Americani obişnuiţi cu vieţi extraordinare: John Neumann şi Kateri Tekakwitha

Autor: -
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: AmericanCatholic, Wikipedia ş.a.

Papa Benedict al XVI-lea s-a aflat în luna aprilie într-o vizită în Statele Unite ale Americii. Printre întâlnirile pe care le-a avut, una a fost în New York cu tinerii. Între altele Sfântul Părinte le-a indicat tinerilor ca exemplu vieţile a şase americani, nativi sau prin adopţie: Sf. Elizabeth Ann Seton, Sf. Frances Xavier Cabrini, Sf. John Neumann, Fericita Kateri Tekakwitha, Venerabilul Pierre Toussaint şi pr. Felix Varela – „şase bărbaţi şi femei obişnuiţi care au avut vieţi extraordinare”. Cine sunt aceşti americani obişnuiţi cu vieţi extraordinare? Vă propunem să le descoperim vieţile prin biografiile următoare.

Sf. John Neumann
(28 martie 1811 – 5 ianuarie 1860)

Sfântul John Nepomucene Neumann (în lb. cehă: Jan Nepomucky Neumann) a fost Episcop de Philadelphia (1852-1860) şi este primul Episcop american canonizat. S-a născut în 1811, la Prachatice, Boemia, pe teritoriul actualei Republici Cehe, aflată pe atunci în componenţa Imperiului Austro-Ungar. A urmat şcoala la Budweis şi a intrat în seminar în 1831. Doi ani mai târziu s-a transferat la Universitatea din Praga, unde a studiat teologia. A fost pasionat de astronomie şi botanică. Intenţia sa a fost să devină preot, dar în 1835 Episcopul a decis că nu se vor mai face hirotoniri fiindcă deja exista un număr prea mare de preoţi în Bohemia.

Neumann, care cunoştea opt limbi străine, a scris atunci altor Episcopi din Europa, dar răspunsul a fost acelaşi: existau deja prea mulţi preoţi. Inspirat de scrierile misionare ale Episcopului Frederic Baraga din America, şi fiindcă între timp învăţase limba engleză, Neumann a scris Episcopilor din America cerând să fie hirotonit în Statele Unite. A ajuns in America în 1836, cu foarte puţini bani. A fost hirotonit la vârsta de 25 ani. Episcopul de New York l-a desemnat să se ocupe de imigranţii germani din zona cascadei Niagara. I-a vizitat pe cei bolnavi, a predat catehismul şi i-a instruit pe învăţători să preia catehizarea populaţiei după plecarea lui. După patru ani de misionarism, a simţit nevoia ca el însuşi să fie sprijinit. La 29 de ani s-a alăturat redemptoriştilor: a fost acceptat şi a intrat în noviciat la Pittsburgh, Pennsylvania. În ianuarie 1842 a depus voturile şi a intrat în Congregaţia din Baltimore, Maryland, devenind astfel primul redemptorist format în Lumea Nouă. După şase ani de muncă dificilă dar rodnică, a fost numit provincial superior al Ordinului redemptorist în Statele Unite.

John Neumann a dobândit cetăţenia americană la Baltimore, la 10 februarie 1848. În martie 1852, Neumann a fost consacrat în Baltimore ca Episcop de Philadelphia, Pennsylvania. Avea 41 de ani. John Neumann a fost primul care a organizat sistemul diecezan de şcoli şi a mărit numărul şcolilor catolice în Dieceza lui de la una, la două sute. Înzestrat cu remarcabile capacităţi organizatorice, el a atras în oraş mai multe comunităţi consacrate instruirii, din rândul surorilor (a introdus în America sistemul Şcolilor Notre Dame) precum şi dintre Fraţii Creştini. Pe durata – scurtă – cât a fost provincial pentru redemptorişti, i-a propulsat pe aceştia în avangarda mişcării parohiale.

Neumann nu a fost un Episcop prea popular şi şi-a atras numeroase critici. A avut de înfruntat gruparea politică Know Nothings, care lupta pentru privarea de drepturi civile a străinilor şi catolicilor. Această grupare a fost responsabilă şi de arderea unor mănăstiri şi şcoli. Descurajat, Neumann a scris în repetate rânduri la Roma, solicitând să fie schimbat din funcţie. Fără succes însă.

