PS Petru Gherghel, Sfântul Ioan Paul al II-lea, Papă, un mare prieten al românilor. În dialog cu pr. Ștefan Lupu

Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Ștefan Lupu
Sursa: InfoSapientia.ro

Preasfințite, anul acesta, pe 18 mai, se împlinesc 100 de ani de la nașterea marelui Papă Sfântul Ioan Paul al II-lea. Pentru a marca acest eveniment, în multe Biserici și instituții au loc diferite inițiative. De exemplu, prof. Jan Mikrut, de la Universitatea Pontificală Gregoriana din Roma, pregătește un volum cu titlul Pontificatul lui Ioan Paul al II-lea (1978-2005) și Biserica Catolică în Europa central-orientală. La centenarul nașterii sale, la care au fost invitați să participe, cu studiile lor, cercetători din respectivele țări.

Pe plan local, am considerat că Excelența Voastră sunteți cel mai în măsură să ne vorbiți despre legătura dintre România, respectiv Dieceza de Iași, și Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea. Știu că l-ați iubit foarte mult și misiunea de păstor al Diecezei de Iași a Excelenței Voastre a coincis și cu pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea.

În dialogul nostru, aș dori să pornim de la situația în care se afla Biserica noastră din România în perioada premergătoare alegerii Papei Ioan Paul al II-lea, la 16 octombrie 1978.

Anul 1978 a fost pentru mine un an de mari emoții și surprize. Dieceza noastră, după cutremurul devastator din 4 martie 1977, a trăit și suportat un alt fel de cutremur: moartea neprevăzută a Episcopului nostru Petru Pleșca, ce îndeplinea pe atunci mandatul special de ordinarius substitutus al Episcopiei de Iași, deși aceasta era suspendată, potrivit normelor date de guvernul Petru Groza, la ordinul Rusiei sovietice, care își lărgise toată influența în Europa de Est, deci și peste România.

Era o atmosferă apăsătoare și plină de nenumărate suferințe și limitări. Biserica Greco-Catolică fusese cu totul interzisă, iar preoții, dacă nu muriseră în închisori, trăiau și lucrau doar în clandestinitate. Peste toată tristețea și groaza răspândită de noua orânduire peste toată țara și dieceza noastră, ce își pierduse titlul și dreptul, care nu mai avea Episcop, s-au așternut o durere și o nesiguranță și mai mari: moartea păstorului recunoscut și confirmat de Scaunul Apostolic pentru Dieceza de Iași.

După cum se știe, întreaga țară trăia o perioadă de mari suferințe, de mari limitări și nesiguranțe, iar pentru Biserica Romano-Catolică rămăsese doar un singur Episcop diecezan, la Alba-Iulia, vrednicul mărturisitor Márton Aaron.

Ce urma să se întâmple cu Episcopia de Iași, nerecunoscută de guvern? Avea să fie un simplu pro-vicariat al vicariatului de București, unde se afla un ordinarius substitutus, recunoscut cu titlul de „conducător” al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, Mons. Francisc Augustin? Se crease un fel de soluție de compromis pentru Biserica Catolică de peste munți și pentru cea din Muntenia și Moldova, cu sediul la București. În demersurile de recunoaștere a funcționării tacite a Bisericii Catolice de dincoace de munți, în Muntenia și Moldova, autoritățile au impus o astfel de formă, oarecum oficială, cu o denumire aparte pentru Biserica Catolică: Arhiepiscopia de București, ca Vicariat, având pentru Iași un pro-vicar general, dependent în toate problemele administrative de conducătorul ei unic din București.

Din punct de vedere canonic, Sfântul Scaun elaborase „norme speciale”, potrivit cărora fiecare dieceză avea un ordinarius substitutus, care coordona toată activitatea organizatorică și canonică a diecezei. Aceste norme stabileau ca fiecare Episcop să aleagă trei preoți vrednici, care, în cazul în care el era în imposibilitatea de a-și exercita jurisdicția, fie pentru că era ucis sau închis, să asigure continuitatea în serie, unul după altul, până la o reglementare din partea Sfântului Părinte Papa.

Până în anul 1977 situația celor două dieceze a rămas confuză pentru că nu era respectată ordinea canonică și guvernul voia să aibă controlul total. Așa s-a ajuns să fie doar un singur conducător al Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, în persoana Mons. Francisc Augustin, ca vicar general sau conducător, iar pentru Moldova, fosta Dieceză de Iași, să existe un pro-vicar cu atribuții administrative, recunoscut de stat. Jurisdicția canonică referitoare la problemele spirituale și canonice era respectată și pentru București și pentru Iași. Pentru București, era Mons. Francisc Augustin, iar la Iași, Mons. Petru Pleșca. Ei aveau această jurisdicție pe baza normelor speciale transmise de Sfântul Scaun. Mai târziu, la sfârșitul Conciliului al II-lea din Vatican, Mons. Petru Pleșca a fost consacrat Episcop fără aprobarea guvernului. Dacă înainte lucrurile mergeau greu, după acest moment ele s-au complicat și mai mult, iar tensiunile, greu de înțeles, au dus la deteriorarea sănătății Episcopului Petru Pleșca, care a încetat din viață chiar în ziua de 19 martie 1977.

Atmosfera a devenit tristă și apăsătoare, iar preoții erau foarte derutați, pentru că acum Dieceza de Iași rămăsese și fără pro-vicar general și fără ordinarius substitutus, adică fără păstor.

În acest caz, în baza normelor Sfântului Scaun, la conducerea Diecezei urma cel ce era primul în lista de succesiune canonică. Astfel, părintele Andrei Gherguț, un colaborator fidel al Episcopului Pleșca, a preluat conducerea canonică a Diecezei, însă nu a fost recunoscut și acceptat ca pro-vicar general de către Departamentul pentru Culte. Perioada ce a urmat a fost un continuu du-te-vino între reprezentanții Sfântului Scaun și Guvernul României. Pentru a se ajunge la o rezolvare canonică și pentru a avea un ordinarius numit de Sfântul Scaun, dar care să fie recunoscut și de autoritățile guvernamentale, s-au purtat discuții serioase timp de un an.

Și așa s-a ajuns la alegerea Preasfinției Voastre ca ordinarius ad nutum Sanctae Sedis cum munere administratoris apostolici pentru Dieceza de Iași.

Într-adevăr, la data de 21 februarie 1978, printr-un decret al Congregației pentru Episcopi, Papa de atunci și sfântul de azi Paul al VI-lea s-a oprit asupra mea, un preot tânăr care împlinise abia 37 de ani și care nu terminase decât cursurile filosofice și teologice de șase ani la Institutul Teologic Romano-Catolic din Iași, în anul 1965. M-a numit Ordinarius ad nutum Sanctae Sedis cum munere Administratoris apostolici, chemat să răspund de toate problemele canonice, spirituale și administrative ale Diecezei, până la noi dispoziții.

Pentru mine și pentru toți preoții, vestea a venit ca un trăsnet. Eu, un simplu preot, fără prea multă experiență – e adevărat, lucram în Seminar la formarea seminariștilor în vederea Preoției -, m-am văzut în fața unei misiuni ce depășea puterile și capacitățile mele.

Cred că oricine ar fi fost în locul meu ar fi trăit ca și mine aceste sentimente în stare să producă fiori și să genereze întrebări: Cum va fi?! Cum, chiar eu, care abia ieșisem de pe băncile Seminarului? Ce aveam atunci erau doar intențiile cele mai bune și bucuria tinereții, dar mai era ceva: un număr mare de colegi în jurul meu și mulți, mulți preoți tineri plini de entuziasm și dăruire. Armele mele erau, așadar, tinerețea, încă în floare, o nevinovăție nealterată și intenția bună.

