Acordurile au pus bazele creării Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (astăzi Banca Mondială) precum şi a Fondului Monetar Internaţional. Acordurile au produs un sistem monetar internaţional bazat pe aur şi pe dolar, cu rate de schimb relativ fixe şi cu împrumuturi pentru finanţarea temporară a balanţei de deficit de plată.
Convertibilitatea dolarului în aur a garantat monedei americane o valoare intrinsecă, în timp ce reglementarea fluctuaţiilor ratelor de schimb au limitat fenomenul de devalorizare competitivă. Declinul intervenţiei guvernului în activităţi economice private, nemulţumirea faţă de superioritatea Statelor Unite (care au început să exporte inflaţie, sărăcind sistemul economic global) precum şi greutăţile Statelor Unite în a-şi menţine poziţia l-au condus pe preşedintele Nixon să anunţe în 1971 încetarea convertibilităţii dolarului în aur şi implicit sfârşitul modelului de organizare adoptat cu 27 de ani în urmă la Bretton Woods.
– În viziunea Dvs., este necesar un nou acord, şi cine ar trebui să participe la discuţii, ţinând cont că ţările participante în 1944 reprezentau 80% din bogăţia mondială, dar actualmente reprezintă doar 50%?
– Repetarea unei conferinţe Bretton Woods în momentul de faţă este o ipoteză fascinantă. Criza actuală obligă statele să îşi asume încă o dată un rol activ în economie. Ar reprezenta o tentativă de a găsi o soluţie globală pentru actuala criză. Nu ar fi necesară prezenţa prea multor ţări la un nou Bretton Woods. Ar trebui să fie prezenţi aşa numiţii „protagonişti mondiali”: Uniunea Europeană, Statele Unite, Japonia, Rusia, China, India, Arabia Saudită, Brazilia, Africa de Sud şi alţii câţiva. Restrângerea numărului de participanţi este impusă de complexitatea tehnică a misiunii, de nevoia de a ajunge rapid la o concluzie şi de a lăsa la o parte anumite cerinţe chiar dacă ele sunt legitime.
Discuţiile ar trebui purtate în aşa fel încât ţările participante să reprezinte interesele lumii întregi şi deci şi ale numeroaselor ţări din Africa şi America Latină care nu ar fi prezente. Sunt multe puncte de introdus în agendă, dar unul ce trebuie discutat îl reprezintă noua cale de control a intermediarilor financiari la nivel global, deoarece acţiunile, instrumentele şi instituţiile din acest sector sunt complet globalizate. Alt aspect important îl reprezintă noul design al sistemului monetar mondial, întrucât sistemul ratelor de schimb flexibile nu a funcţionat. Un sistem de zone ţintă pare a fi mai acceptabil din momentul în care un nivel minim de încredere ar fi restabilit în comportamentul băncilor centrale. Un al treilea aspect interesant (care există deja la nivel regional) îl reprezintă cooperarea mai strictă în politica macroeconomică.
Banul merge de la democraţi
– Mutarea bogăţiilor mai vechilor economii industrializate (SUA, Europa şi Japonia) către cele mai noi a apărut la sfârşitul anilor ’70 cu primul şi al doilea şoc petrolier, când preţurile la petrol au crescut abrupt. O schimbare şi mai mare s-a produs începând din 1995, cu specializarea anumitor ţări în curs de dezvoltare în anumite industrii manufacturiere, şi apoi alte şocuri petroliere. Sumele colosale câştigate s-au dus în ceea ce numim fonduri suverane de bogăţie, conduse de oficialităţi publice ce au obiective strategice în investiţiile lor.
Până acum însă, în ciuda acestor enorme transferuri de bogăţie, ţările emergente sunt incapabile să înlocuiască sau să trăiască fără economia americană, care pare a fi motorul economiei mondiale. Rusia şi China suferă enorm în ultimele săptămâni datorită dificultăţilor financiare ale economiilor mature. China în mod special este în faţa unei situaţii sociale explozive. Dacă exporturile chineze încetinesc şi fabricile se închid, iar lucrătorii nu vor avea locuri de muncă, guvernul Chinei va fi pus în faţa unei explozii.
– Să ne întoarcem la actuala criză. În ultimii ani, veniturile companiilor financiare au reprezentat mai mult de o treime din totalul profiturilor corporaţiilor. Companiile financiare au pierdut controlul în speculaţiile lor?
– Fără îndoială, în ultimii ani finanţele au avut parte de excese. Acestea, cu anumite deosebiri, au fost aceleaşi care au caracterizat lumea financiară în lunile dinaintea crizei din 1929. Sistemul social şi firea umană au condus operatorii financiari să caute profituri nelimitate, iar sistemul capitalist lăsat liber permite excesele.
– Dar ar trebui să existe controale în interiorul sistemului. Agenţiile de rating ale datoriei, ca Moody’s, Standard and Poors, Fitch etc. au catalogat multe agenţii de investiţie cu „AAA”, ceea ce s-a dovedit a fi foarte riscant şi lipsit de valoare. Cum au putut să facă astfel de greşeli?
