Profetul Iona a fost înghiţit de o balenă?

Autor: pr. Ariel Alvarez Valdes
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: Editura Sapientia

Marele neascultător

Cartea lui Iona, din Vechiul Testament, este, desigur, o operă foarte specială. Înainte de toate, pentru că nici o altă carte profetică nu conţine o profeţie aşa de scurtă cum este cea a lui Iona: este vorba numai de cinci cuvinte (în textul ebraic); în afară de aceasta, protagonistul său, Iona, a trăit o experienţă aşa de fantastică şi incredibilă, încât şi astăzi continuă să uimească pe cel care se apropie să o citească.

Cartea relatează că Dumnezeu i-a apărut într-o zi lui Iona şi i-a cerut să meargă să predice în oraşul Ninive (capitala regatului Asiriei), pentru ca locuitorii săi să se convertească şi să îşi schimbe viaţa. Totuşi, Iona, neascultând de porunca divină, a decis să ia o corabie şi să fugă cât mai departe posibil, unde Dumnezeu să nu-l găsească. Când corabia era în larg, s-a dezlănţuit o furtună teribilă care a scufundat-o: Iona a ajuns să fie înghiţit de un peşte enorm, care l-a ţinut în stomacul său timp de trei zile şi trei nopţi. În întunericul acelui stomac oribil, Iona l-a rugat pe Dumnezeu şi i-a părut rău de neascultarea sa; numai atunci, Dumnezeu a poruncit peştelui să-l vomite pe profet şi să-l ducă nevătămat pe uscat.

După ce a trecut experienţa neobişnuită, Iona l-a văzut din nou pe Dumnezeu care i-a apărut şi i-a reînnoit cererea de a merge şi de a predica în Ninive. De această dată, el n-a putut să refuze. A mers şi a predicat în oraşul asirian şi a avut atâta succes din acea experienţă, încât însuşi regele asirian a dat poruncă tuturor locuitorilor să se convertească şi să creadă în Dumnezeu.

Trebuie să amintim că, în cadrul culturii occidentale, sunt puţine personaje biblice care s-au bucurat de succes mai mare decât profetul Iona. De fapt, el a reprezentat un izvor iconografic foarte viu, mai ales din partea creştină, încă de la originile Bisericii primare; în afară de aceasta, a influenţat o parte din literatura modernă şi acţiunea sa a fost luată chiar ca tip al unei experienţe deosebite din partea ştiinţelor psihologice.

Profet sau bufon?

Multe secole s-a crezut că această relatare era istorică, mai ales pentru că un profet, numit Iona, a existat efectiv în jurul anului 750 î.C. (2Rg 14,25). Totuşi, analizând cartea, descoperim în ea multe erori, incoerenţe şi fantezii, încât se pune serios la îndoială istoricitatea sa.

1) Personajul identificat cu numele de Iona, care a trăit în secolul al VIII-lea î.C, a fost un profet foarte important pentru istoria ebraică, aşa încât Biblia îl aminteşte cu admiraţie (2Rg 14,25-27). În schimb, personajul care apare în Cartea lui Iona descrie o figură ridicolă şi grotescă, un individ care, cu mentalitate infantilă, merge în căutare de necazuri şi încearcă să facă totul contrar cu ceea ce îi cere Dumnezeu.

2) În epoca profetului Iona, capitala Asiriei nu era deloc Ninive, aşa cum povesteşte relatarea, ci Assur. Prin urmare, în Ninive nu exista nici un rege care să poată porunci convertirea ninivitenilor.

3) În acel timp, regele nu era numit „regele din Ninive” (cum spune tot relatarea), ci „regele din Asiria” (aşa cum citim pe bună dreptate în 2Rg 18,17-35). Rezultă că, atunci când a fost scrisă această carte, Ninive nu mai exista deja şi autorul său nu-şi amintea de titlul oficial al monarhului.

4) Este imposibil ca, în acel timp, un profet evreu să poată intra cu atâta uşurinţă în capitala asiriană şi să predice împotriva ei şi împotriva zeilor săi.

5) Cartea afirmă că toţi locuitorii din Ninive, de la rege şi până la ultimul supus, s-au convertit la Dumnezeu: în realitate, dacă un popor sângeros şi feroce ca asirienii s-ar fi convertit la Dumnezeul lui Israel, acest lucru ar fi fost un fapt nemaiauzit şi ar fi lăsat măcar o urmă în documentele asiriene sau în alte cărţi ale Bibliei. În schimb, nu avem nici o referinţă cu privire la această convertire fantomatică.

6) Se spune că Ninive era „un oraş foarte mare, îţi trebuiau trei zile ca să-l străbaţi” (3,3). Conform calculelor efectuate de arheologi, aceasta înseamnă că oraşul trebuia să aibă circa 45 km în diametru: în realitate, săpăturile au demonstrat că perimetrul zidurilor oraşului Ninive era doar de 12 km, nu de circa patru ori pe atât.

Un misionar laş

Toate aceste reflecţii, aproape în întregime incontestabile, i-au făcut pe cercetători să nu considere Cartea lui Iona o relatare istorică, ci un fel de mic roman, o naraţiune imaginară (după stilul parabolelor lui Isus), compusă pentru a transmite şi, mai ales, pentru a da mai departe o învăţătură religioasă. Citită în mod critic, pentru a spune aşa, este vorba de o relatare magnifică, o mică bijuterie a literaturii ebraice, plină de simţul umorului şi cu o ironie fină, ce conţine unul dintre mesajele cele mai emoţionante şi tulburătoare ale acelei literaturi care se pot citi vreo dată.

Istoria începe foarte serios. Într-o zi, Dumnezeu îi apare lui Iona şi îi porunceşte: „Ridică-te, mergi la Ninive, marele oraş, şi vesteşte acolo că răutatea lor a ajuns până la mine” (1,1). Începând de aici, istoria îşi pierde tot sensul său real şi devine în mod clar imaginară, datorită şi faptului că profetul ia o decizie: se ridică şi pregăteşte bagajele… dar ca să fugă de Dumnezeu! În loc să meargă la Ninive (în Orient), ia o corabie şi fuge la Tarşiş (în Spania), adică face exact contrarul a ceea ce i-a cerut Dumnezeu.

Aşadar, am aflat că Dumnezeu îi încredinţează lui Iona misiunea de a vesti locuitorilor din Ninive mesajul mântuirii. În realitate, Dumnezeu a întâmpinat mereu o anumită rezistenţă din partea profeţilor săi. Totuşi, Iona este primul profet rebel. El nu este dispus să ducă acea chemare la convertire unui popor străin şi duşman al Israelului. În fond, el nu acceptă uşurinţa cu care Dumnezeu oferă convertirea. El cunoaşte inima lui Dumnezeu, iar inima lui Dumnezeu se loveşte mereu de dreptatea omului.

Vom înţelege toată această acţiune încurcată, şi chiar mai multe, abia la sfârşitul cărţii: pentru moment, este suficient să ştim că nucleul refuzului lui Iona este că el îi urăşte profund pe acei păgâni niniviteni şi pentru nimic în lume nu vrea ca ei să se convertească şi să se salveze de la pedeapsa divină pe care o merită în virtutea religiei lor idolatre (4,2). Iona vrea un Dumnezeu bun în totalitate pentru el însuşi şi pentru poporul său (israeliţii), dar un Dumnezeu teribil şi răzbunător faţă de celelalte popoare. Îl deranjează enorm faptul că lui Dumnezeu îi este milă de străini, şi în loc să împărtăşească iubirea lui Dumnezeu cu nişte duşmani aşa de vrednici de dispreţ, el preferă să fugă de Dumnezeu, preferă să-l piardă… şi să se piardă!

Convertiri involuntare

Nu este deloc adevărat că pentru Iona este uşor să fugă de Dumnezeu. În timp ce corabia navighează spre Tarşiş, se dezlănţuie o furtună teribilă şi ambarcaţiunea este în pericol de a se scufunda. Marinarii prăpădiţi (toţi păgâni), disperaţi din cauza acelei situaţii de pericol, încep să se roage fiecare la propriul zeu. Între timp, unde se află Iona, unde e cel care este cauza reală a acelei tragedii? Nici mai mult, nici mai puţin, în capătul corăbiei, dormind liniştit, fără să se îngrijoreze de nenorocirea momentului tragic (1,5).