Și așa a început istoria avântării mele în mijlocul furtunii din Biserică și din societate. Aveam un singur gând și o mângâiere. Nu știam și nu mă gândeam la nicio formă de politică, decât cea bisericească și canonică. Eram ca un miel blând, ce aștepta să fie dus oricând la înjunghiere. Eram tânăr și nu știam să fac altceva decât ceea ce știam că Biserica așteaptă de la un slujitor al său. Urma să mă maturizez în vâltoarea valurilor și a greutăților. Aveam norocul să mă știu ca unul dintre colegii mei preoți, mai în vârstă sau mai tineri, în fața poporului nostru suferind, dar profund credincios, în umbra marilor noștri mărturisitori, preoții Calvarului românesc, ai persecuțiilor și ai închisorilor, cu o diferență destul de mare: eu încă nu le cunoscusem. Aș putea spune că eram un novice în arta slujirii și a misiunii preoțești și diplomatice.

Am fost însă încurajat de reprezentantul Sfântului Părinte Papa Paul al VI-lea, Mons. John Bukovsky, care avea să fie și pe mai departe foarte aproape de noi. El îndeplinea misiunea de om de legătură cu noi și cu autoritățile de stat. Ulterior, a devenit artizanul noilor relații dintre Sfântul Scaun și o Biserică ce se afla încă în focul luptei și al persecuției, care trecea prin multe furtuni, dar care era tot mai aproape de limanul așteptărilor, de ieșirea la lumină, după care suspinau atâția credincioși și mari mărturisitori, Episcopi, preoți și persoane consacrate.

Știind că la Roma continuam să avem același înger păzitor și bun sfătuitor, pe diplomatul John Bukovsky, secretarul nunțiului apostolic itinerant, viitorul Cardinal Luigi Poggi, noi, aici, în România, lucram în ogorul Domnului pentru ca barca Bisericii să nu se scufunde cu totul, ci să ajungă la marea zi a eliberării. Anii treceau și ceea ce lumea aștepta cu mare nerăbdare începea să se ivească, se făceau pași spre schimbările așteptate.

Când ați simțit că se va întâmpla aceasta?

Momentul de cotitură a avut loc la 16 octombrie 1978, când, la balconul Bazilicii Sfântul Petru, a apărut un nou Papă, în persoana tânărului Cardinal de Cracovia, polonezul Karol Wojtyła. Această alegere a făcut lumea catolică să amuțească pentru o clipă. Nimeni nu-și imaginase și nici nu sperase așa ceva! O clipă istorică! Era evenimentul cel mai important din istoria recentă a Bisericii. Un Cardinal din Polonia comunistă prelua cârma Bisericii Catolice. Clipele de șoc și bucurie au luminat cerul deasupra Romei creștine.

Pot să dau mărturie că am trăit cu toții clipe de extaz. De asemenea, pot să declar că nu numai pentru mine, nu numai pentru Polonia sau România, ci pentru întreaga Biserică din Răsărit, pentru întreaga Biserică martirizată, această zi a fost ca o stea luminoasă, venită din Orient, ce a aprins în sufletul milioanelor de credincioși catolici și necatolici o mare rază de speranță. Zori noi se întrezăreau dinspre Cracovia. Bucuria a cuprins întregul spațiu din Orient, dar și nădejdea, și nu doar nădejdea, ci siguranța că temeliile marelui bloc al ateismului și al comunismului din Răsărit s-au zdruncinat pentru totdeauna.

Mulți vorbeau, comentau și declarau că istoria Bisericii s-a schimbat și că lumea se va schimba. Doar cei înrăiți și stăpâniți de duhul cel rău al nedreptăților și al materialismului feroce tremurau.

Dau mărturie că explozia care a dus la ruperea cortinei ideologice, explozie provocată de un fiu al unui popor creștin, cum e cel polonez, a zdruncinat din temelii blocul comunist. Conducătorii vremelnici ai comunismului ateu se temeau de ce se va întâmpla și în celelalte țări comuniste, nu numai din Răsărit sau din Europa, ci din toată lumea. Temerile lor erau întemeiate. Mulți se agitau și-și exprimau temerea că exemplul polonezilor catolici va fi urmat și de alții. Și era firesc.

Eu, și nu numai eu, am fost chemat de reprezentanții Departamentului pentru Culte să răspund pentru activitățile curajoase ale preoților noștri, în marea majoritate tineri, pentru inițiativele lor. Am fost avertizat și chiar amenințat de politicienii comuniști care vedeau cum crește pericolul: „Băgați-vă mințile în cap! Aici suntem în România, suntem în Moldova noastră, nu sunteți în Polonia, nu puteți face orice!”

Cuvintele Papei Wojtyła de la Liturghia de început al Pontificatului său au trasat o nouă cale pentru orice creștin, au aprins o nouă speranță: „Non abbiate paura! Nu vă fie teamă să-l primiți pe Cristos și să acceptați puterea lui!… Deschideți larg inimile și granițele statelor, sistemele economice și cele politice, domeniile vaste ale culturii, civilizației, dezvoltării!… Nu vă fie teamă! Cristos știe «ce este în om». El singur știe!” (cf. Omilia din 22 octombrie 1978)

Chiar din acele prime zile, de la inaugurarea noului pontificat, curajul tuturor a crescut, teama a început să dispară, iar cuvintele Papei Wojtyła au răscolit lumea. Cu toții admirau curajul său, pe care, de fapt, l-a dovedit de atâtea ori la Cracovia: Nu vă fie teamă!

Acest „Nu vă fie teamă!” începea să producă roade în inimile noastre, chiar dacă eram departe – fie de Cracovia, fie de Roma. Ecoul cuvintelor și curajul său cu care îndemna lumea la un nou avânt, la solidaritate și la „nu vă fie teamă” ne făceau pe toți, chiar și pe noi, cei strânși mai departe în chingile amenințărilor și ale restricțiilor, să ținem capul sus, să ne punem încrederea, nu în noi, nu în faptele noastre, ci în Cristos biruitorul.

„Nu vă fie teamă, fiți înțelepți și țineți capul sus!” a fost și pentru noi un îndemn, mai ales pentru preoții noștri tineri, de a-și ridica capul, privirea, și de a spera. Nu suntem în Polonia, dar suntem geografic aproape de ea; cândva aveam chiar granițe comune. Eram convinși că acest Papă nu și-a abandonat poporul suferind, nu i-a uitat pe cei aflați în închisori sau lagăre, ci s-a adresat tuturor: „Curaj! Nu vă fie teamă!”

Unde vă aflați în ziua de 16 octombrie 1978, când Cardinalul polonez Karol Wojtyła a fost ales Papă, fiind al 264-lea urmaș al sfântului Petru și Episcop al Romei?

Eram în Seminarul din Iași, în mijlocul confraților și seminariștilor noștri. Nu-mi revenisem încă bine după moartea Episcopului Petru Pleșca, nu intrasem încă în toate aspectele administrative și, mai ales, nu-mi trecuse fiorul din ziua numirii mele, 21 februarie 1978, când am depus jurământul în fața delegatului papal, Mons. John Bukovsky. Acesta a devenit mai târziu nunțiu apostolic în România, dar în tot acest timp a fost îndrumătorul meu în activitățile pastorale, administrative și spirituale.

Vestea că un Cardinal polonez, Karol Wojtyła, a fost ales Suveran Pontif al Bisericii Catolice ne-a produs o mare bucurie. A venit ca un trăsnet, nimeni nu se aștepta ca un ierarh dintr-o țară comunistă, dar o țară catolică având o tradiție milenară, să ajungă pe scaunul sfântului Petru. Ne-au impresionat primele sale cuvintele, rostite în limba italiană:

„Dragi frați și surori… iată că Eminențele lor, Cardinalii, au chemat un nou Episcop la Roma. L-au chemat dintr-o țară îndepărtată… îndepărtată, dar întotdeauna apropiată prin comuniunea în credință și prin tradiția creștină. Mi-a fost teamă să primesc această numire, dar am făcut-o în spiritul ascultării față de Domnul nostru Isus Cristos și cu încredere totală în Maica sa, Preasfânta Fecioară”.

Prin cuvintele sale, a câștigat inimile tuturor și, desigur, și inimile noastre, ale celor de acasă, din România, din Iași.

Acest moment a reprezentat pentru mine o dorință și o speranță că odată am să-l pot vizita, așa cum trebuie să facă orice Episcop și administrator apostolic, ales în fruntea unei dieceze și a unui popor credincios.

