Ispita: Douăsprezece lucruri de ştiut

Teme: Spiritualitate.
Etichete: .
Publicat la 19 ianuarie 2015.
Print Friendly

Autor: Kathleen Beckman
Traducere: L.T.
Sursa: CatholicExchange.com, 14 ianuarie 2015

Să ne opunem ispitelor

Să ne opunem ispitelor

Aşa cum citim în catehism, ispita este o atracţie, fie din afara, fie dinlăuntrul sinelui, de a acţiona contrar raţiunii drepte şi poruncilor lui Dumnezeu. Isus Însuşi, în timpul vieţii Sale pe pământ, a fost ispitit, pus la încercare pentru a da pe faţă opoziţia dintre El şi diavol şi triumful operei Sale mântuitoare asupra satanei (cf. CBC, nr. 538). Catehismul învaţă, de asemenea, că aşa-numitele păcate capitale – mândria, zgârcenia, invidia, mânia, necurăţia, lăcomia şi lenea – sunt la rădăcina tuturor ispitelor. Aceste vicii înlocuiesc viziunea binelui (Dumnezeu) cu iluzii de autorealizare, autoputere şi de autopromovare. Unele ispite par inofensive şi altele sunt cu adevărat perverse. Trebuie să ne împotrivim tuturor ispitelor cu ajutorul harului lui Dumnezeu, sau ele vor duce la păcat şi la durerea care însoţeşte păcatul.

Pe 17 februarie 2013, comentând pe marginea ispitirii lui Cristos în deşert, Pontiful de atunci, Papa Benedict al XVI-lea, a declarat în discursul de la rugăciunea Angelus de duminică (penultimul discurs de la rugăciunea Angelus pe care Papa l-a rostit înainte de retragerea sa pe 28 februarie 2013): „Omul nu este niciodată în întregime eliberat la ispită… dar cu răbdare şi adevărată umilinţă devenim mai puternici decât orice duşman. Răbdarea şi smerenia necesare pentru a învinge duşmanul vin prin urmarea lui Cristos în fiecare zi şi prin a învăţa să ne construim viaţa nu în afară de El sau ca şi cum El nu ar exista, ci în El şi cu El, pentru că El este izvorul vieţii adevărate. În contrast cu acest lucru este ispita de a-l elimina pe Dumnezeu pentru a ne ordona viaţa şi lumea în mod independent, bazându-ne exclusiv pe propriile abilităţi. Acesta este motivul pentru care, în Isus, Dumnezeu vorbeşte omului într-un mod neaşteptat, cu o apropiere unică şi concretă, plină de dragoste, pentru că Dumnezeu s-a întrupat şi intră în lumea omului pentru a lua păcatul asupra Sa, pentru a învinge răul şi a readuce omul în lumea lui Dumnezeu.”

Acest lucru ne trimite cu gândul la învăţătura Sfântului Ioan: „Pentru că aceasta este iubirea lui Dumnezeu: să ţinem poruncile Lui, iar poruncile Lui nu sunt grele. Oricine este născut din Dumnezeu învinge lumea. Şi aceasta este victoria cu care a învins lumea: credinţa noastră. Însă cine este învingătorul lumii dacă nu cel care crede că Isus este Fiul lui Dumnezeu?” (1Ioan 5,3-5).

Darul credinţei este dinamic. Ne conduce la victoria lui Dumnezeu asupra ispitei şi a păcatului. Credinţa este şi un lucru dificil. De ce? Pentru că înseamnă că trebuie să fim săraci cu spiritul, aceasta însemnând să recâştigăm atitudinea unui copil care crede şi care se bazează pe Dumnezeu. Opusul unei astfel de credinţe în Dumnezeu este mândria, pentru că o persoană mândră crede că totul depinde de ea ca şi cum Dumnezeu nu ar exista în viaţa sa. Încrederea în sine în faţa ispitei şi a păcatului este nebunie.