Marinarii îl trezesc şi îi cer să-l roage şi el pe Dumnezeul său pentru a face ca furtuna să se potolească; însă deoarece nu se întâmplă nimic, aceiaşi marinari decid să tragă la sorţi pentru a afla care dintre ei trebuie să fie considerat vinovat pentru o asemenea nenorocire. Sorţii cad chiar pe Iona: aceia îi cer să-şi dezvăluie identitatea şi Iona răspunde cu o frumoasă mărturisire de credinţă: „Sunt evreu şi îl venerez pe Dumnezeul cerului, care a făcut marea şi pământul” (1,9). O ironie fină a autorului sacru: Iona mărturiseşte credinţa sa în Iahve chiar în timp ce fugea şi nu voia să ştie de Dumnezeul său!

Echipajul îl presează pe protagonistul nostru: „Ce trebuie să facem cu tine, ca să se calmeze marea?” Şi Iona le dă soluţia: „Luaţi-mă şi aruncaţi-mă în mare”. Cu toate că sunt păgâni, acei marinari nu sunt chiar aşa de răi cum am putea să credem. Ei vor să-l salveze pe Iona de la o moarte crudă, de aceea, încep să vâslească cu toate forţele, încercând să ajungă la mal; însă, deoarece orice efort al lor este inutil, ei decid să facă ceea ce soarta a predestinat. Imediat ce Iona a căzut în apă, furtuna s-a potolit. Navigatorii, uimiţi în faţa acestui miracol, recunosc puterea lui Iahve, Dumnezeul lui Iona: se convertesc la el, îi aduc un cult adecvat şi îi fac promisiuni. Fără să fi voit în mod direct, Iona a convertit echipajul navei! Dacă ar fi ştiut, profetul xenofob şi-ar fi blestemat soarta…

Vomitatul peştelui

Autorul sacru rezervă cititorului noi surprize. Imediat ce Iona este aruncat în mare „Domnul a stabilit ca un peşte mare să-l înghită şi Iona a rămas în pântecele peştelui trei zile şi trei nopţi” (2,1). Acest peşte a provocat multe probleme cercetătorilor Bibliei, care multe secole şi-au pus, printre multe altele, aceste întrebări: Ce specie de peşte a fost acela? Cum a putut supravieţui Iona în pântecele acelui peşte cu dimensiuni aşa de mari? Cum a putut Iona să se elibereze de peşte fără să sufere nici o daună?

În realitate, toate aceste probleme dispar din moment ce nu-l considerăm pe Iona un personaj istoric, ci o figură imaginară. Aşa încât nu avem probleme să admitem că în pântecele peştelui Iona intonează o cântare lui Dumnezeu, o rugăciune de eliberare (2,3-11). Chiar atunci, Dumnezeu porunceşte peştelui să se apropie de o plajă şi să-l vomite pe profet care, sănătos şi teafăr, trebuie totuşi să se confrunte cu o situaţie alarmantă.

Pocăinţă şi pentru animale

Am ajuns la jumătatea cărţii. Cât timp s-a pierdut din cauza neascultării lui Iona şi cât de mult întârzie împlinirea planului de mântuire din cauza profetului leneş? Este momentul în care Iahve îi vorbeşte pentru a doua oară lui Iona: „Ridică-te, mergi la Ninive, marele oraş, şi vesteşte-le ceea ce îţi voi spune eu” (3,1-2). La acest nou apel, profetul nu se poate preface că n-a auzit nici o poruncă. El se ridică şi, în sfârşit, pleacă spre Ninive.

Când ajunge în oraş, vede că este vorba de un loc foarte mare. Este nevoie de trei zile de drum pentru a traversa oraşul; totuşi, Iona merge doar o singură zi, pentru că nu are nici o intenţie să-şi angajeze forţele peste măsură în favoarea predicării pentru niniviteni; mai mult, el proclamă un mesaj foarte scurt: „Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi distrus” (3,4). Pentru lumea aceea, el nu clarifică cine este Dumnezeul care anunţă pedeapsa, nici de ce s-a supărat acel Dumnezeu, nici ce trebuie ei să facă pentru a se converti: profetul se comportă ca şi cum ar vrea cu orice preţ să eşueze misiunea care îi fusese încredinţată.