Când ați avut ocazia să vă întâlniți prima dată cu Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea?

Aveam dorința de a merge să-l vizitez pe Sfântul Părinte, dar la noi nu era ușor să ieși din țară în acele vremuri. Abia în anul 1981 am reușit, când am obținut o permisiune specială de la statul român și o aprobare de la Roma pentru a urma un curs special de aggiornamento organizat de diferite dicasterii și universități pontificale romane.

De fapt, când delegatul Sfântului Scaun, Mons. John Bukovsky, mi-a comunicat că am fost ales ordinarius al Diecezei de Iași și eu am acceptat această misiune, am îndrăznit totuși să spun, pe lângă „Accept!”, și o dorință personală. Întrucât nu am avut nicio posibilitate de a-mi continua formarea teologică, am cerut să mi se ofere posibilitatea de a urma câteva cursuri de aggiornamento la Roma, pe care le consideram necesare în vederea exercitării mandatului meu și pentru a intra în contact direct cu Sfântul Părinte și cu congregațiile pontificale.

Am primit asigurarea din partea Mons. Bukovsky că acest lucru va fi posibil, cu aprobarea specială a Sfântului Scaun.

Deși a trebuit să aștept trei ani pentru a ajunge la Roma, în acel moment Mons. Bukovsky mi-a dat un sfat – era ca un ordin, o poruncă: „Purtarea ta trebuie să fie atât de înțeleaptă, încât prin tot ceea ce trebuie să faci să nu împiedici și să nu strici bunele relații începute între Statul Vatican și Guvernul României”. Această recomandare s-a transformat din partea mea, ca și a altora ce trăiau în acele timpuri, într-o lege: să facem totul ca Biserica noastră să nu moară, dar să facem totul ca ea să trăiască. Pot spune că aceasta a fost grija și conduita mea în misiunea primită: ca Biserica să trăiască până va veni clipa libertății și a normalității. Și așa a fost.

Ați ajuns, așadar, la Roma după trei ani. Ce-ați discutat cu Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea?

Ajuns la Roma, m-am bucurat să fiu primit cu o inimă largă și părintească de Sfântul Părinte și să pot să-i spun gândul meu de ordinarius ad nutum Sanctae Sedis, chiar în limba latină, deprinsă în Seminarul nostru din Iași. Nu pot să uit că am insistat să-și îndrepte privirea și spre țara noastră, România, să se gândească și la Dieceza noastră de Iași, unde se află un Sanctuar ce are o copie a icoanei de la Częstochowa, Madonna Nera. L-am invitat să ne viziteze țara și să nu uite că România îl iubește. Am sesizat încă de la prima mea vizită la Vatican că Sfântul Părinte iubește România și o are la inimă. A dorit mereu să ajungă în România, dor pe care până la urmă l-a împlinit, în anul 1999.

Cred că am fost, dacă nu primul, printre primii din Dieceza de Iași care l-au invitat să viziteze România. De atunci nu mi-a mai uitat niciodată numele, pe care îl repeta și îl amintea mereu vizitatorilor și pelerinilor ajunși la Roma din Dieceza noastră.

Această vizită, în calitate de ordinarius ad nutum Sanctae Sedis, la Sfântul Părinte Papa Ioan Paul al II-lea a fost prima dintr-un lung șir de vizite pe care le-am făcut apoi, după ce am fost numit Episcop de Iași, la 1 mai 1990.

Sunt fericit să-mi amintesc că misiunea de ordinarius și administrator diecezan a început în același an cu alegerea sa ca suveran pontif și a continuat pe tot parcursul pontificatului său. Mă gândesc că sunt puțini cei care pot să spună că au slujit ca Episcop pe tot timpul pontificatului sfântului Papă Ioan Paul al II-lea, al Papei Benedict al XVI-lea și al actualului Papă Francisc.

Având în vedere controlul regimului comunist, cum se realiza legătura dintre Sfântul Scaun și Biserica Catolică din România în anii regimului comunist? Cât de des reușeați să ajungeți la Roma, să vă întâlniți cu Sfântul Părinte și cu ceilalți responsabili din Curia Vaticană?

E bine de știut că, ori de câte ori cineva ajungea la Roma, oficial sau în privat, putea să intre în contact cu reprezentanți ai Sfântului Scaun și să prezinte situația reală a Bisericii din România, supusă la atâtea presiuni, persecuții și amenințări. Chiar și în astfel de condiții, Biserica a găsit mereu modalități pentru a supraviețui și, aș îndrăzni să spun, să înflorească.

Îmi amintesc de un caz care a avut un mare ecou. După moartea Episcopului Pleșca, recunoscut ca ordinarius, în străinătate a apărut un articol scris de cineva care nu putea să nu spună lumii adevărul. Articolul era intitulat: Episcopul a murit! Biserica trăiește! Mare adevăr în acest titlu, care a fost exprimat și de pe amvonul bisericii din Oituz – Grozești, unde urma să fie înmormântat Episcopul Petru Pleșca. Deși trebuie să treacă prin atâtea greutăți, persecuții și amenințări, totuși Biserica nu moare.

În perioada regimului comunist, după cum am amintit, am avut posibilitatea de a-l întâlni personal pe Sfântul Părinte abia în anul 1981. A doua întâlnire a fost cu ocazia declarării ca fericit a fratelui Ieremia Valahul, în ziua de 30 octombrie 1983, un moment de har pentru Valahia Minor, adică Moldova. Pe lângă marea și fericita ocazie de a vedea ridicat la cinstea altarelor pe cineva născut pe meleagurile noastre, trebuie să spun că a fost greu să obținem aprobarea de a participa la această sărbătoare. Au existat obstacole, respingeri ale unor persoane, altele au fost condiționate… Se cunosc și astăzi marile greutăți prin care au trecut unii preoți ce au reușit să participe, dar și suferința altora care nu au putut lua parte la un asemenea moment.

Până la urmă, autoritățile comuniste ne-au acordat vizele de plecare, dar au profitat de această ocazie pentru a spune că la noi, în România, este libertate religioasă. Am avut atunci posibilitatea de a celebra sfânta Liturghie împreună cu frații capucini din Napoli și cu ierarhii Bisericii Greco-Catolice din diaspora. Astfel, Biserica Catolică, respirând cu cei doi plămâni și depunând eforturi mari, a conlucrat la atingerea scopului dorit pentru gloria lui Dumnezeu, și anume ridicarea la cinstea altarelor a fratelui Ieremia Valahul.

Cei care au participat la marea sărbătoare în Piața „Sfântul Petru” au demonstrat că Biserica din România e totuși vie, chiar dacă pentru o lungă perioadă ea a respirat cu un singur plămân, cel latin, căci Biserica Greco-Catolică nu avea dreptul să răsufle decât în clandestinitate.

Printre cei care au reușit, până la urmă, să obțină viza pentru Italia, a fost și părintele Martin Benedict, medic renumit la spitalul din Onești (1962-1986), sfințit preot la 14 septembrie 1980, în mare taină, în biserica din Slănic Moldova, de către Episcopul Alexandru Todea, viitorul Cardinal. Îmi amintesc cu bucurie că atunci, pentru prima dată în istoria Bisericii, în Piața „Sfântul Petru” a răsunat o rugăciune în limba română, rostită cu multă însuflețire pr. Martin Benedict. După cum se știe, el a ales să împlinească în viață, pe lângă slujirea de medic trupesc și pe cea de medic sufletesc. I-am mulțumit deseori pentru că a acceptat să proclame acea scurtă rugăciune în limba noastră. Îl amintesc pe el acum, deoarece numele lui este înscris în lista venerabililor pentru a fi ridicat la cinstea altarelor și, după normele bisericești, să fie trecut în calendarul Bisericii noastre locale. A fost pentru el o mare onoare iar pentru noi o mare bucurie de a face să răsune, în Piața „Sfântul Petru”, sunetul minunat al limbii noastre române.

Ce a însemnat pentru Biserica Catolică din România, în relația sa cu statul comunist român, numirea unui Papă polonez, deci din blocul comunist? Ați simțit vreo schimbare a „tratamentului” din partea organelor de conducere comuniste?

