Eutanasia este tot mai acceptată

Autor: Zenit
Traducere: Radu Capan
Sursa: Zenit.org (adaptare), ianuarie 2006

Eutanasia este legală doar în câteva ţări, dar chiar şi acolo unde e interzisă, justiţia este tot mai reţinută în a-i pedepsi pe cei ce o practică. Un exemplu recent este cazul unui tată britanic, Andrew Wragg. Fiul de zece ani al acestuia, Jacob, suferea de o boală degenerativă, cunoscută ca sindromul Hunter, şi avea multiple dizabilităţi. La 24 iulie 2004, tatăl şi-a sufocat fiul, după care a chemat poliţia şi a declarat că l-a ucis pe Jacob, informa BBC la 12 decembrie 2005. În timpul procesului, acuzarea a susţinut că gestul lui Andrew a fost o „crimă egoistă”, făcută doar pentru că nu mai putea face faţă îngrijirii copilului. Judecătoarea Anne Rafferty a considerat însă cazul „excepţional”, afirmând că nu s-ar câştiga nimic prin trimiterea tatălui la închisoare. Wragg a fost condamnat la închisoare, dar cu suspendarea sentinţei.

Un caz similar a avut loc cu trei luni mai înainte. La 3 septembrie 2005, Times informa că Donald Mawditt a recunoscut că a contribuit la moartea soţiei sale, dându-i medicamente antidepresive şi apoi sufocând-o. Soţia sa, Maureen, suferea de hemocromatoză, o boală ce îi provoca prea mult fier în sânge, dăunând ficatului şi pancreasului, inclusiv inimii. Medicii i-au spus că are doar 50% şanse să mai trăiască peste doi ani. În timpul procesului au fost aduse dovezi care arătau că cuplul a făcut un pact în momentul căsătoriei: că un partener îl va ucide pe celălalt dacă acesta din urmă va ajunge în stare terminală datorită unei boli. Judecătorul Thomas Crowther a declarat cazul ca „excepţional” şi l-a scutit pe soţ de închisoare. Donald a fost condamnat la trei ani de închisoare, pe care nu a trebuit să îi efectueze.

Un alt caz din 2005 este cel al lui Brian Blackburn, care a pledat vinovat pentru uciderea soţiei sale, Margaret. Publicaţia Guardian informa la 15 iunie anul trecut că Brian a ucis-o, după care a încercat fără succes să se sinucidă. Soţia avea cancer la stomac, într-o fază avansată, şi ar fi murit în câteva săptămâni. Judecătorul Richard Hawkins a vorbit despre „circumstanţe excepţionale”, aşa că Brian a fost condamnat la închisoare, dar tot cu suspendarea sentinţei.

Fără închisoare

Judecătorii australieni scutesc de asemenea de închisoare pe rudele care şi-au ucis soţii, soţi, copii, părinţi… Un caz este cel al Catherinei Anne Pryor, din statul Tasmania. Pryor a fost găsită vinovată de uciderea mamei sale şi a pledat vinovată pentru că l-a ajutat pe tatăl ei să se sinucidă, informa publicaţia locală Mercury la 20 decembrie 2005. În martie 2003, ea i-a dat mamei sale o injecţie cu insulină, iar după opt luni i-a injectat tatălui ei insulină şi petidină, după care i-a pus o pungă de plastic peste cap, până a încetat să respire. La tribunal ea a spus că ambii părinţi erau grav bolnavi. Anne Grant avea 77 de ani şi începea să dea semne de demenţă, iar Peter Grant avea 79 de ani şi suferea de cancer, fiind în etapa terminală. Pryor a primit două condamnări, ambele cu suspendare. Judecătorul Michael Hill a declarat că „nu crede că comunitatea ar dori să o vadă la închisoare”, informa articolul de luna trecută.

La începutul anului trecut, primul caz de acest gen a avut loc în statul New South Wales, unde magistratul curţii locale, Alan Railton, l-a eliberat pe Fred Thompson după ce acesta şi-a ucis soţia, Katerina. Conform publicaţiei Sydney Morning Herald, ediţia din 21 februarie 2005, el i-a dat şase somnifere, după care a sufocat-o. Katerina suferea de scleroză multiplă avansată. Iniţial autorităţile au crezut că a fost o moarte naturală, dar mai apoi Thompson şi-a recunoscut crima în faţa poliţiei.

Dovadă de iubire?

Unii comentatori au criticat blândeţea arătată în cazul lui Andrew Wragg, din Anglia. În paginile de opinii ale publicaţiei British Telegraph, din 18 decembrie 2005, Mary Wakefield scria că deşi verdictul oficial în acest caz a fost că Wragg avea „responsabilitatea diminuată”, argumentul care a convins tribunalul să fie atât de blând a fost acela că el ar fi făcut crima din iubire faţă de fiul său. Această gândire i-ar putea încuraja pe alţii să deducă faptul că legea este blândă cu crimele din milă, comenta Wakefield. De fapt, scrie ea, „se pare că Andrew Wragg nu l-a iubit suficient de mult pe Jacob pentru a vrea să continue zi de zi îngrijirea acestuia până la moartea naturală; s-a iubit doar pe el, suficient de mult pentru a-şi ucide fiul”.

Muriel Gray scria la 18 decembrie 2005 în Sunday Herald, publicaţie scoţiană, că Jacob fusese „nevinovat de orice, mai puţin de faptul că s-a născut cu o deficienţă la cromozomi”. Jacob era cel bolnav şi suferind, dar tribunalul s-a concentrat mai mult pe suferinţa părinţilor lui, observa Gray. Ea mai nota în articol faptul că judecătoarea a justificat gestul criminal al tatălui, deşi nu acesta era cel care se ocupa în principal de Jacob. Doamna Wragg a spus că soţul i-a cerut la 24 iulie să se ducă cu George, fiul lor mai mic, acasă la mama ei. Profitând de lipsa soţiei şi a băieţelului mai mic, Andrew l-a ucis pe Jacob, după care a sunat la poliţie şi apoi pe soţia sa. „Nu mi-a venit să cred ce îmi spunea”, a declarat Mary Wragg, citată de BBC. Vorbind cu presa în afara tribunalului, Mary s-a declarat şocată de sentinţa tribunalului: „A fost extrem de dificil să stau şi să ascult cum demnitatea copilului meu a fost distrusă doar pentru a reduce impactul uciderii sale.” Revenind la articolul din Sunday Herald, Gray scria la final că decizia tribunalului transmite următorul mesaj: „copiii noştri cu dizabilităţi merită mai puţin să trăiască decât cei sănătoşi”.

Presiunile pentru acceptarea eutanasiei în Marea Britanie sunt tot mai mari. Anul trecut, în Camera Lorzilor, a sosit o cerere privată a lordului Joel Joffe, care cerea ca bolnavilor în stare terminală să li se permită cererea de ajutor calificat pentru comiterea sinuciderii. Comentând această propunere, Arhiepiscopul Peter Smith declara că de fapt este nevoie de o mai bună îngrijire paliativă. „Bolnavii în stare terminală au nevoie să fie îngrijiţi corespunzător, siguri că vieţile lor au valoare, că societatea nu îi doreşte morţi”, a spus prelatul într-un comunicat din 9 noiembrie. „Trebuie îngrijiţi, nu omorâţi.”

Dezbaterea olandeză

Veşti îngrijorătoare continuă să vină între timp din Olanda, ţara în care eutanasia legală şi-a făcut pionieratul. La 9 septembrie 2005, publicaţia Irish Examiner informa despre un studiu al unor cercetători de la Centrul Medical Erasmus din Rotterdam, ce evidenţia faptul că medicii ajută la grăbirea morţii copiilor bolnavi, acţionând uneori la limita legii. Studiul invocat a fost publicat în numărul din septembrie al Arhivelor de Pediatrie şi Medicină, dezvăluind existenţa a 64 de morţi de copii într-o perioadă de patru luni, în 42 dintre cazuri moartea implicând decizii medicale de eutanasiere.

La 29 septembrie 2005, Associated Press informa că guvernul olandez intenţionează să lărgească politica privind eutanasia, fixând noi limite în cadrul cărora medicii au dreptul să pună capăt vieţilor nou născuţilor bolnavi în stare terminală, cu acordul părinţilor. Noul cadru a fost schiţat în 2004 de medicii de la Centrul Medical Universitar Groningen, solicitându-se ca eutanasia să fie permisă atunci când se respectă următoarele condiţii: copiii sunt în stare terminală fără perspective de recuperare; când suferă foarte puternic; când două echipe de medici consideră că situaţia este fără speranţă; şi când părinţii îşi dau consimţământul.

Numărul din 10 decembrie anul trecut al publicaţiei British Medical Journal mai dă unele detalii suplimentare. Medicii care vor eutanasia copii vor fi judecaţi de un comitet format din experţi în medicină şi drept, comitet căruia trebuie să îi fie raportate toate cazurile de acest gen. Eutanasierea copiilor va rămâne ilegală, dar dacă medicii aderă la criteriile stabilite este puţin probabil că vor fi urmăriţi penal. Conform publicaţiei medicale amintite, începând din 1997 au fost raportate justiţiei peste 22 de cazuri de medici care au ucis copii. După achitarea primelor două cazuri, în final toate acuzaţiile au fost respinse.

Catehismul Bisericii Catolice explică faptul că analgezicele pot să fie folosite pentru uşurarea suferinţelor persoanelor aflate pe moarte, chiar dacă drept urmare zilele le sunt scurtate (nr. 2279). Eutanasia directă însă, ce urmăreşte încetarea vieţii persoanelor handicapate, a celor bolnave sau pe moarte „este inadmisibilă din punct de vedere moral”, avertizează Catehismul la nr. 2277. Acest mesaj este însă tot mai trecut cu vederea de judecători şi de legislatori.