Trebuie să admitem că a fost imposibil ca ninivitenii să se convertească în faţa unui personaj aşa de neobişnuit, dar, mai ales, să-şi poată deschide inimile lui Iahve numai graţie unui avertisment aşa de grăbit şi incomplet. Însă, deoarece avem de-a face cu o lume „fantastică”, este clar că în istoria noastră nimic nu este cu neputinţă; de aceea, iată că vine minunea: toţi ninivitenii, de la rege până la ultimul supus, cu un răspuns pe care l-am putea defini spectaculos, au crezut în Dumnezeu, au făcut pocăinţă, au obligat până şi animalele să postească (nu le-au păscut, nici nu le-au dat de băut timp de patruzeci de zile) şi întregul oraş s-a convertit (3,5-9).

După câte se pare, Iona a făcut rău calculele sale şi dispreţuitul popor din Ninive, model de cruzime şi de corupţie, duşman îndârjit al Israelului, a ajuns să creadă în Dumnezeu şi să adore numele său. Desigur că lui Dumnezeu, văzând acest rezultat neaşteptat, „i-a părut rău de prezicerile de rău pe care le făcuse împotriva lor şi nu le-a mai îndeplinit” conform planurilor sale precedente (3,10).

Harul lui Dumnezeu, necazul lui Iona

În istoria oricărui alt profet, succesiunea tuturor acestor evenimente în oraşul Ninive ar fi reprezentat un succes extraordinar; în schimb, nu este cazul lui Iona. În faţa convertirii ninivitenilor, el se supără tare pe Dumnezeu, mai ales pentru că i-a iertat pe acei păgâni (4,1-4). Alţi profeţi (ca Ieremia sau Ilie) ar fi voit să moară dacă misiunea lor nu ar fi avut succes; dimpotrivă, Iona vrea să moară pentru că… misiunea sa a avut succes prea mare şi, în cele din urmă, un rezultat neaşteptat! Supărat şi amărât, profetul iese din Ninive şi găseşte refugiu într-un cort, la marginea oraşului, pentru că doreşte să vadă ce se întâmplă cu oraşul, pentru că încă mai reuşeşte să creadă în inima sa că Dumnezeu ar putea totuşi să realizeze vechea sa ameninţare împotriva acelui popor infam.

Dumnezeu pune la cale o strategie care îl învaţă definitiv pe profetul prăpădit ceea ce nu a voit să înţeleagă nici măcar în faţa faptelor evidente. Chiar în noaptea în care are loc evenimentul convertirii, face să crească aproape de cortul lui Iona o plantă de ricin. Dimineaţa, când Iona se scoală şi o vede, se bucură pentru că poate să găsească sub el un adăpost potrivit împotriva căldurii; se pare că prezenţa acestei plante aproape l-a făcut să uite de evenimentul Ninive. Însă, în zorii celei de-a doua zile, Dumnezeu trimite un vierme ca să roadă rădăcinile ricinului, până când acesta se usucă şi moare. Sărmanul Iona, amărât din cauza uscării plantei care îi dădea răcorire, cade într-o stare depresivă şi reînnoieşte sentimentele sale de moarte (4,5-8).

Nelinişte din cauza unei plante

Am ajuns la ultima scenă din carte: este cea mai importantă şi este aceea care revelează nivelul cel mai profund al întregii relatări: „Ţi se pare drept să fii aşa de mânios din cauza unei plante de ricin?”, acesta este răspunsul lui Dumnezeu. Iona, cu un ton secat, nu se teme să răspundă: „Da, este drept; sunt aşa de mânios, încât invoc moartea”. Replica lui Dumnezeu nu se lasă aşteptată: „Tu ţi-ai făcut necaz pentru acest vrej pentru care nu te-ai trudit şi nici nu l-ai crescut, care şi-a luat fiinţă într-o noapte şi într-alta a pierit. Dar mie cum să nu-mi fie milă de cetatea cea mare, Ninive, cu mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni, care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor, şi cu un mare număr de dobitoace?” (4,9-11).

Nu vom şti niciodată ce a răspuns Iona, deoarece cartea se termină aici. În realitate, răspunsul lui Iona nu are nici o importanţă, deoarece – aici este adevăratul mesaj al cărţii – întrebarea lui Dumnezeu nu este deloc adresată numai lui Iona (care este un personaj imaginar), ci tuturor celor care citesc cartea: îndeosebi poporului evreu. Şi lecţia este foarte clară: Dumnezeu iubeşte toate creaturile sale în mod egal şi nu face nici o diferenţă între ele. Dumnezeu nu iubeşte numai Israelul, ci toate celelalte naţiuni şi pe străini, îndeosebi pe păgâni, adică pe cei care încă nu l-au cunoscut.

O carte pentru a protesta

Pentru a înţelege pe deplin sensul acestei relatări fantastice, trebuie să ţinem cont de un ultim detaliu: data la care a fost scrisă cartea; era prin anul 400 î.C. În acea epocă, izraeliţii dezbăteau între ei o mare chestiune. Graţie predicii unui profet pe care noi am învăţat să-l numim „Deutero-Isaia”, un personaj care a trăit prin anul 500 î.C, ei au ajuns, în sfârşit, la convingerea că Iahve era unicul Dumnezeu existent în toată lumea. Până atunci, ei crezuseră că fiecare popor avea propriul zeu şi că fiecare zeu veghează asupra poporului său. Totuşi, acel „Deutero-Isaia” le revelase că nu exista alt Dumnezeu în afară de Iahve în tot universul, dar, mai ales, că toate popoarele care existau (egipteni, babilonieni, perşi, greci etc), toate au fost create de acelaşi Dumnezeu, Iahve.

Această reflecţie a declanşat o altă chestiune: dacă Iahve era creatorul universal (aşa cum spunea Deutero-Isaia), el era şi mântuitorul universal? Aceasta a fost o dilemă gravă în care s-au găsit israeliţii şi pe care au trebuit să o dezbată mulţi ani. Aşa s-a întâmplat că din dezbatere au apărut două tendinţe diferite: una, particularistă şi închisă, susţinea că Iahve se preocupă să mântuiască numai Israelul şi îi consideră pe păgâni ca necuraţi şi nevrednici de iubirea lui Dumnezeu, oameni care trebuie lăsaţi în voia soartei lor. Cealaltă, mai deschisă şi democratică, aşa cum am spune noi astăzi, afirma că iubirea divină nu avea margini şi nici nu punea limite rasiale şi, mai ales, că Dumnezeu are milă faţă de toţi oamenii, inclusiv fată de străini.

Pe baza acestei discuţii, un scriitor anonim a compus acţiunea fantastică a lui Iona: a făcut aceasta pentru a lăsa cititorului din toate timpurile lecţia că Dumnezeu se ocupă de mântuirea oricărei fiinţe umane create de el însuşi. În relatarea din Cartea lui Iona, profetul însuşi este icoana reprezentativă a gândirii celor care fac parte din primul grup (adică evreii radicali, extremişti), care pretindeau să nege acţiunea mântuitoare a lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii, în timp ce Dumnezeu este imaginea celui de-al doilea grup de gânditori: o comunitate care voia să se deschidă la dialog cu străinii şi care susţinea că iubirea şi mântuirea divină erau universale.

Soare şi ploaie pentru toţi

Am spus deja la început că Ninive, capitala teribilă a Imperiului Asirian, era dispărută de multe secole atunci când a fost scrisă Cartea lui Iona. Totuşi, deoarece asirienii au fost un popor crud şi sângeros, o populaţie care i-a chinuit dur pe izraeliţi pentru multă vreme, Ninive a rămas în memoria Israelului ca simbol al imperialismului, al agresiunii şi al cruzimii maxime.

De aceea, Ninive nu era doar o imagine a păgânismului. Ninive, capitala asiriană, urâtă şi dispreţuită, îi simbolizează pe asupritorii şi exploatatorii din toate timpurile. Prin urmare, autorul cărţii nu a voit să spună doar că Dumnezeu iubeşte toate popoarele, nici că el se interesează şi de destinul păgânilor şi nici că vrea să arate misiunea universală. Mesajul de fond este şi mai dur de înţeles şi de acceptat: Dumnezeu îi iubeşte şi pe asupritori, pe exploatatori, pe agresori, pe cei cruzi; desigur că nu-i încurajează în semănarea Răului pe care ei o fac, dar este sigur că toţi oamenii ies din mâinile creatoare ale lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu este îndreptat mereu spre convertirea fiecărei fiinţe umane.