Când s-a răspândit vestea că un Cardinal polonez a fost ales Papă, lumea întreagă a rămas șocată. Nimeni nu se aștepta. Nu pentru că nu era italian, ci pentru că provenea dintr-o țară comunistă. Toți se întrebau ce va fi, ce se va întâmpla și ce impact va avea o asemenea alegere.

E clar, toți credincioșii catolici erau mai mult decât încântați, fericiți de-a dreptul, punându-și astfel speranța că va înceta comunismul ateu. Pentru țara noastră, ca și pentru țările din blocul comunist, tulburarea a fost extraordinară. Guvernul a rămas blocat. Pe moment nu s-au observat ceva schimbări în privința relațiilor, însă urmăririle, supravegherea din partea Securității au crescut și mai mult.

Am amintit deja de amenințările primite din partea funcționarilor regimului, că aici nu suntem în Polonia, ci în România. O mică deschidere s-a produs abia în anul 1983, când unei mici delegații de credincioși români i s-a permis să meargă la Roma, la beatificarea fratelui Ieremia Valahul. Pentru aprobarea plecării acestui grup a mijlocit Mons. Augustin, conducătorul Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București. Se spunea atunci că au început să apară fisuri în Cortina de Fier. Aceste zvonuri s-au confirmat și erau semne că ceva începe să se schimbe în relația guvernului cu Sfântul Scaun, ca urmare a prezenței unui Papă polonez pe scaunul lui Petru.

Un asemenea semn s-a văzut îndată după moartea Mons. Augustin, în ziua de 27 noiembrie 1983, când clerul din Arhidieceza de București a ales un nou „administrator diecezan”, în persoana preotului profesor și rector al Institutului Teologic din Iași, dr. Ioan Robu. Mons. John Bucovski a continuat discuțiile cu autoritățile române, în numele Secretariatului de Stat și al nunțiului itinerant Luigi Poggi, pentru alegerea și numirea unui Episcop diecezan la București. Aici nu mai fusese un Episcop de la moartea Episcopului de Iași, dr. Anton Durcovici, în închisoarea din Sighetu Marmației, care avusese și misiunea de administrator apostolic de București, începând cu luna ianuarie 1948.

Aceste mari și neașteptate evenimente au culminat cu alegerea și ridicarea administratorului diecezan de București la treapta de Episcop, cu funcția de administrator apostolic de București, așa cum fusesem și eu recunoscut în anul 1978, și consacrarea lui la Roma de către Secretarul de Stat al Vaticanului, Cardinalul Agostino Casaroli.

Desigur, faptul că în același an, în luna octombrie, la Roma avusese loc marea sărbătoare a declarării ca fericit a compatriotului nostru Ieremia Valahul, la care a putut participa o mică delegație de preoți, călugări și laici, pentru noi însemna că erau semne vădite că începeau să apară încet, încet zorii libertății și ai normalizării situației Bisericii.

Ceva se mișca, ceva se întâmpla! Libertatea totală nu era departe! Se întrezăreau zorii noilor și așteptatelor schimbări, odată cu vizitele Papei Ioan Paul al II-lea în diferite țări ale lumii, mai ales în Polonia, unde noile mișcări populare, cunoscute cu numele de Solidarnost, au primit, prin cuvinte magice și, aș spune, dumnezeiești, binecuvântarea Papei: „Nu vă temeți!” Și cu adevărat nu s-au temut.

Care credeți că a fost principalul merit al Papei Ioan Paul al II-lea în raport cu predecesorii săi?

Ioan Paul al II-lea, ca pontif roman, a preluat moștenirea lăsată de înaintașii săi, Ioan al XXIII-lea, cel care a deschis Conciliul al II-lea din Vatican, la 11 octombrie 1962, Paul al VI-lea, care a închis și a trasat calea pentru aplicarea reformelor cerute de Conciliu, și Ioan Paul I, care a pontificat doar 33 de zile. Totuși, noul Papă carismatic, sosit din Polonia, a deschis nu numai o nouă eră în înțelegerea și trăirea creștină, ci și o viziune cu totul specială a misiunii pe care o au țările creștine de pe vechiul continent, Europa, pentru instaurarea unui nou climat de solidaritate și cooperare comună. Aceasta a dus încet, încet la construirea unei Europe unite, având ca fundament unitatea și solidaritatea neamului omenesc, precum și importanța valorilor creștine păstrate de țările din Răsărit și Apus.

Marele merit al Papei Ioan Paul al II-lea, supranumit Carol cel Mare, a fost că, prin alegerea sa pe scaunul lui Petru de la Roma și prin curajul său de a-l propune pe Isus ca lider de necontestat al demnității omului, a clătinat fundamentul comunismului ateu, care, încet, încet, a căzut și s-a dezintegrat.

În ce mă privește pe mine, cel ce a avut marele dar să trăiască alături de marele prieten al tuturor și al nostru, dacă e să compar micile mele capacități cu mărimea figurii sale de om sfânt și de lider spiritual pentru toți catolicii, stau și mă închin în fața lui Dumnezeu, cel care pe toate le orânduiește, pentru că mi-a fost dat să-l întâlnesc și să-i repet deseori să treacă și pe la noi. Dar mai ales știu că, deși așa mic și fără vrednicie, nu numai că mi-a oferit darul slujirii episcopale, ci își amintea numele meu: „Da, de la Iași, de la Episcopul Gherghel!” Îmi vine greu să-l uit și aud mereu în gând: „Ce mai e în România, la Iași? Când voi ajunge să vă întâlnesc? Salută-l, te rog, pe fratele și prietenul meu Teoctist!”

Nu uit niciodată imaginea sa părintească de mare pontif, în haina sa albă, când a venit la noi și ne-a adus pentru trei zile soarele, iar când a plecat, ne-a lăsat mai departe darul ploii calme și binecuvântate.

După căderea regimului comunist în Europa de Est, Papa Ioan Paul al II-lea a restabilit ierarhia catolică în toate țările din această regiune. Excelența Voastră vă aflați la conducerea Diecezei de Iași, din 1978, ca ordinarius ad nutum Sanctae Sedis, însă pe 1 mai 1990 ați fost consacrat Episcop al Diecezei de Iași. Cum ați trăit acest moment?

În anul de grație 1989, prin darul Părintelui ceresc, Cortina de Fier a căzut și drepturile omului și ale creștinului au fost restabilite în făgașul lor firesc.

Sunt mulți cei care nu credeau că se va schimba ceva în lume, căci prea se împământeniseră comuniștii și ateii. Nici eu nu prea credeam într-o revenire ușoară la libertate. Doream să ne îndeplinim mai departe datoria evanghelizării în condițiile pe care le întâlneam zi de zi și cu care deja ne obișnuiserăm. Ne străduiam, cu puținele noastre posibilități și printre nenumărate restricții, să împlinim misiunea de a evangeliza.

E drept, marea persecuție avusese loc între anii 1948-1964/’65. Mulți dintre preoții noștri au încercat să facă mai mult, dar au fost chinuiți, amenințați și mai bine de jumătate dintre ei au fost închiși, unii chiar și pentru 14-15 ani. Atunci a fost perioada cea mai dură, când toți își pierduseră curajul, mulți fiind amenințați și obligați să se limiteze doar la celebrările liturgice în biserici sau în sacristii. Le era interzis să facă lecții de catehizare și alte manifestări religioase publice. Aveau o singură și mare datorie de a nu lăsa să moară credința și să nu se închidă bisericile.

Au fost însă și persoane încrezătoare ce încurajau lumea la speranță.

Cred însă că cel care nu s-a îndoit niciodată, deși părea imposibil de realizat, a fost Karol Wojtyła. El a crezut că totul se va schimba, și acest lucru s-a realizat începând cu ziua de 16 octombrie 1978.

A trebuit totuși să așteptăm acest moment al harului ceresc din anul 1989, căderea comunismului ateu. Atunci ne-am întors la Biserica și Dieceza din trecut, iar în luna martie, ziua 14, același Papă, care a readus în lume demnitatea și libertatea, a restabilit întreaga ierarhie pentru Biserica Catolică din România, cu cele trei rituri, numind în fiecare dieceză propriul păstor.

În acel an 1990, prin hotărârea Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, Dieceza de Iași a fost restaurată, iar eu am fost numit Episcop diecezan. Consacrarea mea episcopală a avut loc în ziua de 1 mai 1990, prin impunerea mâinilor viitorului Cardinal și secretar de stat Angelo Sodano.

Îmi aduc aminte și acum de ploaia din ajun, care nu a încetat decât dimineața, permițându-ne astfel să ținem Liturghia consacrării în fața Seminarului din Iași, pentru că veniseră foarte mulți preoți și credincioși la celebrare. Eu mă aflam pe treptele de la intrarea în noua clădire ce fusese ridicată, cu mult efort, în perioada dură a persecuției comuniste, după cutremurul din 4 martie 1977.

Se întâmplau și pe atunci semne cerești care indicau prezența harului lui Dumnezeu. Mă gândesc în primul rând la Seminarul „Sfântul Iosif” din Iași, care a fost o adevărată pepinieră de preoți. Ei au fost rodul sacrificiului oferit de marii noștri eroi în credință, mai ales de fericitul Episcop Anton Durcovici, jertfit în închisoarea de tristă amintire din Sighetu Marmației, în ziua de 10 decembrie 1951. Îngerii poporului nostru – Episcopi, preoți și credincioși martirizați -, ei au fost aceia care au susținut chemările la preoție și pot să dau mărturie că tot ei ne-au ocrotit și însoțit în activitatea noastră pastorală.

Pentru mine, ca un simplu și slab instrument, care a lucrat în timpul regimului comunist și care s-a bucurat apoi, după 1989, de darul de a fi Episcop, deși fără vrednicia mea, recunosc că doar el, Tatăl ceresc, prin Fiul său făcut om și în Duhul Sfânt, a realizat toate și ne-a purtat de mână. Nu a fost meritul cuiva dintre noi, ci a fost și rămâne grija și iubirea lui Dumnezeu, care nu ne-a lipsit, ci ne-a însoțit cu semne mari. Era dovada clară că nu oamenii sunt cei care conduc destinele spirituale ale unui popor, ci grija și iubirea sa, ce nu lipsește niciodată acolo unde a fost și este credință.

Atunci, în 1990, la ceas de transformare fundamentală a situației Bisericii noastre locale, a început, firește, un alt timp, dar și o nouă și sfântă perioadă de trăire creștină. O Biserică normală, un popor al lui Dumnezeu chemat la noi zile de har și la noi și mari preocupări pentru o sfântă și normală evanghelizare. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că și prin mâinile mele, ale unui nevrednic slujitor, mai ales în perioade grele, el a făcut atâtea lucruri minunate.

Momentul consacrării episcopale l-am trăit ca pe un nou și mare har. Eram bucuros să fiu înconjurat de clerul și credincioșii diecezei noastre. Depășind emoțiile firești, nu doream altceva decât ca Domnul să continue să lucreze prin mine. Lui să-i fie cinste și laudă!

Ce s-a schimbat în relația dintre Sfântul Scaun și Biserica Catolică din România după căderea regimului comunist în 1989?

Redobândirea libertății a permis Bisericii Catolice din România să intre în normalitate și să-și organizeze viața de credință. Odată cu refacerea structurilor canonice, s-a lucrat și la deschiderea centrelor spirituale, educative, formative, caritative etc. Pe scurt, Biserica noastră din România, atâta vreme ostracizată, își ridica din nou pânzele pentru o nouă evanghelizare.

Autoritățile civile au recunoscut statutul juridic pentru toate cultele din România, iar pentru Biserica Catolică, Codul de drept canonic a fost acceptat ca statutul său juridic. Fiecare Episcop, potrivit ritului său, și-a putut organiza structurile canonice și pastorale după normele generale ale Bisericii universale, iar guvernul, în baza vechilor practici, a decis să contribuie parțial la salarizarea clerului.

În anul 1990 s-a redeschis Nunțiatura Apostolică în România, cu sediul în București. Primul nunțiu a fost Mons. John Bukovski. Potrivit relațiilor diplomatice, nunțiul apostolic în România a primit rolul de a fi decanul corpului diplomatic acreditat la București.

Guvernul român îi primește și îi respectă pe reprezentanții Sfântului Părinte ca adevărați ambasadori, așa cum, de fapt, face și Sfântul Scaun cu ambasadorii sau reprezentanți diplomatici ai țărilor cu care are legături.

Restabilirea ierarhiei catolice în România a permis constituirea Conferinței Episcopilor Catolici. Cum a fost prima vizită ad limina în calitate de membru al Conferinței Episcopilor Catolici din România? Cum v-a primit Sfântul Părinte? Câte vizite ad limina au urmat?

Începând cu data de 1 mai 1990, am intrat într-o nouă eră. S-a constituit Conferința Episcopilor Catolici din România, cu cele două rituri, latin și oriental, la care s-a adăugat și ritul armean, existent și înainte de 1948. A fost ales președintele Conferinței Episcopale Române, în persoana Mons. Alexandru Todea, un adevărat erou și model de rezistență și mărturie de credință.

Conferința Episcopilor din România are o caracteristică aparte: e formată din toți Episcopii romano-catolici și greco-catolici. Este o singură Conferință a tuturor Episcopilor și este respectată ca atare de Guvernul României. După constituirea Conferinței Episcopilor au început și vizitele ad limina, pentru întâlnirea Episcopilor cu Papa, care, în mod normal, are loc o dată la 5 ani. Până acum au avut loc șase astfel de vizite oficiale: în 1991, 1996, 2003, 2010, 2018.

Prima vizită ad limina a fost în anul 1991, așadar, prima din istoria destul de lungă a Bisericii din România. Era semnul că am intrat într-un climat normal și într-un câmp nou de muncă, cu speranțe înnoite și având solidaritatea tuturor celorlalte conferințe episcopale. S-au stabilit noi relații cu Sfântul Părinte și cu dicasteriile romane dispuse să ne stea alături și să ne ajute în reconstrucția Bisericii noastre locale.

Am primit binecuvântarea Sfântului Părinte și, din cuvintele sale, am observat prețuirea pe care o avea față de suferințele îndurate de Biserica noastră în trecut. Era aproape de noi și ne privea ca pe niște frați ce pășeau cu o firească timiditate înainte.

Am observat însă o dorință a Sfântului Părinte, care, de altfel, era mai veche, însă acum, cu noile relații dintre Sfântul Scaun și România, s-a accentuat. Papa Ioan Paul al II-lea dorea foarte mult să viziteze țara pe care o cunoștea de mai înainte și o considera o țară cu un potențial ecumenic special. Mereu ne întreba când va putea să ajungă să pună piciorul pe pământ românesc. Fiecare dintre noi îl invita și își exprima dorința de a-l primi. Și acest lucru s-a realizat în anul 1999.

După 1990 ați avut posibilitatea să-l vedeți deseori pe Sfântul Părinte. Discutați mult despre situația Bisericii din Dieceza de Iași? Care au fost liniile pastorale directoare care v-au influențat cel mai mult din partea sfântului Ioan Paul al II-lea?

Personal, când îl întâlneam pe Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea, aveam mari emoții și o mare sfială; la plecare, simțeam cât de sensibil este față de cei din țările ex-comuniste, mai ales față de cei din țările vecine. Acest lucru nu-l evoc doar eu, ci despre aceasta dau mărturie toți cei care au avut posibilitatea să-l întâlnească. Nu pot să nu amintesc aici toate acele gesturi de mărinimie arătate de Sfântul Părinte față de credincioșii noștri, de contribuțiile oferite pentru ridicarea a numeroase grădinițe, pentru construcția Seminarului minor de la Bacău și a unor biserici din Bucovina, dar mai ales acordarea titlului de „Basilica Minor” Sanctuarului Marian din Cacica, în anul jubiliar 2000.

Apoi, cu ocazia vizitelor ad limina, Sfântul Părinte discuta cu toți Episcopii despre activitatea pastorală, spirituală și administrativă a diecezei, lua act de observațiile făcute de congregațiile pontificale, iar la sfârșit le adresa tuturor îndemnurile pe care le considera cele mai potrivite.