Cunoscând înclinaţia pe care o avem înspre mândrie, egoism, încredere în sine, independenţă şi nerăbdare, cel rău ne ademeneşte să ne bazăm pe propriile noastre calcule. De aceea, de multe ori ratăm calea pe care ne-o dă Dumnezeu pentru a ieşi din ispită. Dumnezeu doreşte credinţa noastră copilărească astfel încât, în El şi cu El, să avem încredere că El luptă pentru noi. Cuvântul lui Dumnezeu ne învaţă această lecţie.

Sfântul Petru ne îndeamnă în 1Petru 5,8-11: „Fiţi cumpătaţi, vegheaţi! Duşmanul vostru, diavolul, ca un leu care rage, dă târcoale căutând pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui, tari în credinţă, ştiind că şi fraţii voştri răspândiţi în lume îndură aceleaşi suferinţe. Iar Dumnezeul oricărui har, care v-a chemat la gloria Sa veşnică în Cristos Isus, după ce veţi fi suferit puţin, El însuşi vă va desăvârşi, vă va întări, vă va da putere, vă va face neclintiţi. Lui să-i fie puterea în veci.”

Fiecare creştin ştie ce înseamnă să experimenteze ispita şi să sufere de pe urma păcatului, atât al nostru cât şi al altora. Dar noi credem că Dumnezeu reaşază, confirmă, întăreşte şi ne restabileşte după ce vom suferi pentru un timp, fiindcă El este îndurător faţă de păcătoşii care se căiesc şi scoate bine din rău. Am văzut acest lucru în mod repetat în felul iubitor în care Dumnezeu îşi eliberează oameni Săi – chiar şi acele biete suflete care suferă condiţia dureroasă a obsesiei diabolice severe sau posesia completă. Da, chiar şi pe acele biete suflete care, la un moment dat în viaţa lor, au devenit atât de disperate încât şi-au vândut sufletul diavolului, Dumnezeu le iubeşte şi le eliberează atunci când se întorc la El cu pocăinţă şi credinţă! Un exorcist din Roma a declarat la un curs cu preoţii: „Posesia poate fi o şcoală a sfinţeniei pentru victimă şi pentru familia ei”. Cum? Cu ajutorul credinţei! Credinţa unui tată din Evanghelie se arată în strigătul disperat de ajutor şi în dependenţa lor smerită de preotul lui Dumnezeu şi de rugăciunile Bisericii.

Pr. Tadeusz Dajczar scrie: „Dragostea neobişnuită pe care o are Dumnezeu faţă de păcătoşi şi pedagogia lui Dumnezeu faţă de noi apare în parabola fiului risipitor. În cazul în care credinţa noastră devine căldicică şi nu are nici o expresie, Dumnezeu poate să permită să cădem. Dumnezeu nu vrea răul, dar poate dori consecinţele lui, deoarece consecinţele răului comunică harul şi chemarea la a se converti. Acest lucru poate fi văzut foarte clar în exemplul fiului risipitor… După ce cădem, nu ar trebui să ne simţim zdrobiţi, căci astfel îl rănim pe Dumnezeu mai mult decât cu păcatul. În plus, sfinţii ne spun că, după o cădere, să aşteptăm haruri mai mari ca înainte de cădere.”.

Aceasta este realitatea milostivirii divine. Cea mai puternică întâlnire cu îndurarea divină poate avea loc în confesional. Catolicii au la dispoziţie Sacramentul Reconcilierii. Experienţa milostivirii divine sacramentale mă face să înţeleg că eu sunt îndrăgit de Dumnezeu. Când îndrăznim să credem aceasta, legătura noastră de iubire cu Dumnezeu este întărită. Atunci armura mea spirituală este fortificată pentru a rezista la ispită, fiindcă dragostea este suma armurii lui Dumnezeu.

Pe 18 februarie 2014, în predica de la Sfânta Liturghie de dimineaţă de la Casa Santa Marta, Papa Francisc a subliniat: „Atunci când suntem ispitiţi, numai Cuvântul lui Dumnezeu, Cuvântul lui Isus ne salvează. Cristos este întotdeauna dispus să ne înveţe cum să scăpăm din ispită. Isus este mare deoarece El nu numai că ne scoate din ispită, ci, de asemenea, ne dă mai multă încredere. Domnul ne aşteaptă… are încredere în noi care suntem atât de ispitiţi, care suntem păcătoşi… El întotdeauna deschide orizonturi. De unde vine ispita? Cum funcţionează în noi? Apostolul Pavel ne spune că ea nu este de la Dumnezeu, ci de la patimile noastre, slăbiciunile noastre interioare, de la rănile lăsate în noi de păcatul originar.”

Sfântul Părinte a avertizat: „Ispita începe cu un aer calm şi apoi creşte. Creşte şi creşte şi dacă cineva nu o opreşte, ea umple totul. Ispita este contagioasă şi ne închide într-un mediu din care nu poţi ieşi cu uşurinţă”. În timpuri de ispită, a spus el, „nu auzim Cuvântul lui Dumnezeu, nu-l auzim. Nu înţelegem. Ispita ne închide, ne îndepărtează capacitatea de a vedea înainte, închide fiecare orizont şi, în acest fel, ne duce la păcat”. Papa Francis a spus că „Domnul le spune celor care sunt ispitiţi, ‘Ridică-ţi ochii, uită-te la orizont, nu fi închis, nu te închide în tine'”. Papa a subliniat: „Acest Cuvânt ne va salva de la a cădea în păcat în momentul ispitei..Acest lucru ne aminteşte de psalmistul care a scris: „În inima mea am ascuns cuvintele Tale, ca să nu greşesc Ţie” (Psalmul 118/119,11).

12 lucruri de ştiut despre ispită. Un rezumat

  1. Ispita este o atracţie, fie din afara, fie dinlăuntrul sinelui de a acţiona contrar raţiunii drepte şi poruncilor lui Dumnezeu.
  2. Păcatele capitale – mândria, zgârcenia, invidia, mânia, necurăţia, lăcomia şi lenea – sunt la rădăcina tuturor ispitelor.
  3. „Omul nu este în întregime eliberat de ispită… dar cu răbdare şi adevărată umilinţă devenim mai puternici decât orice duşman” (Papa Benedict al XVI-lea).
  4. „Răbdarea şi smerenia necesare pentru a învinge duşmanul vin prin urmarea lui Cristos în fiecare zi şi prin a învăţa să ne construim viaţa nu în afară de El” (Papa Benedict al XVI-lea).
  5. Victoria care învinge lumea este credinţa noastră (cf. 1Ioan 5,4). Atunci când cădeţi, începeţi din nou în credinţă.
  6. Darul credinţei este dinamic. Ne conduce la victoria lui Dumnezeu asupra ispitei şi a păcatului.
  7. Opusul credinţei în Dumnezeu este mândria, deoarece o persoană mândră crede că totul depinde de ea ca şi cum Dumnezeu nu ar există în viaţa sa. Încrederea în sine în faţa ispitei şi a păcatului este nebunie.
  8. „Ispita ne închide, ne îndepărtează capacitatea de a vedea înainte, închide fiecare orizont şi, în acest fel, ne duce la păcat” (Papa Francisc).
  9. Cristos este întotdeauna dispus să ne înveţe cum să scăpăm din ispită. „Isus este mare deoarece El nu numai că ne scoate din ispită, ci, de asemenea, ne dă mai multă încredere.” (Papa Francis).
  10. În cazul în care credinţa noastră devine căldicică şi nu are nici o expresie, Dumnezeu poate să permită să cădem. „Dumnezeu nu vrea răul, dar poate dori consecinţele lui, deoarece consecinţele răului comunică harul şi chemarea la a se converti” (pr. Tadeusz Dajczar).
  11. „Încă nu v-a încercat vreo ispită care să depăşească măsura omenească. Dumnezeu este credincios: El nu va permite să fiţi ispitiţi peste ceea ce puteţi, însă odată cu ispita vă va da şi o ieşire ca să o puteţi îndura” (1Corinteni 10,13).
  12. Când legătura noastră de iubire cu Dumnezeu este întărită de Spovada sacramentală, armura noastră spirituală este întărită pentru a rezistenta la ispitele continue venite de la lume, de la trup şi de la diavol.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *