Procesul catolic împotriva căsătoriilor homosexuale

Autor: prof. Mark Lowery
Traducere: Oana Capan
Sursa: Planet Envoy

Căsătoria seculară, naturală şi sacramentală

Energiile sexuale ale omului sunt de o putere şi o complexitate extraordinare. Poate această energie să fie folosită cum vrem noi sau există vreun standard obiectiv la care trebuie să se conformeze? Tradiţia noastră creştină afirmă că există un astfel de standard obiectiv, fiind vorba de realitatea căreia îi spunem „căsătorie”. Astăzi însă, tot mai mulţi cred că instituţia căsătoriei poate să fie ceea ce vor ei să fie. În loc să vadă căsătoria ca o realitate obiectivă la care noi trebuie să ne aliniem, o văd ca pe ceva ce trebuie să se conformeze ideilor şi dorinţelor noastre. Să numim acest tip de căsătorie „căsătoria seculară”. Iată un exemplu de definiţie a „căsătoriei seculare”, după cum îl descria Jessie Bernard, în „The Future of Marriage” (Viitorul căsătoriei):

„Amândoi ne angajăm la următoarele: 1) să continuăm să creştem, fiecare în modul său unic; 2) să nu excludem alegeri viitoare privind relaţia noastră, recunoscând faptul că între riscurile creşterii se află şi riscul de a creşte separat; 3) să lăsăm spaţiu procesului de creştere al fiecăruia; 4) să oferim un climat care stimulează şi invită la creştere; 5) să ne asumăm riscurile; 6) să respectăm diferenţele de credinţe sau de viziuni…” [1]. Potrivit acestei descrieri, căsătoria este ceea ce vreau eu să fie. Toate regulile descrise de Bernard sunt subiective, nefiind prezent nici un indiciu al faptului că, prin căsătorie, soţii intră într-o realitate permanentă. Tocmai acest tip de înţelegere subiectivă a căsătoriei bătătoreşte pământul pentru actualele eforturi politice şi legislative de recunoaştere legală a relaţiilor homosexuale sub deghizarea căsătoriei.

Cum putem noi să le răspundem eficient celor care promovează „căsătoria seculară” şi cum putem să demonstrăm faptul că de fapt căsătoria este o realitate obiectivă? O cale ar fi să ne bazăm pe dovezile pe care le găsim în revelaţia divină. Oricât de importante ar fi astfel de argumente, datorită separării Bisericii de Stat, nu putem să fundamentăm legile civile pe nici un concept particular religios. Există astăzi mulţi oameni care neagă faptul că ar exista adevăruri obiective, accesibile prin raţiune sau prin revelaţie, astfel că explicaţiile religioase nu sunt suficiente pentru a ne susţine cauza. Scopul acestui articol este de a oferi o argumentaţie în cinci paşi în favoarea căsătoriei, cu obiectivul concret de a demonstra de ce homosexualitatea (şi „căsătoria” homosexuală) este incompatibilă cu această realitate obiectivă…

Pasul 1: Demnitatea persoanei umane

Primul pas este unul preliminar, neavând de-a face concret cu caracteristicile căsătoriei. Este punctul de pornire al oricărui discurs moral, fie în domeniul eticii sociale, fie al bioeticii sau al eticii sexualităţii. Papa Ioan Paul al II-lea a atras atenţia asupra acestui punct de start prin propria metodă filozofico-teologică ce se concentrează pe „personalism”. Primul pas ar putea fi numit „principiul personalist” şi s-ar putea enunţa simplu astfel: Fiecare persoană umană individuală are o demnitate inviolabilă. Pus în termeni mai tehnici şi mai filozofici: O persoană trebuie mereu tratată ca un scop, nu ca un mijloc. Cu alte cuvinte, nimeni nu trebuie să fie „folosit” sau transformat într-un obiect pentru îndeplinirea scopurilor utilitariste ale altuia.

Metoda clasică pentru a demonstra acest principiu este aceea de a apela la revelaţia divină, în particular la trei adevăruri: a) Biblia spune că fiecare dintre noi este făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu; b) Tradiţia iudeo-creştină învaţă că fiecare suntem chemaţi în mod personal să participăm la viaţa divină şi suntem fiecare chemaţi de Dumnezeu într-o împărăţie şi la o răsplată veşnice; şi c) Potrivit creştinismului, lucrarea mântuitoare a lui Cristos este pentru fiecare dintre noi, permiţându-ne să participăm la viaţa divină, să fim mântuiţi şi fericiţi pentru veşnicie în cer.