Pentru Iași, Papa Ioan Paul al II-lea ne-a îndemnat să avem grijă de formarea canonică și spirituală a clerului, dar și de noile aspecte ale vieții evanghelice, de activitățile ordinelor religioase feminine și masculine, de familii și, mai ales, de formarea tinerilor și de angajarea laicilor în munca de evanghelizare.

Un alt domeniu de care Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea ne-a cerut să ne îngrijim a fost migrația, să fim aproape de cei plecați de acasă și să-i susținem pentru a le fi respectate drepturile la viață și muncă, dar și moștenirile lor culturale. Ajunși într-o țară străină, ei trebuie să fie primiți și ajutați ca frați și surori, pentru a reuși să se integreze în noua societate, sigur, în respectul culturii și al tradițiilor proprii.

Evident, migrația are o față dureroasă, pentru că produce multă tulburare. Dar are și o față pozitivă, anume că migranții aduc cu ei zestrea lor culturală pe care o oferă acelora unde ajung, iar ei, la rândul lor, au ocazia să se îmbogățească cu valorile popoarelor unde se stabilesc.

După toate aceste vizite a venit și anul 1999, când Sfântul Părinte ne-a vizitat țara, în zilele de 7-9 mai. Ce ne puteți spune despre însemnătatea acestui eveniment pentru legătura Bisericii Catolice din România cu Papa Ioan Paul al II-lea?

Un dor continuu al Papei Ioan Paul al II-lea a fost să ajungă în România. E drept, Sfântul Părinte cunoștea țara noastră încă din anii grei ai dictaturii comuniste. Știa de locuitorii din zona de nord a țării ce purtau și poartă și astăzi denumirea de „gurali”. Știa, de asemenea, că unele comunități poloneze se află și locuiesc alături de români și germani, în Bucovina de sud, încă din negura vremurilor, muncind la exploatarea pădurilor și a minelor de sare din zonă, cum e cea din Cacica – jud Suceava. Cunoștea și acele teorii care susțineau că numele Wojtyła ar fi cel mai răspândit în zona de nord a României, cu varianta locală: Voicilă. Sfântul Părinte știa apoi că în biserica din Cacica, în Bucovina, se află de peste 200 de ani o copie a icoanei Maicii Domnului de la Częstochowa – Madona Neagră.

Deși nu cred că acesta ar fi fost motivul principal ca să vină în România, totuși mă gândesc că amintirea acestor realități și legătura cu conaționalii săi prezenți de veacuri în zonă i-au trezit Sfântului Părinte dorința de a ajunge în țara noastră. Oricum, am observat că atunci când vedea și auzea că în preajma lui se află un român, mai ales un preot sau o persoană consacrată din Moldova, tresărea. Maica Domnului de la Cacica ne-a ajutat să avem un loc aparte în inima sa.

Spiritul căutării și al prieteniei l-a adus pe sfântul Ioan Paul al II-lea în România, ca aici să deschidă drumul și să dea tonul marii uniri împreună cu toți cei prezenți în Parcul Izvor, prin neîncetata invocație a unității: „Unitate! Unitate! Unitate!”

Aș dori să amintesc aici un fapt care se întâmpla rar, dar iată că s-a întâmplat. Când avionul cu Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea cobora pe Aeroportul Băneasa, ploaia anunțată pentru acel timp și acele zile a încetat. Doar la sfârșitul vizitei, când avionul cu marele oaspete Karol Wojtyła lua înălțime, ploaia și-a făcut din nou apariția, ca un simbol al binecuvântării cerești peste țara noastră, atât de dornică de armonie și unire în credință. E cunoscută replica unui om simplu, care, discutând despre evenimentul trăit în acel început de mai 1999, neștiind să-i pronunțe numele oaspetelui ce ne-a vizitat țara, l-a definit astfel: „Da, știu, e vorba de acel Om care, atunci când a venit la noi, a oprit ploaia pentru trei zile!”

Ați putea numi câteva intervenții concrete ale Suveranului Pontif în viața Diecezei de Iași?

În dialogul meu personal cu marele Papă Ioan Paul al II-lea, am observat că avea o atenție deosebită față de noi. Când am fost prima dată în audiență la Sfântul Părinte, l-am întrebat cum să facem pentru a avea și noi, ca Biserică locală, pe cineva ridicat la cinstea altarelor. Sigur, gândul meu era atunci la fratele Ieremia Valahul. „Pentru a obține un asemenea favor”, mi-a spus Papa, „trebuie să iei legătura cu părinții capucini; ei au experiență și vă pot ajuta pentru împlinirea unei astfel de dorințe”. Și așa a fost! Pe 30 octombrie 1983, am avut bucuria să auzim în Piața „Sfântul Petru” vocea Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, care îl declara fericit pe fratele capucin Ieremia Valahul. A fost o mare bucurie pentru toată Biserica din România, latină și greco-catolică.

Un alt gest de bunăvoință din partea Papei Ioan Paul al II-lea, pe care nu-l pot uita, pentru că era și destul de greu să-l obținem, se referă la cererea pe care am făcut-o de a avea un Episcop auxiliar. Participând după 1989 la un sinod al Episcopilor pentru Europa, într-o pauză, l-am întâlnit pe Sfântul Părinte. Mi s-a confirmat atunci din nou că este un adevărat păstor al Bisericii universale și un prieten al Bisericii noastre locale de Iași. I-am prezentat atunci, pe lângă dorința de a duce mai departe cauza fericitului Ieremia, și cererea de a ne aproba numirea unui Episcop auxiliar pentru Dieceza de Iași. Răspunsul său a fost scurt: „Prezintă o listă la Congregație. Eu o voi examina și o voi aproba cu bucurie”. Sigur, a fost nevoie de un timp de așteptare, dar Papa nu a uitat.

După vizita memorabilă la București din luna mai a anului 1999, Sfântul Părinte văzând și știind de numărul mare de tineri seminariști, preoți, persoane consacrate și pelerini veniți de la Iași, după ce am reînnoit cererea mea, am avut bucuria ca în același an, după câteva luni, pe 29 septembrie, să primim vestea cea bună că vom avea un Episcop auxiliar pentru Dieceza de Iași. Alegerea Sfântului Părinte a fost Mons. Aurel Percă, vicar general. Eram pe atunci la Săbăoani, la celebrarea hramului Bisericii „Sfântul Mihail Arhanghelul”. Vestea a fost primită cu mare entuziasm de toți.

Referitor la problemele de construcție sau refacere a unor lăcașuri de cult, ajutoarele financiare au venit de la Centrele Caritas internaționale sau a diecezane, de la Europäischer Hilfsfonds von Wien, iar în ultimul timp, de la Organizația Renovabis din Germania. Toate aceste ajutoare au presupus o binecuvântare și o recomandare din partea Sfântului Scaun. Seminarul din Iași și cel din Bacău, în schimb, au fost favorizate, deoarece au primit anumite ajutoare financiare direct de la Secretariatul de Stat al Vaticanului. Pentru noi au fost semne de încurajare și motiv de mare bucurie. Nu am fost lăsați singuri și nici nu am fost uitați!

Papa Ioan Paul al II-lea a fost un promotor al Conciliul al II-lea din Vatican. Cum a pătruns reforma acestui Conciliu în Dieceza de Iași?

Referitor la implementarea și aplicarea normelor și dispozițiilor pastorale, jurisdicționale, liturgice și canonice venite de la Roma, în Dieceza de Iași, trebuie să spun că o lungă perioadă, înainte de anul 1989, această datorie a fost împlinită doar prin cele auzite de la radio, sau alte canale publice. Documentele oficiale ale Conciliului al II-lea din Vatican au ajuns la noi mult mai târziu, chiar dacă aflaserăm de ele de la încheierea Conciliului, din anul 1965.

În fiecare dieceză existau inițiative de a introduce reforma voită de Conciliu, dar mai mult prin imitație, privind la ceea ce se întâmpla în țările europene. Reforma liturgică, de exemplu, care prevedea introducerea limbii materne la celebrarea sacramentelor și a sfintei Liturghii, s-a aplicat după anul 1970, dar nu în toate comunitățile, ci doar acolo unde preoții aveau contacte cu Episcopiile vecine din Polonia, Iugoslavia, Ungaria și Germania.

