Agonia din Grădină (Andrea Mantegna)

Autor: Madeleine F. Stebbins
Traducere: Manuela Oltean
Sursa: Lay Witness Magazin, martie-aprilie 2011

Andrea Mantegna a pictat această lucrare în jurul anului 1457, ca parte a altarului bisericii San Zeno din Verona, Italia. Acum este înlocuită cu o reproducere, deoarece originalul a fost luat de Napoleon în 1797 şi dus în Tours, Franţa. Misterul agoniei lui Cristos este descris în Evangheliile sinoptice: a mers în Grădina Ghetsimani să se roage, luându-i cu El pe Petru, Iacob şi Ioan, aceeaşi privilegiaţi care au fost şi pe Muntele Tabor, fiind martorii Schimbării la Faţă. Faptul de a-l vedea pe Cristos glorios trebuia să-i pregătească să-l vadă şi dezonorat şi să le întărească credinţa pentru timpurile ce aveau să vină.

În această pictură îl vedem pe Cristos la începutul patimilor Sale. Începe cu o agonie mentală: „Întristat este sufletul Meu până la moarte” (Matei 26,38). La început, Isus suferă o patimă mentală, în solidaritate cu umanitatea pe care o salvează şi de orice tulburare mentală.

Mulţi sfinţi şi fericiţi, incluzându-l şi pe Fericitul John Henry Newman, au sugerat că în acel moment Cristos a avut o viziune a tuturor păcatelor lumii, de la începutul şi până la sfârşitul lumii, ofensele aduse lui Dumnezeu, blasfemiile, lipsa de recunoştinţă a creaturilor faţă de Creator, viciile şi plăcerile vicioase, mândria şi „sofistica necredinţei” [1]. El a trebuit să îndure păcatele întregii lumi şi aceasta a fost cauza pentru care „sudoarea Lui s-a făcut ca picături de sânge care picurau pe pământ” (Luca 22,44). Era începutul vărsării sângelui Său pentru mântuirea lumii.

Îl vedem pictat strigând, cu gura deschisă într-un geamăt venind din adâncul sufletului Său, iar mâinile îi sunt împreunate în rugăciune. El, Fiul cel veşnic, îşi asumă natura umană până la a se face pe Sine vulnerabil, neajutorat. Discipolii cei mai apropiaţi ai Săi, pe care a dorit să îi aibă aproape, au adormit, întinşi într-o postură neobişnuită, expresie a faptului că „trupul este slab”. Văzând însă că spiritul lor era binevoitor şi că marea lor durere este cea care le-a cauzat oboseala, Isus nu îi condamnă. Harul răscumpărării îi va ridica din slăbiciunea lor. Dar în acel moment, slăbiciunea şi lipsa de atenţie a celor dragi al Lui îl fac pe Isus să se simtă şi mai singur. Pare că nimeni pe Pământ nu îi împărtăşeşte suferinţa [2].

În această pictură este reprezentată marea singurătate a lui Isus. „Singurătatea deplină… este ceea ce teologia numeşte ‘iad'” [3]. Iuda şi forţele ostile vin pe un drum şerpuitor, ocolitor, coborând de la Ierusalim în stânga. Frumosul oraş, aşezat pe un deal, are aspectul unei fortăreţe puternice, munţii golaşi din dreapta imaginii au un aspect aspru, insurmontabil. Cristos se află cu adevărat în valea amărăciunii.

În această mare singurătate a Sa, Isus are totuşi o consolare: un înger coboară din înălţimi să-l întărească (cf. Luca 22,43). Cristos se roagă: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti” (Matei 26,39). Mantegna înfăţişează un înger care aduce paharul suferinţei, arătând că într-adevăr dorinţa Tatălui este ca Isus să bea paharul suferinţei, şi de asemenea că o consolare cerească vine odată cu paharul suferinţei: vine de la Tatăl. Este o punte a uniunii cu Tatăl, a cărui iubire vine asemenea unei raze de lumină, indirect, prin prezenţa mesagerului Său.

Copacul din fundal este despicat în două, simbol al stării decăzute a creaturilor după păcatul strămoşesc. Acest copac va fi vindecat. Apa de izvor, simbol al harului dătător de viaţă, coboară din Ierusalim, cade peste pietre. Cu toate acestea, întregul peisajul are o frumuseţe supranaturală. Este un peisaj transfigurat. Ceasul a sosit. Lumea se află în pragul unei transformări spectaculoase. O nouă lumină răsare. Primele semne ale răsăritului din înălţime – „Oriens ex alto” (Luca 1,78) se întrezăresc la orizont. Deja periferiile oraşului sfânt sunt atinse de o lumină îndepărtată. Norii sunt ca nişte spirite angelice, luminaţi de lumina divină, prevestind că Cristos, prin suferinţa Sa, va aduce răscumpărarea.

Note

[1] John Henry Newman, Discourse XVI, „The Mental Sufferings of Our Lord in His Passion”, Discourses to Mixed Congregations, Longmans, Green & Co., London, 1919.
[2] Ibid.: Maria „va fi lângă Tine pe Cruce, dar nu este cu Tine în grădină… urechea ei nu ar putea suporta… ceea ce se întâmplă acum cu Tine”.
[3] Cf. Papa Benedict al XVI-lea, Magnificat Missal, nov. 2010, pag. 2.