– Sunt foarte multe motivele pentru care nu te poţi baza pe agenţiile de rating, care nu pot prevedea situaţii de criză ce ameninţă companiile pe care le evaluează. Multe din aceste instrumente erau de o mare complexitate, dar şi cu o transparenţă limitată. Pe deasupra, mai este şi o posibilă complicitate, conflicte de interese precum şi interese ascunse ce leagă companiile de agenţiile de rating.
– Actuala criză financiară i-a făcut pe mulţi să pună întrebări legate de etica sistemului financiar. Unele dintre acestea trimit la învăţătura socială a Bisericii. De exemplu, miliardul de dolari câştigat de George Soros prin speculaţii cu lira sterlină sau cele 500 de milioane de dolari câştigate de secretarul trezoreriei SUA în acţiuni de bursă la Goldman Sachs. Oamenii se întreabă: sunt aceste venituri excesive?
– Există întotdeauna o stare de disconfort când auzim de asemenea câştiguri. Între altele – şi acesta este cazul planurilor acţiunilor la bursă – aceste pachete de investiţii îl fac pe manager să se concentreze pe rezultate de scurtă durată şi să sacrifice strategii de lungă durată ce ar putea face compania să devină mai solidă şi probabil să dăinuiască. Totuşi întrebarea reală priveşte rolul finanţelor în societatea umană. Într-un sistem capitalist, orice bun are un preţ, care va fi plătit de cineva, şi acest lucru este valabil şi pentru capitalul uman. Deţinătorii de acţiuni sunt dispuşi să plătească o avere managerilor lor, deoarece se gândesc că persoanele alese au de asemenea interes să creeze valori pentru ei. În consecinţă, problema se află în structura capitalistă care justifică în sine excesele în absenţa mecanismelor de control. Şi numai dintr-o perspectivă diferită putem concepe o altă cale.
Această perspectivă diferită este aceea a unei economii sociale a pieţii, în care etica nu este extrinsecă, ci face parte integrantă din toate activităţile economice. Într-o asemenea perspectivă, companiile nu sunt responsabile doar în faţa acţionarilor, dar şi faţă de mediul înconjurător precum şi faţă de toţi cei care sunt afectaţi de activitatea lor: muncitori, creditori, societatea civilă în general. Trebuie să gândim un sistem capabil de discernământ etic, un sistem capabil să recompenseze activitatea financiară într-un mod proporţional cu efectele reale pe care aceasta le produce. Soluţia nu stă în abandon, ci în maturizarea din punct de vedere etic şi social a sistemului economic prezent.
– Care este contribuţia pe care doctrina socială a Bisericii poate să o aibă în soluţionarea prezentei crizei şi în crearea unui sistem economic mai just şi mai solid?
– În economie, lipsa disciplinei, o disciplină bazată pe o ordine etică solidă, poate cauza colapsul legilor pieţii. În ceea ce o priveşte, Biserica a fost întotdeauna vigilentă faţă de idoli. La începutul recentului Sinod al Episcopilor pe tema Scripturii, Papa Benedict al XVI-lea a reamintit că cine îşi construieşte viaţa pe lucruri materiale, pe succes, construieşte pe nisip. Mai presus de toate, Papa Benedict al XVI-lea a afirmat întotdeauna că pentru a acţiona corect, raţiunea trebuie purificată, deoarece orbirea ei etică, ce apare când egoismul şi puterea se impun, este întotdeauna o tragedie.
– Cum s-a comportat IOR în timpul crizei?
– IOR, mai ales din cauza rolului pe care îl joacă în Biserica Catolică, nu a căutat să îşi maximizeze rezultatele financiare, ci mai degrabă să continue serviciile în numele comunităţii eclesiale răspândite în întreaga lume, în special în zonele cele mai sărace şi îndepărtate. A realizat aceasta printr-o politică de investiţii caracterizată prin prudenţă şi conservare de capital. Această abordare a fost realizată dintotdeauna prin folosirea de instrumente simple, şi aceste alegeri ne ajută în momentele dificile să evităm să fim traşi în jos de criză.
– Sunteţi conducătorul aşa-numitei Bănci a Vaticanului, IOR, de 20 de ani. Înaintea dumneavoastră, conducătorul băncii a fost arhiepiscopul Paul Marcinkus. O „legendă neagră” a fost creată în jurul lui. Ce trebuie să ştie oamenii despre Banca Vaticanului?
– În primul rând nu este o bancă. Nu împrumutăm niciodată. Nu am făcut-o niciodată. De aceea, astăzi suntem capabili să rezistăm dezastrului ce are loc. Multe ordine religioase şi dioceze din toată lumea ne încredinţează banii lor. Prin investiţii prudente, evitând operaţiile speculative, am fost întotdeauna capabili să garantăm menţinerea capitalului şi lichiditatea imediată, precum şi o creştere mică dar demnă. Cât despre „legenda neagră” menţionată, ea supravieţuieşte, dar într-o formă mult atenuată, în acele cercuri care nu cunosc adevăratul serviciu oferit de IOR celor mai nevoiaşi şi marginalizaţi din întreaga lume.