Aplicarea tuturor normelor și directivelor liturgice noi, mai ales folosirea limbii române ca limbă de cult, s-a reușit prin munca și strădania profesorilor din Seminarul nostru din Iași. Aceștia, traducând documentele conciliare, încercau și chiar reușeau să răspândească în rândul clerului informații despre modalitatea corectă în care trebuie aplicate.

Îmi aduc aminte de câțiva preoți curajoși care au început îndată după Conciliu să traducă în limba română părți din sfânta Liturghie și să le folosească la celebrări. Greutatea era mare și din cauza faptului că în țara noastră existau și există și astăzi zone și comunități ce folosesc ca limbi materne româna, polona, maghiara și germana.

La numirea mea ca ordinarius încă mai foloseam ritul celebrării sfintei Liturghii după Missalul Papei Pius al V-lea (1570), în limba latină și cu fața spre altar. Erau timpuri grele și reforma liturgică era mai greu de aplicat la noi. A fost nevoie de un curaj deosebit ca toate textele să fie traduse din latinește în românește, mai ales Ritualul sfintei Liturghii și al celorlalte sacramente. Traducerile trebuiau să primească aprobarea specială a Sfântului Scaun.

Una dintre preocupările mele ca ordinarius din anul 1978, pe lângă treburile pastorale și administrative, era și traducerea textelor liturgice, traducere care nu era deloc ușoară și necesita o muncă în echipă. A fost o necesară și benefică muncă de colaborare cu Mons. Augustin de la București. Acesta, fiind un bun organizator și strateg, a intervenit pentru a primi aprobările necesare în acea perioadă pentru traducerea nu numai a documentelor conciliare, ci și a cărților liturgice. După ce a fost terminată traducerea, textele au fost trimise „ad experimentum” tuturor preoților, în vederea stabilirii obligativității aplicării lor, în cadrul celebrărilor liturgice cu poporul.

Aș putea spune că doar după obținerea libertății religioase totale în anul 1990, s-a putut ajunge la aplicarea completă a reformei Conciliului al II-lea din Vatican. În Institutele Teologice și Facultățile de Teologie Catolică din Universități, cum sunt cele din București, Cluj și Iași, au ajuns să predea preoți care s-au format în universitățile și academiile pontificale din Roma sau alte centre universitare din Europa. Susținuți de îndemnul Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea, ei au contribuit la dezvoltarea activităților pastoral-liturgice ale Bisericii din România și deci și în Dieceza de Iași.

Ați reușit și afilierea Institutului Teologic Romano-Catolic din Iași la Facultatea de Teologie a Universității „Sfântul Ioan din Lateran”, cunoscută cu numele de „Universitatea Papei”.

O altă mare bucurie în această perioadă a fost să stabilim noi relații cu universitățile pontificale, unde am trimis mulți studenți și preoți la formare și specializare, dar mai ales cu Universitatea „Sfântul Ioan din Lateran”, universitatea Papei. În 1995, Institutului nostru Teologic a fost afiliat la Facultatea de Teologie a acestei universități. Astfel, programa de studii din Institut a fost adaptată după aceea a Lateranului, iar studenții noștri sunt ca absolvenți ai acestei prestigioase universități. Din partea Lateranului primesc diploma canonică de bacalaureat în teologie, care îi ajută să-și poată continua ulterior studiile de licență și doctorat.

Considerăm această afiliere ca o binecuvântare și un dar obținut prin grija și dorința Sfântului Părinte Papa Ioan Paul al II-lea. A fost un pas de mare importanță pentru învățământul teologic din Dieceza noastră.

Cum îl văd tinerii pe Papa Ioan Paul al II-lea?

Ca armare a noilor legături cu Sfântul Scaun și, mai ales, cu Sfântul Părinte Papa Wojtyła, toți credincioșii din dieceza noastră au beneficiat de o încurajare specială din partea Sfântului Părinte, dar mai ales tinerii, care, dând curs invitației Papei, au participat la întâlnirile mondiale ale tinerilor. Astfel, mulți tineri din dieceza noastră au avut posibilitatea să-și facă noi prieteni și chiar să ajute ca misionari ai evangheliei în misiunile deschise de dieceza noastră în Kenya, Coasta de Fildeș și în alte țări din America Latină.

M-am bucurat să văd că mulți tineri s-au lăsat inspirați de Duhul Sfânt și l-au urmat, ca preoți, persoane consacrate sau laici, pe Cel care a renunțat la toate, către fericirea din ceruri și la bucuria Sfintei Treimi, pentru a aduce pe pământ spiritul dăruirii totale, îmbrățișând crucea și pe toți cei ce suferă.

Papa Ioan Paul al II-lea a avut un rol determinant în mobilizarea tineretului. Între Sfântul Părinte și tineri s-a ajuns la o asemenea relație, încât nici distanța, nici trecerea timpului nu au reușit să o răcească. Unii jurnaliști și analiști și-au permis să-l întrebe de Papa Wojtyła cum reușește să atragă atâtea sute de mii de tineri la întâlnirile mondiale. Papa a dat un răspuns grăitor: „Nu eu îi port dintr-un loc în altul la astfel de întâlniri, ci ei sunt cei care mă poartă pe mine dintr-un loc în altul!” Așa sunt tinerii, reușesc să pătrundă în sufletul și inima cuiva, în cazul nostru, în inima Papei.

Sunt sigur că și tinerii noștri au simțit pulsul inimii Papei Ioan Paul al II-lea. Nu-l pot uita nici acum, deși s-au scurs atâția ani de când a trecut în patria iubirii, patrie pe care le-a propus-o tinerilor și continuă să le-o arate de sus. De la fereastra cerului, urmărește și astăzi ce se întâmplă pe pământ și cred că privește și spre Dieceza noastră, unde sunt atâția care au descoperit „milostivirea divină”, o devoțiune adaptată pentru toți, desigur, și pentru tineri.

În ziua de 2 aprilie 2005, Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea a plecat în casa Tatălui. Ca unul care l-ați cunoscut și ați fost atât de apropiat de sfântul Ioan Paul al II-lea, cum ați trăit această despărțire?

Consider că în ziua de 2 aprilie 2005 s-a văzut cât de adâncă era legătura dintre credincioși, mai ales cei tineri, și Papa Ioan Paul al II-lea, care își trăia ultimele clipe ale vieții. Piața „Sfântul Petru” era plină de oameni care se rugau, iar printre aceștia se aflau și mulți tineri îndurerați. Păstrăm încă vie imaginea Papei Ioan Paul al II-lea, care voise să-i salute ca altădată, dar, cu tot efortul, nu a reușit decât să le facă acel neuitat semn de despărțire.

Ochii tuturor au rămas fixați spre fereastra apartamentului său. Erau ultimele sale clipe. La toate ferestrele apartamentului s-au aprins lumini. Era semnul trecerii în lumina veșnică. Cei prezenți în Piață, îndurerați, au făcut un gest mai rar întâlnit la moartea cuiva. Au izbucnit în aplauze care nu mai voiau să înceteze. Prietenul lor a trecut pragul acestei lumi, intrând într-o atmosferă sărbătorească în casa Tatălui.

Cardinalul Joseph Ratzinger, unul dintre colaboratorii apropiați ai Papei, a ținut să folosească, la celebrarea funeraliilor din ziua de 8 aprilie 2005, o formulă impresionantă, prin care parcă prevestea că va fi beatificat și declarat sfânt: „Sfinte Părinte, binecuvântează-ne de la fereastra cerului!” Și așa a rămas și rămâne pentru noi, mai ales pentru tineri: un prieten ce privește de la fereastra cerului și ne binecuvântează.

Imaginea marelui Papă Karol Wojtyła s-a întipărit adânc în memoria tuturor, nu numai a catolicilor, nu numai a creștinilor, ci a tuturor oamenilor de bunăvoință care au avut bucuria să-l cunoască. Cu toții l-au admirat și venerat chiar înainte de a fi ridicat la cinstea altarelor. Între prietenii și admiratorii săi am fost și noi, Episcopii, colaboratorii săi în mijlocul poporului.