În tradiţia şi în cultura ebraică, capabile să exagereze mânia fată de duşmanii naţiunii, era dificil de înţeles principiul mântuirii universale a lui Dumnezeu. Pentru acest motiv, mesajul Cărţii lui Iona se află între doctrinele cele mai interesante şi evoluate ale Vechiului Testament. Este vorba de o cântare adusă vieţii, milostivirii şi iubirii divine, cu dimensiuni neaşteptate conform gândirii umane, o cântare adusă iubirii faţă de aproapele, comparabilă numai cu cuvintele pe care Isus le va spune patru secole după evenimentele lui Iona, atunci când va îndrăzni să le propună discipolilor săi: „Iubiţi pe duşmanii voştri… pentru că Dumnezeu face să răsară soarele său peste cei răi şi peste cei buni şi să cadă ploaia peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (cf. Mt 5,45).

Pentru a încheia…

La o primă lectură, Cartea lui Iona pare doar o relatare fantastică, amuzantă şi plină de surprize. Nu se întâmplă în fiecare zi să întâlneşti un profet care se îmbarcă în direcţia opusă faţă de cea spre care a fost trimis; cât de mult surprinde faptul că un peşte înghite o persoană, că aceasta cântă un psalm în pântecele peştelui şi că peştele îl vomită, viu, pe plajă, după trei zile! Nu mai puţin minunată este atitudinea ninivitenilor în faţa anunţului distrugerii oraşului lor, făcut de un necunoscut abia sosit.

Mai mult decât surprinzătoare, este amuzantă supărarea lui Iona din cauza uscării unei plante de ricin. Sensul umoristic al cărţii face în aşa fel încât situaţiile neverosimile să se înmulţească şi, cu cât sunt mai neverosimile, cu atât sunt mai semnificative! Această naraţiune este o relatare, dar această relatare, cu contrastele şi ironia sa, interoghează în mod constant pe ascultător sau pe cititor. Ne provoacă în timp ce ne face să zâmbim.

Fără să ne dăm seama, ea pune în discuţie imaginea pe care o avem despre Dumnezeu, pentru a ne duce să descoperim adevăratul chip al lui Dumnezeu. După ce ne-a amuzat cu balena, cu nenorocirile sărmanului Iona, cu postul animalelor din Ninive şi cu supărarea naivă a profetului, ne rămâne întrebarea: Oare nu suntem cu toţii un pic ca Iona? Dumnezeul nostru corespunde imaginii pe care ne-o facem despre el?

Cartea lui Iona, în scurtimea sa, a fost mereu o carte deosebit de iubită în tradiţia creştină. Părinţii Bisericii au comentat-o; artiştii creştini s-au inspirat din istoria sa. Şi, înainte de toate, însuşi Isus s-a referit la ea în mod explicit. Chiar dacă este una dintre cărţile cele mai scurte din Vechiul Testament, este una dintre cele mai bogate şi luminoase ale revelaţiei lui Dumnezeu, „bogat în îndurare şi milostivire”.

Figura lui Iona a interesat atâţia artişti încă din timpul catacombelor, deoarece creştinii au văzut în el un simbol al învierii şi mântuirii. Dumnezeu l-a salvat pe profet de la moarte pentru a salva, prin el, un popor păgân. Dumnezeu l-a salvat pe Cristos, înviindu-l din moarte, pentru a salva, cu moartea şi învierea sa, toate popoarele pământului. Iconografia din catacombe este o mărturie elocventă a impactului pe care Cartea lui Iona l-a avut în Biserica primară. Scena Bunului Păstor apare de o sută paisprezece ori; apoi, pe locul al doilea, apare Iona cu cincizeci şi şapte de reprezentări şi, pe locul al treilea, învierea lui Lazăr cu cincizeci şi trei.

Preluare din volumul 9 al seriei „Ce ştim despre Biblie”.
În acelaşi volum:
– Ce spune Biblia despre iad?
– Ce spune Biblia despre originea diavolului?
– Cine a scris prima istorie a Israelului?
– Profetul Iona a fost înghiţit de o balenă?
– Cum s-au născut sectele religioase din epoca lui Isus?
– Isus a fost neascultător la vârsta de 12 ani?
– Care a fost prima minune săvârşită de Isus?
– Cine a înregistrat dialogul dintre Isus şi femeia samariteană?
– Când a coborât Duhul Sfânt asupra apostolilor?
– Cine a fost prezent în ziua de Rusalii?
– De ce permite Dumnezeu relele şi moartea?
– S-au realizat întotdeauna profeţiile profeţilor?