Imaginaţi-vă ce răspuns aţi primi dacă aţi folosi aceste argumente pentru a apăra de exemplu demnitatea unui copil nenăscut în prag de a fi avortat sau a unei persoane cu handicap ori în etate ce urmează să fie eutanasiată. Un răspuns tipic ar fi acela că argumentele invocate „ţin de religia Dvs”. Folosindu-vă de ele se va crede că doriţi să vă impuneţi convingerile religioase asupra altora, ceea ce nu este corect din punct de vedere politic. Susţinătorul avortului va spune simplu şi rece: „Dacă nu credeţi că avortul este un drept, nu faceţi avort.” Similar, cei care se agită în favoarea legalizării „căsătoriilor” homosexuale îşi alungă criticii spunându-le: „Dacă nu credeţi în căsătoria homosexuală, nu vă căsătoriţi cu o persoană de acelaşi sex cu Dvs.”

Vedem deci că aceste argumente şchiopătează în afara contextului catolic. De aceea, în discuţiile cu cei care susţin „căsătoriile” homosexuale este foarte important să aşezăm adevărul despre demnitatea umană doar pe temelia raţiunii, lăsând la o parte revelaţia divină. Puteţi face aceasta apelând la „legea morală naturală”, o lege care este înscrisă în însăşi fiinţa noastră, pe care oamenii o pot cu uşurinţă recunoaşte ca adevărată, oricare ar fi convingerile lor religioase. Deci: cum construim un argument „natural” despre demnitatea persoanei umane, pe care apoi să construim apărarea naturii obiective a căsătoriei?

Să ne imaginăm că cineva susţine că demnitatea umană nu ar fi absolută, ci doar relativă. Există două răspunsuri la un astfel de relativism: unul teoretic şi altul practic. Relativistul are de fapt pretenţia de absolut când spune că „totul este relativ”. Când cineva vă spune că totul este relativ, întrebaţi-l doar: „Insişti în mod absolut că este aşa cum spui?” Relativiştii se contrazic pe ei înşişi nu doar la nivel teoretic, prin însăşi premisa lor de bază, ci şi practic. După cum spunea Peter Kreeft, chiar dacă un om predică relativismul, el aşteaptă ca tu să practici absolutismul, acţionând faţă de el ca şi când propria lui filozofie a relativismului ar fi adevărată [2]. Kreeft dă ca exemplu faptul de a le spune studenţilor lui relativişti că le va pica la examen pe toate fetele din sală. Ţinând cont de premisele lor relativiste, studenţii nu au nici un argument împotriva unei practici atât de nedrepte. Cine sunt ei, în fond şi la urma urmei, să îi impună lui convingerile lor?

Acum să aplicăm acest raţionament la demnitatea vieţii umane. Mulţi doresc astăzi să aplice relativismul la valoarea vieţii umane, argumentând că faptul de a fi persoană nu este în mod absolut, ci doar relativ aplicabil la toate fiinţele umane. Însă liniile trasate într-o astfel de aplicare, bazată pe avantajele care se obţin, sunt complet arbitrare. Dacă cineva vă spune că viaţa este complexă şi necesită o astfel de arbitrarietate, puteţi întreba: „Aşadar aceasta înseamnă că nu te deranjează dacă un hoţ, confruntat cu ‘complexitatea’ propriei lui existenţe, decide să tragă nişte linii arbitrare şi îţi fură portofelul?”

Nici un om cu mintea întreagă nu susţine această viziune relativistă asupra demnităţii umane când vine vorba de propria lui demnitate umană. Fiecare dintre noi – chiar şi cel mai convins adept al secularismului, care predică relativismul – recunoaşte în mod instinctiv că demnitatea noastră ca persoane implică anumite criterii morale absolute pentru comportament.

Acum că am stabilit principiul fundamental al demnităţii obiective a fiecărei persoane umane, putem construi argumentele adiţionale în legătură cu natura căsătoriei. Facem toate acestea prin simple argumentaţii raţionale care nu au de a face cu convingerile religioase divergente.

Pasul 2: Natura actului conjugal

Dacă este adevărat faptul că fiecare persoană individuală are o demnitatea inviolabilă, atunci este evident pentru raţiune că actul prin care apar aceste fiinţe umane trebuie să fie tratat într-un mod deosebit, corespunzător acestei demnităţi. Mai simplu spus, dacă un cuplu doreşte să se angajeze în actul conjugal, ei trebuie să fie conştienţi de enormul potenţial al unui astfel de act. Acesta îi va afecta în mod deosebit, şi unul dintre motivele centrale pentru care îi va afecta atât de puternic este acela că are posibilităţi procreative, este actul care duce la apariţia unei noi vieţi. Ţinând cont de aceasta, cuplul trebuie să trateze actul conjugal într-un mod care să fie pe măsura acestei sublime potenţialităţi.