John Neumann a desfăşurat o activitate publicistică semnificativă, scriind în numeroase ziare şi reviste catolice. A publicat două catehisme şi o istorie a Bibliei în limba germană. A murit în 1860, la vârsta de 48 ani, în urma unui atac cerebral. Concetăţenii săi au început să îl aprecieze abia după moarte. Pentru sfinţenia sa, pentru scrierile şi predicile sale inspirate, John Neumann a fost beatificat de Papa Paul al VI-lea în timpul Conciliului Vatican II, la 13 octombrie 1963. A fost canonizat de Papa Paul al VI-lea la 19 Iunie 1977. Mormântul său se află în Philadelphia, la biserica Sf. Petru Apostolul. Rămăşiţele sale pământeşti se află sub altarul principal, într-un sicriu de cristal. Sfântul John Neumann este sărbătorit la 5 ianuarie.

Neumann şi-a asumat cu toata fiinţa lui cuvintele Mântuitorului: „Mergeţi şi predicaţi la toată lumea”. A primit de la Cristos toate îndrumările necesare şi puterea de a le pune în aplicare. Aceasta pentru că Cristos nu încredinţează niciodată o misiune cuiva fără să îi asigure şi mijloacele de a o duce la îndeplinire. Darul Tatălui prin Cristos pentru John Neumann a fost excepţionala sa capacitate organizatorică, pe care el a folosit-o ca să răspândească Vestea cea Bună.

Astăzi Biserica are nevoie foarte mare de bărbaţi şi femei care să continue răspândirea cuvântului Evangheliei. Obstacolele şi dificultăţile sunt reale şi apreciabile. Şi totuşi, când creştinii se apropie de Isus, El le acordă talanţii necesari ca să poată corespunde solicitărilor. Cristos continuă să lucreze prin intermediul tuturor creştinilor generoşi cu semenii lor.

Fericita Kateri Tekakwitha
(1656 – 17 aprilie 1680)

Kateri Tekakwitha este primul amerindian ridicat la cinstea altarelor. A fost fiica unei amerindience algonkin, creştină, şi a unui păgân mohawk. S-a născut în 1656 la Ossernenon, Auriesville, New York, şi a murit în 1680, lângă Montreal. Mama lui Kateri Tekakwitha, crescută şi educată de coloniştii francezi la Trois-Rivieres, fusese capturată prin 1653. La scurt timp a devenit soţia unui amerindian din tribul Mohawk. Când în 1660 întreaga familie s-a îmbolnăvit de variolă, singura care a supravieţuit a fost Catherine: tatăl, mama şi fiul nou-născut au murit. Catherine prezenta însă tulburări grave de vedere şi faţa sever afectată de cicatricele caracteristice variolei. Mai mult moartă decât vie, a fost luată de unchiul ei, primul dintre şefii de trib ai satului şi duşman declarat al credinţei creştine.

În toamna anului 1666, marchizul Prouville de Tracy a coborât din Quebec în fruntea unei expediţii de pedepsire. A ars satele tribului Mohawk, cu toate proviziile lor. După înfrângere, membrii tribului Mohawk au cerut pace şi au solicitat să le fie trimişi misionari. Astfel în septembrie 1667 au ajuns la Gandaouague preoţii Jacques Fremin, Jacques Bruyas, Jean Pierron şi novicii Charles Boquet şi Francois Poisson. Timp de trei zile, cât au stat aici, Kateri Tekakwitha a avut grijă de iezuiţi, a căror pietate, devotament şi maniere alese au impresionat-o profund. În repetate rânduri rudele au încercat să o dea în căsătorie, dar ea a refuzat de fiecare dată, spre marea lor supărare. În 1675, părintele Jacques de Lamberville a vizitat-o. Kateri i-a mărturisit atunci că doreşte să primească botezul. Ceremonia a avut loc în ziua de Paşti a anului 1676, tânăra indiancă primind atunci numele Kateri (pronunţia Mohawk pentru Catherine).

Convertirea a dezlănţuit asupra ei o adevărată prigoană. Tânăra creştină a decăzut din poziţia de fiică adoptivă a şefului de trib în condiţia de sclavă, a fost tratată ca atare chiar de rudele ei şi ameninţată cu moartea. Fiindcă refuza să lucreze duminica, nu primea mâncare deloc în acea zi. În mijlocul acestor teribile încercări, părintele Lamberville a sfătuit-o să se roage fără încetare şi să plece de îndată la Saint-Louis (Lachine). Abia în toamna anului 1677, cu ajutorul a trei neofiţi indieni, a reuşit să fugă pe timp de noapte. Aşa a început un drum de 200 de mile spre satul creştin de lângă Montreal. La misiunea Saint-François-Xavier a găsit o oază de linişte în care s-a pregătit pentru viaţa creştină. Datorită calităţilor ei cu totul excepţionale, a primit Prima Împărtăşanie în acelaşi an, de Crăciun, deşi timpul de aşteptare pentru convertiţi era mult mai lung. Totodată a fost admisă în primăvara anului 1678 în Ordinul Sfintei Familii, în ciuda vârstei sale foarte tinere.

Kateri Tekakwitha ar fi vrut să înfiinţeze o comunitate de surori amerindiene, dar părintele Lamberville a convins-o să renunţe. La 25 martie 1679, de sărbătoarea Bunei Vestiri, i s-a permis să depună în secret votul de castitate perpetuă. Este lesne de înţeles de ce posteritatea avea să o numească Floarea de Crin a tribului Mohawk, Fecioara tribului Mohawk, Crinul Pur şi Tandru etc. Kateri obişnuia să se supună unor mortificări dureroase, pe care le-a mai atenuat la stăruinţa îndrumătorului spiritual. Reuşea însă să ascundă cu deosebită abilitate, prin glume şi râs, spiritul penitenţial de care era animată. La un moment dat, Kateri, a cărei sănătate fusese întotdeauna precară, a înţeles că era grav bolnavă. Era la începutul anului 1680. În ziua de marţi din Săptămâna Sfântă a primit Sacramentele de pe urmă. A doua zi, la 17 aprilie, se stingea uşor, şoptind numele lui Isus şi al Mariei. Abia împlinise 24 ani.

Imediat după moarte, părintele Cholenec a observat că faţa lui Kateri, grav afectată de cicatricele de variolă, devenise de o frumuseţe cu totul neobişnuită. Ca urmare a ajutorului evident obţinut de fiecare dată prin mijlocirea ei, devoţiunea faţa de Kateri s-a răspândit rapid. Opt ani mai târziu, în 1688, Episcopul Saint-Vallier La Croix, al doilea Episcop de Quebec, a numit-o „Sfânta Genoveva a Canadei”. Faima ei s-a răspândit în Canada, Statele Unite şi pretutindeni în lume. În fiecare an se efectuează multe pelerinaje la Auriesville şi la misiunea Saint-François-Xavier din Caughnawaga, unde se păstrează rămăşiţele sale pământeşti. La 50 de ani după moartea ei, s-a înfiinţat o mănăstire pentru călugăriţele amerindiene în Mexic. De la moartea ei au fost scrise în jur de 50 de biografii, traduse în mai multe limbi. Procesul de canonizare a început în 1884. A fost declarată Venerabilă de Papa Pius al XII-lea la 3 ianuarie 1943. A fost beatificată la 22 iunie 1980 de Papa Ioan Paul al II-lea. Este sărbătorită la 14 iulie. Pentru canonizare se mai aşteaptă un miracol care să fie recunoscut ca atare de Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor.

Adeseori ne gândim că intenţiile noastre de sfinţenie sunt zădărnicite de contextele în care ne aflăm. Am vrea mai multă linişte, singurătate, sănătate, sprijin… Kateri sublinia exemplul sfinţilor: oriunde ai fi, sfinţenia creşte pe cruce. A avut o mamă cu adevărat bună, preoţi care să îi ofere ajutorul, prieteni creştini. A trăit în ceea ce noi numim „condiţii primitive”, dar în care a înflorit triada rugăciune – post – acte de caritate. Kateri obişnuia să spună: „Eu nu îmi aparţin: eu m-am dăruit cu totul lui Isus. Singura mea iubire e El. Sărăcia lipsită de orice ajutor, pe care aş îndura-o dacă nu mă mărit, nu mă înspăimântă. Tot ceea ce îmi trebuie este doar puţină mâncare şi câteva haine. Din munca mâinilor mele am să agonisesc tot ce este necesar şi ceea ce îmi rămâne în plus am să dăruiesc rudelor şi săracilor. Dacă o să cad bolnavă şi nu am să mai pot munci, atunci am să fiu ca Domnul nostru pe cruce. El o să aibă milă de mine şi o să mă ajute. Sunt sigură de aceasta.”