Cristosul Papei Benedict al XVI-lea

Autor: Robert Moynihan
Traducere: Radu şi Oana Capan
Sursa: Inside the Vatican, ianuarie 2007

Cea mai mare dramă a acestui pontificat – mai mare decât drama relaţiilor cu umanismul secular sau cu islamul, mai mare chiar decât drama scandalurilor din Biserică – este drama ce are loc chiar în Papa Benedict al XVI-lea. Este drama unui om a cărui întreagă formare ca gânditor şi teolog l-a condus să privească cercetarea teologică liberă ca cea mai înaltă activitate intelectuală a credinciosului creştin, dar al cărui destin a fost să devină Succesor al lui Petru, posesor, în această calitate, al autorităţii Bisericii de a „lega şi dezlega”, de a aproba doctrine şi de a condamna erezii, de a învăţa infailibil ex cathedra. Şi de aceea decizia Papei de a publica în primăvara acestui an o carte despre Isus, dar fără să dea învăţăturii din carte vreo autoritate magisterială, are o încărcătură dramatică.

Iar această decizie are consecinţe profunde, atât pentru exercitarea slujirii papale în cadrul Bisericii Catolice, cât şi la relaţiile cu ne-catolicii, în special cu ortodocşii. Din acest motiv este una dintre cele mai importante decizii de până acum ale acestui pontificat, poate chiar o decizie definitorie. Vaticanul a anunţat la 21 noiembrie că noua carte a Papei, „Isus din Nazaret: de la Botezul din Iordan la Schimbarea la Faţă” va apare în martie. Prefaţa cărţii şi o parte din introducere au fost date publicităţii. În prefaţa semnată „Joseph Ratzinger – Benedict al XVI-lea”, Papa scrie că a constatat de decenii o deosebire academică tot mai mare între „Isus istoric” şi „Cristosul credinţei” (ideea că Isus cel de acum 2000 de ani din Palestina nu este totuna cu Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, despre care ne învaţă credinţa creştină).

În esenţă, Papa Benedict doreşte să susţină faptul că Isus prezentat în Evanghelii, Isus care a făcut minuni şi a înviat din morţi, este adevăratul Isus – că Isus al istoriei este acelaşi cu Isus al credinţei, că Evangheliile nu sunt născociri. „Am încredere în Evanghelii”, scrie Papa. „Am dorit să încerc să îl prezint pe Isus din Evanghelii ca fiind adevăratul Isus, ca ‘Isus istoric’ în adevăratul sens al expresiei.” Papa crede că aceasta este o poziţie raţională, în conformitate cu dovezile pe care fiecare dintre noi putem să le examinăm şi să le judecăm. „Doar dacă s-a întâmplat ceva extraordinar, dacă figura şi cuvintele lui Isus au depăşit radical toate speranţele şi aşteptările vremurilor sale, doar atunci se explică răstignirea şi eficienţa Lui.”

Papa a început munca la această carte în timpul vacanţei din 2003, dând forma finală la primele patru capitole în vara lui 2004. „După alegerea mea în scaunul episcopal al Romei, am folosit toate momentele mele libere pentru a lucra la ea”, a scris el. „Deoarece nu ştiu cât timp şi câtă forţă mi se va mai da, m-am decis să public primele 10 capitole.” Ştim deci din chiar cuvintele Papei că şi-a folosit „toate momentele libere” pentru a scrie această carte şi că este atât de nerăbdător să o publice – afirmând chiar destul de direct că s-ar putea să nu mai trăiască până să o termine – încât a ales să publice o parte din ea acum, chiar dacă lucrarea nu este încă terminată. Aceasta înseamnă, evident, că Papa priveşte această carte ca fiind extrem de importantă, chiar urgentă.

Şi cu toate acestea nu o publică sub forma unei enciclice papale. Este frapant acest lucru. Îşi concentrează toate forţele pe această carte, ca ultima mare lucrare a vieţii sale, dar nu o face parte a magisteriului papal. „Această lucrare nu este un act absolut al învăţăturii magisteriale, ci doar o expresie a cercetărilor mele personale despre chipul Domnului”, scrie Papa în prefaţă. „De aceea, oricine este liber să mă contrazică.” Ce înseamnă acest lucru? Într-o declaraţie din 21 noiembrie anul trecut, pr. iezuit Federico Lombardi, directorul Biroului de Presă al Vaticanului, a afirmat: „Papa spune clar, cu obişnuita sa simplitate şi umilinţă, că acesta nu este un ‘act magisterial’, ci un rod al cercetărilor sale personale şi, drept urmare, poate fi în mod liber discutat şi criticat. Nu este o lungă enciclică despre Isus, ci o prezentare personală a figurii lui Isus de către teologul Joseph Ratzinger.” Şi a adăugat: „În acelaşi timp, este foarte semnificativ faptul că el, care a fost ales Episcop al Romei şi are sarcina de a-i susţine în credinţă pe fraţii şi surorile lui, s-a simţit atât de puternic chemat să ne ofere o nouă prezentare a figurii lui Isus.”

Cum să înţelegem toate acesta? De ce scrie Papa o carte extrem de importantă dar alege în mod conştient să nu formuleze învăţăturile din ea ca magisteriale? Răspunsul nu este clar în întregime şi tot ce putem să facem este să oferim unele posibile căi de interpretare. În mod clar, Papa Benedict nu doreşte să se folosească de autoritatea sa petrină – cel puţin în acest caz particular – într-un mod „maximal”. Nu doreşte să dea o enciclică şi să spună „Eu ca Papă îl înţeleg astfel pe Isus şi declar că această înţelegere este parte a învăţăturii magisteriale a Bisericii”.

Mai degrabă el pare să dorească să publice o carte despre Isus şi să o ofere lumii ca o propunere, ca un text pe care cititorii să se lupte citindu-l şi chiar să îl critice. Şi, deşi afirmă că nu doreşte să definească ceva despre Isus, alegând această cale Papa Benedict ne învaţă implicit (cu autoritate papală) că primul lucru dintre toate, punctul de început pentru toate problemele credinţei, condiţia prealabilă pentru orice priveşte viaţa creştină, este conştiinţa liberă a omului care se confruntă cu întrebările fundamentale, care se luptă să îl găsească pe Dumnezeu, să găsească adevărul. Şi avem astfel chiar în faţa noastră drama actualului pontificat. Papa Benedict ni se prezintă nu ca un Papă autoritar – cu siguranţă nu ca „Panzer Kardinal” cum l-a descris timp de atâţia ani presa – şi nu ca un emitent de infailibile formulări doctrinale papale, ci ca un confrate pelerin. „Primul pelerin”, aproape că am putea spune, sau „primul între pelerini”.

Pe scurt, decizia Papei de a publica o carte întreagă despre Isus, dar de a nu acorda cărţii toată autoritatea magisterială, este în fapt un act magisterial de primă importanţă. El mărturiseşte – fără să folosească cuvinte – că „aceasta înseamnă (pentru mine) a fi Petru”, că „aceasta înseamnă a fi Episcopul Romei”. Şi acest fapt are consecinţe importante pentru profunda criză prin care trece astăzi Biserica, criză care în parte este legată de problema rolului Romei în catolicism şi de problema păstrării unităţii doctrinale şi administrative a Bisericii într-o vreme în care forţe centrifuge ameninţă să o rupă în bucăţi.

După ce Papa Ioan Paul al II-lea a fost ales Succesor al lui Petru în 1978, i-a spus Cardinalului Ratzinger că ar dori să îl invite la Roma, pentru a activa în Curia Romană. „Papa mi-a spus că intenţionează să mă cheme la Roma”, mi-a spus odată Cardinalul Ratzinger. „I-am înşirat argumentele contrare şi el a spus: ‘Să ne mai gândim la aceasta’. Apoi, după tentativa de asasinare (13 mai 1981) am vorbit din nou despre acest lucru şi a repetat că simte că trebuie să rămână la decizia iniţială. I-am obiectat că mă simţeam atât de legat de teologie încât doream să am dreptul de a continua să public lucrări cu caracter privat, şi nu ştiam dacă acest lucru ar fi compatibil cu noua sarcină”.

Aşadar o tensiune între a fi un teolog „privat” şi unul „magisterial” a fost prezentă întotdeauna în gândirea Cardinalului Ratzinger. Şi a fost o problemă atât de importantă pentru el încât a discutat-o cu Papa Ioan Paul al II-lea, şi pentru o perioadă a refuzat invitaţia acestuia de a i se alătura în Roma. În mod evident, Cardinalul Ratzinger a ajuns la concluzia că, aşa cum alţi prefecţi romani au scris în trecut în calitate de teologi privaţi, nici dorinţa lui de a continua să scrie ca teolog privat nu constituia un impediment. Şi astfel Cardinalul Ratzinger a venit la Roma şi a încetat să mai fie un teolog privat.

Însă el a adus un nou stil pentru funcţia de prefect al Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei. Interviurile sale având lungimea unei cărţi, primul cu Vittorio Messori (Raport asupra credinţei, 1984) şi mai apoi cu Peter Seewald (Sarea pământului, 1996) au oferit o analiză a credinţei şi a crizelor moderne ale Bisericii, analiză care a fost cu atât mai puternică şi convingătoare cu cât a fost privată şi personală, şi nu publică şi impersonală. Cuvintele Cardinalului Ratzinger, nu „oficioase”, ci sincere şi directe, păreau vii şi… profetice.

Cu alte cuvinte, implicarea Cardinalului Ratzinger în problemele timpului nostru în anii în care a fost prefect a ajuns să definească „spiritul” de care este nevoie în această generaţie eclezială. (El a folosit la un moment dat cuvântul „restaurare” pentru a descrie spiritul de care este nevoie în opoziţie cu cel euforic – şi amorf – al Conciliului Vatican II, care a promis atât de mult, deviind mult în acelaşi timp.) Dar – şi aceasta este cheia – acest spirit al „restaurării” nu a fost niciodată gândit ca o „refacere” a unei matrice a vieţii ecleziale care fusese definitiv distrusă – cu toată confuzia şi suferinţa care au urmat – de către Conciliul Vatican II şi consecinţele lui haotice, neanticipate. Cardinalul Ratzinger nu dorea să se întoarcă la Contra-Reformă şi să arunce anateme. El intenţiona să meargă înainte… dar spre ce anume? Aceasta este întrebarea, desigur, şi la această întrebare răspunde el, în parte, prin publicarea acestei noi cărţi despre Isus şi prin publicarea ei în acest mod, ca o declaraţie non-magisterială.

În mod evident, Papa Benedict doreşte să fie citit. Şi doreşte ca aceia care îl citesc să se angajeze într-un dialog, cu el şi cu ei înşişi, dar mai presus de toate cu Isus Cristos. Şi doreşte ca nimic să nu stea în calea acestui posibil dialog, nici tripla sa tiară (pe care a eliminat-o discret din blazonul său papal), nici prerogativa sa petrină, nici măcar poziţionarea lui între teologii germani de frunte ai timpului nostru. Nu, el doreşte să depăşească aceste posibile „bariere” pentru a stabili o legătură reală cu cititorii, şi de aceea a ales să publice noua carte în acest mod fără precedent, dramatic. Această carte nu este aşadar o „teologie seacă”, ci un apel din inimă adresat oamenilor din întreaga lume, catolici şi necatolici deopotrivă, creştini şi necreştini, pentru a reflecta asupra întrebării centrale pe care Isus le-a pus-o discipolilor Săi: „Cine spun oamenii că sunt Eu?” Acesta va fi răspunsul lui Benedict la acea întrebare, şi nu răspunsul Papei Benedict, ci al omului Benedict.

Când Sfântul Francisc de Assisi şi-a găsit în sfârşit vocaţia, în acea zi în care, nu mult după anul 1200, în piaţa centrală din Assisi, Italia, în faţa întregului oraş, şi-a dat jos mantaua şi hainele primite de la tatăl său şi a rămas dezbrăcat, a devenit el însuşi: „sărăcuţul” care şi-a luat-o de mireasă pe „Doamna Sărăcie”. A fost un moment definitoriu pentru creştinătatea medievală, care era atât de tentată să îl uite pe „Cristos dezbrăcat” în mijlocul noii bunăstări comerciale şi al măreţiei arhitecturale din acea perioadă a Evului Mediu. În această primăvară, când îşi publică lucrarea despre Isus, Papa Benedict al XVI-lea va împlini 80 de ani. El, asemenea lui Francisc, se va dezbrăca de „hainele” sale, care în acest caz sunt acele doctrine şi tradiţii care i-au înălţat şi totuşi marginalizat pe Papii moderni, în încercarea lor de a-şi îndeplini rolul de mărturisitori ai lui Cristos într-o lume care în mare parte a uitat credinţa.

Va sta în faţa lumii ca un simplu pelerin, dând mărturie despre felul în care îl înţelege el pe Isus Cristos, despre propria lui relaţie cu Isus Cristos, fără a se baza pe straiele autorităţii cu care l-a îmbrăcat Conciliul Vatican I – în conformitate cu înţelegerea dintotdeauna a infailibilităţii esenţiale a magisteriului papal. Va sta în piaţă alături de contemporani, dintre care mulţi au contrazis, au desconsiderat, au acţionat împotriva viziunii lui despre Isus Cristos. Va invita la o atitudine critică. În mod inevitabil prefaţa, şi cartea în sine, vor fi comparate cu discursul pe care Cardinalul Ratzinger l-a ţinut multora dintre practicanţii de frunte ai metodei istorico-critice a analizei biblice, inclusiv în ianuarie 1988, la New York, în cadrul unei conferinţe organizate de Centrul pentru Religie şi Societate al Institutului ecumenic Rockford. În prefaţa sa, Papa Benedict face toate eforturile pentru a se identifica cu interpreţii biblici, şi laudă toate realizările academice care au rezultat din metoda istorico-critică.

În 1988, primul lucru pe care l-a făcut Cardinalul a fost să le reamintească savanţilor aflaţi de faţă că unul dintre cei mai mari vizionari ai secolului precedent, teologul rus Vladimir Soloviev (în Istoria Anticristului), l-a descris pe Anticrist ca „duşmanul escatologic al Răscumpărătorului”, „un faimos exeget”. Cardinalul Ratzinger a dezvoltat: „El şi-a obţinut doctoratul în teologie la Tubingen şi a scris o lucrare exegetică recunoscută ca una de pionierat în domeniu”. Nu există un astfel de ton ironic în prefaţă. Aceasta este schimbarea care a avut loc între Cardinalul Ratzinger şi Papa Benedict. Acum el îşi invită audienţa să urmărească pledoaria pe care o va face şi să analizeze cu atenţie ce va spune el despre Isus. A devenit pescar de oameni.