Ce presupune aceasta în mod specific? În primul rând şi mai presus de toate, disponibilitatea de a trata potenţiala nouă viaţă ca pe un oaspete bine primit. Se poate foarte bine ca acest oaspete să nu sosească deloc, dar poate să sosească. Cuplul nu trebuie să pună pariu că nu va sosi şi să trateze actul conjugal cu frivolitate. Un astfel de pariu ar fi iraţional, ca şi când ai investi întreg salariul pe o lună în loterie: putem să pariem doar dacă ceea ce am putea pierde are o valoare neesenţială, şi nu absolută.

Ca o paranteză, trebuie să atragem atenţia asupra faptului că acest pariu iraţional conduce la legalizarea avortului. Avortul este făcut accesibil pentru o generaţie care a crescut cu prezumţia că este perfect moral să separi sexul de copii. Astfel, a fi pro-life înseamnă a face în acelaşi timp o declaraţie particulară cu privire la natura actului conjugal, şi a fi în concluzie împotriva contracepţiei [3].

Este clar că folosirea contracepţiei face imposibil ca potenţialul copil să fie tratat ca un oaspete bine primit. Este adevărat, un cuplu care foloseşte contracepţia ar putea să susţină foarte bine că sunt deschişi spre o nouă viaţă dacă aceasta s-ar „strecura”. Să ţinem însă minte că, în primul rând, marea majoritate nu sunt deschişi în acest fel – avortul legal pândeşte după colţ. În al doilea rând, chiar dacă spun că sunt deschişi spre o nouă viaţă, ei se angajează într-un act incompatibil cu această presupusă deschidere. Actul conjugal a fost transformat într-un altfel de act, unul care este făcut incapabil de o nouă viaţă, şi chiar un act incapabil de a-i uni pe deplin pe cei doi oameni implicaţi, deoarece aceştia reţin acum o parte substanţială din ceea ce sunt ei.

În acest punct putem vorbi despre actul homosexual. Bazându-ne pe principiul personalist, trebuie să spunem că aptitudinile sexuale au un enorm potenţial. Ca şi contracepţia, un act homosexual anulează această potenţialitate. Astfel, semnificaţia deplină a aptitudinilor sexuale – sau, într-un limbaj mai tehnic, „scopurile” corespunzătoare acestor aptitudini – este puternic diluată. Este realizat un act care e „împotriva naturii”, în sensul că aptitudinile sexuale au în mod natural o astfel de potenţialitate, care este anulată de către actele homosexuale şi contraceptive. Rezultatul este acela că cei doi nu se dăruiesc decât parţial unul altuia – ei sunt incapabili de acea dăruire totală de sine care include capacitatea de a procrea. Aptitudinile sexuale trebuie să fie folosite astfel încât dimensiunile unitivă şi procreativă să fie de nedespărţit, ducând la un act conjugal adevărat.

După cum ne învaţă Humanae Vitae, există o legătură „indisolubilă pe care a voit-o Dumnezeu şi pe care omul nu o poate rupe din iniţiativa sa, între cele două semnificaţii ale actului conjugal: unire şi procreare… Menţinând aceste două aspecte esenţiale, unirea şi procrearea, actul conjugal păstrează în mod integral sensul de iubire reciprocă şi veritabilă şi orânduirea sa spre înalta vocaţie a omului la paternitate” (nr. 12). Textul arată apoi că această învăţătură are un caracter profund raţional. Cu alte cuvinte, în afară de adevărul revelat nouă în credinţa catolică, astfel de adevăruri ale legii naturale pot fi înţelese de către oricine doreşte să îşi folosească cu grijă raţiunea.

Pasul 3: Stabilitatea

Până acum, am arătat demnitatea inviolabilă a persoanei, şi felul în care această demnitate determină semnificaţia actului conjugal. Acum putem să mai facem un pas: este evident pentru raţiune că cei care se angajează în actul conjugal trebuie să asigure un context în care potenţialul copil să poată fi crescut, şi acest context presupune mai presus de toate un angajament permanent între cei care îşi folosesc capacităţile sexuale în actul conjugal. Fără această stabilitate, demnitatea copilului este violată.

Înainte de toate, angajamentul permanent al părinţilor săi îi dă copilului o extraordinară siguranţă. Ştie că ei vor fi întotdeauna acolo, iubind necondiţionat, în afară de cazul în care moartea cauzează absenţa unuia sau a ambilor părinţi. În plus, el învaţă foarte mult văzând acest angajament permanent pus în practică în fiecare zi. El învaţă valoarea angajamentului.

Una dintre motivaţiile pentru care atât de multe relaţii homosexuale nu au caracterul de stabilitate este pentru că acest motiv sau scop particular de stabilitate lipseşte. Este adevărat, stabilitatea este o valoare în sine, indiferent dacă este prezent sau nu un copil. Însă această valoare inerentă a stabilităţii dobândeşte o semnificaţie mai profundă atunci când copilul este prezent sau potenţial prezent: „Parte a motivaţiei pentru care noi ca şi cuplu avem un angajament permanent este tocmai aceea de a putea asigura cel mai bun context pentru creşterea unei noi vieţi”.

Cuplurile care se luptă cu sterilitatea sunt dureros de conştiente de cât de intrinsecă este această dimensiune procreativă pentru propriul lor angajament. Şi cupluri al căror mariaj în mod tragic a eşuat adesea rămân împreună tocmai datorită acestei dimensiuni.

Pasul 4: Partenerul este de neînlocuit

În pasul anterior, am văzut că deoarece copilul are o demnitate inerentă, doar o uniune permanentă dintre tată şi mamă este pe măsura acestei demnităţi. Demnitatea fiecărei persoane indică în acelaşi timp faptul că, aparte de interesul copilului, doar o uniune permanentă şi de asemenea exclusivă se potriveşte sau este pe măsura demnităţii fiecărui soţ. O uniune permanentă şi exclusivă declară cu curaj faptul că celălalt nu este un obiect care poate fi înlocuit, ci o persoană de o valoare inviolabilă. Când un cuplu îşi ia angajamentul căsătoriei, ei îşi spun unul celuilalt: „Eşti de neînlocuit pentru mine” şi „Doar ţie mă voi dărui în întregime”. Divorţul, adulterul sau poligamia sunt astfel declaraţii potrivit cărora partenerul nu este în fond şi la urma urmei de neînlocuit. Şi afirmându-se aceasta, este violată demnitatea inviolabilă a celuilalt.

Poate părea că acest pas particular poate fi realizat de doi homosexuali angajaţi. Argumentele lor în favoarea căsătoriei homosexuale se bazează adesea tocmai pe astfel de idei. Însă trebuie să ne punem o întrebare importantă. De ce în căsătoriile heterosexuale, violările acestui al patrulea punct constituie excepţia mai degrabă decât regula, în timp ce în relaţiile homosexuale, violările acestui al patrulea punct constituie regula mai degrabă decât excepţia? Răspunsul este că acest al patrulea pas este strâns legat de cei trei paşi precedenţi. Este adevărat, unele cupluri homosexuale redau o parte din imaginea de ansamblu, dar doar o parte. Şi tocmai de aceea atât de puţine o redau într-adevăr. Marea majoritate a legăturilor homosexuale nu sunt marcate de stabilitate.

Aceasta nu înseamnă că relaţiile heterosexuale sunt imune la astfel de fragmentări. Într-adevăr, în zilele noastre, numeroşi heterosexuali duc vieţi la fel de promiscue ca ale multor homosexuali. Însă un motiv central pentru aceasta este separarea dimensiunii procreative de actul conjugal (pasul 2), permiţând contracepţia şi conducând la avort. Argumentul legii naturale prezentat aici critică în aceeaşi măsură contracepţia şi homosexualitatea. În ambele cazuri, actul conjugal este transformat într-un alt fel de act; capacităţile sexuale sunt folosite contrar scopurilor lor în mod natural de nedespărţit de unitate-procreare.

Pasul 5: Heterosexualitatea

Parcurgând cei patru paşi anteriori, am arătat de ce activitatea homosexuală este în opoziţie cu fiecare punct. Argumentul legii naturale pentru natura obiectivă a căsătoriei conchide privind direct homosexualitatea, şi reunind comentariile de mai înainte în următoarea concluzie fermă: căsătoria trebuie să fie heterosexuală pentru ca demnitatea persoanei umane să fie respectată pe deplin.

A) De ce să nu folosim capacităţile sexuale într-un mod diferit, despre care se ştie că nu poate duce la apariţia unui copil? La un nivel pur biologic, capacităţile sexuale umane nu sunt concepute pentru face faţă actelor homosexuale, acte care cauzează boli grave, daune fizice, sau ambele [4]. Este împotriva naturii pur fizice a persoanei umane să se angajeze în activităţi homosexuale.

B) La un nivel pur fizic, descoperim că aptitudinile sexuale sunt făcute pentru a uni bărbatul şi femeia, şi că această uniune are în mod natural o capacitate procreativă. Această capacitate procreativă – ţinând cont de demnitatea inviolabilă a persoanei, aşa cum am arătat la punctul 1 – nu este doar un „supliment” extrinsec la sexualitatea umană, ci face parte integrantă din ea. Este o potenţialitate care nu poate fi tratată după capricii, tocmai că este o potenţialitate pentru o persoană, nu pentru un obiect de care ne putem dispensa. Astfel, am arătat la pasul 2 că folosirea capacităţilor sexuale trebuie să fie cu adevărat conjugală – unitivă şi procreativă – şi astfel heterosexuală.

C) Trecând de la dimensiunea biologică la un nivel ontologic, descoperim că în actele homosexuale (ca şi în actele în care este folosită contracepţia), capacităţile sexuale sunt folosite într-un mod care neagă puterea lor unitivă tocmai pentru că este negată puterea procreativă. Nu te poţi dărui total pe tine însuţi celuilalt – o condiţie necesară pentru demnitatea umană, aşa cum am arătat la paşii 3 şi 4 – dacă îţi reţii intenţionat fertilitatea.

Aceasta presupune ceea ce putem numi o viziune integralistă asupra persoanei ca opusă unei viziuni separatiste. În viziunea integralistă, persoana este o unitate de trup şi spirit, în timp ce în viziunea separatistă persoana este deasupra şi împotriva trupului, acesta reprezentând materia primă care poate fi manipulată după ceea ce dictează simpla decizie individuală. Potrivit viziunii separatiste, îmi pot trata trupul după cum cred de cuviinţă – în conformitate cu dorinţele homosexuale, în conformitate cu dorinţele adultere sau promiscue, şi lista poate continua.

Însă o astfel de viziune, care separă trupul şi persoana, ia însăşi natura şi o manipulează. Natura dictează armonia dintre trup şi persoană, şi legea naturală scrisă în inimile noastre şi accesibilă raţiunii ne prezintă această armonie şi ne arată cum să acţionăm în conformitate cu ea.

Concluzie

Cei cinci paşi de mai sus reprezintă un mod în care se poate argumenta împotriva homosexualităţii pe baza legii naturale, folosind raţiunea şi nu revelaţia; nu este singurul mod în care poate fi construit un astfel de argument. Cititorul poate foarte bine să găsească în argumentaţie puncte la care s-ar putea adăuga sau din care s-ar putea elimina ceva. Cel mai important este ca toate ideile să fie susţinute într-un discurs logic.

O caracteristică distinctivă a tradiţiei catolice este aceea că preţuieşte astfel de argumente care se bazează numai pe raţiune. Motivul pentru care Biserica apreciază atât de mult o astfel de metodologie stă în faimosul ei principiu, enunţat cel mai bine de Sf. Toma de Aquino, că harul nu anulează natura, a cărei existenţă o presupune şi o perfecţionează. Aplicând aici, aceasta înseamnă că argumentul bazat pe natura umană provenind doar din raţiune este pe deplin susţinut de Biserică.

Biserica perfecţionează mai apoi argumentul adăugând informaţii din revelaţie, care atât reafirmă argumentul natural cât şi adaugă la acesta date suplimentare. Aceste date suplimentare, derivate din cele două surse ale revelaţiei (Tradiţia şi Scriptura), sunt impresionante şi îmbogăţesc şi completează pentru creştini argumentaţia deplină pentru învăţătura împotriva actelor homosexuale. Însă chiar şi fără aceste date, se poate construi o bună argumentaţie pe baza legii naturale. Este acea lege la care trebuie să ne întoarcem în eforturile noastre de a oferi adevărul despre om la întrebările etice critice ale zilelor noastre.

Mark Lowery, Ph.D., este profesor de teologie morală la Universitatea din Dallas, autor al lucrării The Good Life, şi este de mult timp un colaborator al Envoy Magazine, scriind pentru această revistă articole pe teme de teologie morală.

Note
[1] Citat din William E. May, „Sex, Marriage and Chastity” (Chicago: Franciscan Herald Press, 1991), p. 34-35.
[2] „Making Choices” (Ann Arbor: Servant Press, 1990), 37.
[3] Vezi William E. May, „Marriage: the Rock on Which the Family is Built” (San Francisco: Ignatius Press, 1995) p.7
[4] Vezi „Medical Consequences of What Homosexuals Do”, Family Research Institute, Inc., P.O. Box 2091, Washington, D.C. 20013