E drept, există și pericolul de a lăsa să cadă în uitare amintirea sa. Trebuie totuși să ne amintim mereu de el, de ceea ce a făcut pentru noi. Trebuie să ne îndreptăm privirea spre fereastra cerului pentru a-l redescoperi și pentru a cere binecuvântarea sa.

Ce inițiative ați luat în Dieceza de Iași pentru păstrarea amintirii Sfântului Părinte Ioan Paul al II-lea?

Ce am făcut și facem pentru a nu-l uita? Ca Episcop de Iași, sunt fericit că am găsit mereu în Papa Wojtyła un adevărat prieten al românilor. Pentru mine este o mare bucurie să știu că în dieceza noastră avem un număr însemnat de familii și comunități, de persoane consacrate și credincioși laici, care încearcă să țină vie nu numai memoria imaginilor și a statuilor ce amintesc de prietenul nostru Papa Wojtyła, ci și să-i urmeze îndemnul de a ne pune încrederea în Divina Milostivire a lui Isus față de lume și față de noi, prin răspândirea în dieceza noastră a acestei devoțiuni, după modelul sfintei Faustina Kowalska.

Căutăm, așadar, ca o sfântă amintire, să multiplicăm centrele de cinstire și venerare a Milostivirii divine, așa cum ne-a chemat și ne cheamă mereu sfântul nostru prieten și protector, cel care a declarat-o pe Faustina sfântă și protectoare a tuturor celor care au nevoie de ajutorul divin în durerile și încercările lor. Ne bucurăm că această prețuire a cultului Maicii Domnului de la Cacica, a sfântului Papă Ioan Paul al II-lea, și mai nou a Faustinei Kowalska, nu rămâne doar în zona Poloniei și a Bucovinei, ci s-a răspândit în multe comunități ale Diecezei noastre.

Dorința de a ridica o biserică dedicată cinstirii lui Isus Milostivul, sub ocrotirea și patronajul marelui Papă sfântul Ioan Paul al II-lea și ale sfintei Faustina Kowalska, în localitatea mea de baștină, Gherăești, vrea să fie un semn de recunoștință față de Dumnezeul care s-a milostivit de noi, care ne-a încurajat și care ne-a eliberat de urgia suferințelor și de întunecimea răului.

Cred că e puțin ceea ce am făcut până acum, dar consider că este o sfântă datorie a noastră, a tuturor credincioșilor din țara noastră și din Dieceza de Iași, mai ales a celor tineri, să rămânem fideli iubirii și chemării sfântului Papă Karol Wojtyła cel Mare. El ne-a prețuit, ne-a învățat și ne asistă din bucuria cerului. Acolo trebuie să-l vedem cum privește de la fereastra cerului și ne binecuvântează.

Slavă lui Dumnezeu în veci! Cinstire și prețuire marelui nostru prieten, sfântul Ioan Paul al II-lea! Veșnică mulțumire sfintei Faustina Kowalska, sfânta milostivirii divine!

În încheiere, Vă rog să numiți câteva trăsături ale pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea care au influențat cel mai mult viața Bisericii noastre locale. Ce ne-a lăsat moștenire?

Moștenirea primită de la cel care a fost liderul religios absolut al timpurilor noastre, dar și prietenul și binefăcătorul nostru, al celor din Moldova și din Dieceza de Iași, o spun și eu, cum o spun atâția, este imensă.

Dacă parcurgem viața și opera sfântului Ioan Paul al II-lea și aruncăm o privire succintă asupra a tot ceea ce a făcut, a învățat și a scris, ne-ar trebui pagini și pagini să descriem tezaurul spiritual lăsat ca dar omenirii și, îndeosebi, Bisericii și societății.

Încă înainte de moartea și declararea sa drept sfânt, au fost mulți aceia care s-au întrecut în a face portretul minunat al Papei Ioan Paul al II-lea. Doresc și eu să înșir câteva mari daruri și binecuvântări ce ne-au rămas ca sfântă, bogată și fericită amintire.

Odată cu alegerea ca Papă a Cardinalului Karol Wojtyła, pentru România și dieceza noastră s-a deschis aurora unei așteptate, dar nesperate schimbări. El a fost considerat, încă din primele zile ale pontificatului său, ca unul care ar putea să schimbe viața Bisericii, nu numai în Polonia, ci și în Europa de Est și, desigur, în întreaga lume. S-a aprins atunci o lumină și s-a întărit în acel moment speranța că el va pune capăt epocii triste a comunismului ateu, și așa a fost.

Pentru mine, ca Episcop, acesta a fost începutul împlinirii speranței și al rugăciunilor ridicate din atâtea inimi zbuciumate ce așteptau eliberarea de sub povoara comunismului ateu, ce a sărăcit atâtea conștiințe și a dezechilibrat atâția copii și tineri, dornici de a fi fericiți în viitorul și perspectivele unei vieți demne în această lume.

Papa Ioan Paul al II-lea a zdruncinat serios din temelii monolitul dureros al politicii comunist-atee.

Sinceritatea, naturalețea și umanismul său, cultivat printr-o credință vie, au captivat întreaga lume și ne-au făcut și pe noi să vedem în urcarea sa pe scaunul lui Petru un semn al timpului pe care-l aștepta întreaga lume.

Credința sa profundă a avut asupra întregii Biserici, mai ales asupra generațiilor tinere, un impact care a dus la zdruncinarea pentru totdeauna a sistemul ateu și a contribuit, odată cu urcarea sa pe scaunul lui Petru, la căderea Zidului Berlinului. Este și rămâne o convingere profundă că, fără marele Karol Wojtyła, ideologia comunistă atee nu ar fi fost detronată și solidaritatea popoarelor ar fi fost mai departe doar o dorință și un vis neîmplinit.

Spiritul său tineresc și inspirația de a se îndrepta spre generațiile tinere au făcut să crească în lume entuziasmul unei înnoiri a speranței și a avântului inovator și transformator al noilor generații. Tinerii au găsit în Karol Wojtyła pe liderul lor de necontestat, care i-a îndemnat să meargă pe drumul iubirii adevărate și al angajării pentru unirea tuturor și realizarea unui climat de adevărată pace și armonie între popoare.

Deschiderea sa față de ceilalți și respectul pentru toți liderii spirituali ai lumii au făcut ca idealul sfântului Papă Ioan al XXIII-lea și al desăvârșitorului Conciliului Vatican al II-lea, sfântul Papă Paul al VI-lea, să trezească un adevărat și sfânt climat al căutării și apropierii, făcând ca dorința și rugăciunea lui Cristos, „ca toți să fie una”, să înceapă să se împlinească.

Urmărind și astăzi evenimentul Papei Karol Wojtyła, cu nume asemănător cu cel românesc Voicilă, devenit sfânt al Bisericii noastre Catolice, putem conchide că misiunea sa ca suveran pontif a fost să redeschidă orizontul libertății pierdute prin comunism și ateism. Lucrarea sa a marcat nu numai Biserica Catolică, ci întreaga lume, reușind să aducă în atâtea locuri o nouă speranță de viață, un nou spirit de solidaritate, un nou avânt prietenesc și un climat al demnității credinței și al libertății omului.

Figura și statura marelui Karol, devenit Ioan Paul al II-lea, a înnobilat și continuă să înnobileze întreaga lume.

Anul 2020 ne cheamă să trăim un mare eveniment: 100 de ani de la nașterea celui care urma să conducă Biserica din Polonia, ca Episcop de Cracovia, și să fie ales ca suveran pontif al Bisericii Catolice cu numele de Ioan Paul al II-lea. Prin tot ce a oferit Bisericii universale și, desigur, umanității, Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea a devenit și, desigur, va rămâne cel mai popular și iubit suveran pontif și una dintre cele mai prestigioase și apreciate personalități ale istoriei. (Iași, 2 aprilie 2020, † Petru Gherghel, Episcop emerit de Iași)

Posted in Biserică, Interviu.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *