Italia divizată de problema eutanasiei

Autor: pr. John Flynn
Traducere: Radu Capan
Sursa: Zenit, 9 octombrie 2006

Dezbaterea privind eutanasia a cuprins întreaga Italie după cererea lui Piergiorgio Welby. Bărbatul de 60 de ani, suferind de distrofie musculară, a cerut să fie lăsat să moară, trimiţând în acest sens un material video preşedintelui italian Giorgio Napolitano.

Welby suferă de mulţi ani din cauza acestei boli, acum putând să stea doar în pat, conectat la o maşină care îl ajută să respire, a informat publicaţia Corriere della Sera într-un articol din 23 septembrie 2006. Apelul său a fost preluat de numeroase publicaţii şi a generat o dezbatere la nivel naţional privitoare la problema eutanasiei. La 24 septembrie, publicaţia La Repubblica informa că Napolitano a cerut Parlamentului să analizeze problema. În zilele care au urmat apelului lui Welby, mai multe grupări şi personalităţi politice şi-au declarat sprijinul pentru modificarea legii, astfel încât să se permită unele forme de eutanasie. Biserica Catolică a răspuns exprimându-se cu fermitate împotriva legalizării acesteia.

Într-un interviu acordat publicaţiei La Repubblica la 25 septembrie, Cardinalul Javier Lozano Barragán, preşedintele Consiliului Pontifical pentru Pastoraţia Serviciilor de Sănătate, a amintit cititorilor că nu ne putem pune în locul lui Dumnezeu, luându-ne vieţile. Viaţa este un dar de la Dumnezeu pe care fiecare trebuie să îl păzească. Prelatul a continuat explicând că opoziţia Bisericii faţă de eutanasie nu înseamnă susţinerea unui tratament medical excesiv, care prelungeşte viaţa cu costul suferinţei. Cardinalul Lozano Barragán a recomandat de asemenea acordarea unei mai mari atenţii tratamentelor paliative, pentru alinarea suferinţei bolnavilor terminali.

La rândul său, Episcopul Vincenzo Paglia de Terni a recomandat să se tragă învăţăminte din experienţa lui Cristos pe cruce. Într-un interviu publicat la 25 septembrie de Corriere della Sera, Episcopul Paglia spunea că a fost izbit de alăturarea a două imagini în materialul video trimis de Welby: cea a omului suferind, constrâns de boală să stea în pat, şi cea a crucifixului de pe peretele camerei. Crucifixul de lângă Welby, a spus prelatul, aminteşte de cuvintele Evangheliei şi de prezenţa lui Cristos. Episcopul a recomandat practicarea unei mai mari iubiri faţă de cei asemenea lui Welby, pentru a-i ajuta să depăşească situaţia plină de suferinţă. Această iubire nu include gestul de a-l ajuta pe cineva să moară, a subliniat el. Iubirea creştină ne permite să ne dăm viaţa pentru a salva un semen, dar nu să luăm vieţile altora.

Dorinţa de a trăi

Un răspuns la cererea lui Welby a sosit de la Cesare Scoccimarro, un bărbat de 45 de ani care suferă de o formă de scleroză. Conform agenţiei de ştiri Ansa, Scoccimarro a declarat că în ciuda bolii sale grave, care îl ţine la pat din 1998, doreşte să continue să trăiască. După ce a auzit despre apelul lui Welby, Scoccimarro, care poate comunica doar din mişcările ochilor, a compus o scrisoare către preşedintele Italiei. În ea, el afirmă că deşi este la fel de bolnav ca Welby, dorinţa lui de a trăi este puternică. Scoccimarro mai spune că oamenii în starea sa au nevoie de mai mult ajutor pentru a face faţă dificultăţilor grave cu care se confruntă.

Această idee o regăsim şi într-o carte publicată recent. În „Eutanasia: Spunti per un dibattito” (Eutanasia: idei pentru o dezbatere), profesorul de bioetică Michele Aramini subliniază, printre altele, nevoia unei mai mari solidarităţi cu bătrânii şi cu bolnavii. Această solidaritate include oferirea unei îngrijiri medicale corespunzătoare, incluzând tratamente paleative, dar merge dincolo de mijloacele tehnice. Atitudinea noastră faţă de ceilalţi este de asemenea o măsură a nivelului nostru de omenie, afirmă Aramini. Mai mult, boala şi suferinţa au şi un sens moral, pe care trebuie să îl redescoperim. Pe bolnavii care au credinţă trebuie să îi ajutăm să îşi trăiască valorile şi speranţele conform religiei proprii. Iar pe cei care nu cred, trebuie să îi ajutăm să înţeleagă caracterul transcendent al persoanei umane.

Aramini mai protestează în lucrare împotriva ideii că este nevoie de eutanasie pentru a pune capăt suferinţelor oamenilor. El afirmă că aceasta este adesea o viziune foarte simplistă asupra lucrurilor. De fapt, studiile au arătat că majoritatea persoanelor în vârstă care se sinucid sunt într-o stare de sănătate relativ bună, sau cel puţin nu sunt atât de bolnavi pe cât cred ei. De asemenea, cei care suferă de boli terminale şi care vor să se sinucidă, fac astfel de afirmaţii pe fondul unei depresii. Soluţia în astfel de cazuri este tratarea depresiei, şi nu uciderea lor sau asistarea sinuciderii lor. Când cineva cere să i se permită să se sinucidă, continuă Aramini, ceea ce trebuie să facem este să investigăm situaţia persoanei pentru a identifica adevăratele cauze ale problemei şi să oferim tratamentul adecvat care îl va ajuta să depăşească dorinţa de a muri. Din această perspectivă, acceptarea ideii de eutanasie nu înseamnă a-i oferi cuiva asistenţă, ci mai degrabă înseamnă un refuz: refuzul de a-l ajuta să facă faţă momentului.

Cum să faci faţă

Pe plan medical este nevoie de o extindere a asistenţei paliative pentru pacienţi şi de oferirea unor tratamente adecvate acestor situaţii. Pentru aceasta, medicii şi asistentele medicale trebuie să fie mai bine pregătiţi să facă faţă nevoilor bătrânilor sau persoanelor aflate în etapa terminală. Îmbunătăţirea comunicării dintre personalul medical, pacienţi şi familiile lor este de asemenea important.

Unul dintre argumentele folosite de susţinătorii eutanasiei este acela al autonomiei, adică „dreptul” fiecărei persoane de a-şi decide momentul propriei morţi. Acest concept nu este însă foarte solid, avertizează Aramini. Pentru început, nu putem fi siguri că o cerere pentru eutanasiere vine din profundul voinţei unei persoane; poate să fie rezultatul unui moment trecător de adâncă suferinţă. Rolul medicilor şi al asistentelor medicale trebuie de asemenea luat în considerare. Pot fi cadrele medicale obligate să ajute la comiterea unei sinucideri, doar pentru că cineva o cere?

Referitor la autonomia individului, Aramini pune întrebarea dacă moartea unei persoane este doar o problemă personală, sau dacă societatea este de asemenea implicată. Dacă acceptăm existenţa unui „drept” personal la a muri, mai mult, a unui drept la a fi ajutat să mori, riscăm să devalorizăm viaţa umană. Adesea cererea unei persoane de a muri este influenţată de factori subiectivi. Dacă s-ar recunoaşte „dreptul” la a muri, atunci pentru pacienţi va putea fi mai uşor să se simtă obligaţi să aleagă moartea, influenţaţi de dorinţa de a nu fi o greutate pentru ceilalţi. Acest „drept” îi va face pe bolnavii terminali să se simtă presaţi să nu continue să folosească paturile sau resursele medicale ale spitalului, ce pot fi utile altora. Dacă ar fi larg acceptată, eutanasia ar putea deveni alternativa atractivă din punct de vedere financiar la oferirea unor tratamente scumpe.

Aramini trage concluzia că legalizarea eutanasiei ar însemna acceptarea unui viziuni care face conceptul de demnitate umană dependent de „calitatea vieţii”. O astfel de legătură subminează principiul valorii şi demnităţii necondiţionate a vieţii fiecărei persoane. Lovind în acest principiu în numele autonomiei personale, lovim în însăşi temelia societăţii. De aceea este greşit să considerăm eutanasia ca o simplă decizie personală, care îl afectează doar pe individul în cauză. În clipa în care pierdem respectul pentru valoarea vieţii umane, deschidem porţile pentru tot felul de abuzuri, după cum s-a întâmplat în Olanda cu practicarea eutanasiei al cărei cadru se extinde tot mai mult, avertizează Aramini. Compasiunea pentru cei bolnavi nu înseamnă aşadar a le grăbi inoportun moartea.