Ţineţi în frâu bârfa

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Joseph R. Hollcraft
Traducere: Renata Oana
Sursa: Homiletic & Pastoral Review

Bârfa răneşte

Bârfa răneşte

În jos pe strada Broadmoor

Crescând într-un oraş mic şi fiind unul dintre cei unsprezece copii, nu era ceva neobişnuit ca oamenii de care era înconjurată familia mea să vorbească despre „noi” – familia Hollcraft. Desigur, mă gândeam, totul avea sens. Vedeţi, mulţi dintre fraţii şi surorile mele mai mari erau binecunoscuţi pe marea scenă a arenei sportive. Acestea fiind spuse, într-o ocazie anume, în timp ce mergeam acasă de la şcoală, am fost abordat de un adolescent de liceu care m-a întrebat „Vei fi bine?” Răspunsul meu a fost rapid şi robust, „Desigur, sunt un Hollcraft”. Şi iată că din nou, numele familiei mele mi-a venit cu mândrie, dar de această dată a fost altfel.

Pe când mergeam spre casă, de la şcoală, în jos pe strada Broadmoor, în acea după-amiază, nu am putut să nu observ că, după acel schimb scurt de cuvinte, băiatul şuşotea (şi râdea) împreună cu colegii lui. Îmi amintesc că mă gândeam atunci oare ce ar fi avut de spus despre mine şi nu au vrut să îmi spună direct. Îmi amintesc cât de incomod a fost pentru mine, deşi eram de şapte ani, când am aflat că cineva vorbea despre mine sau despre familia mea. Am aflat mai târziu că vorbeau despre părinţii mei. Părinţii mei se despărţiseră (iar apoi s-au împăcat), iar acest lucru a fost un subiect de discuţie pentru mulţi oameni care ne cunoşteau familia. Altfel spus, a fost primul meu contact cu bârfa (din câte îmi amintesc).

Fiecare om

Poate ne putem aminti cu toţii prima experienţă pe care am avut-o cu bârfa, sau poate nu, dar cu siguranţă ne putem aminti despre un moment în care am fost direct afectaţi de cuvintele altora. Mai mult decât atât, aşa cum ne putem aminti un moment în care am fost răniţi de cuvintele dure ale altora, la fel ar trebui să fim capabili să identificăm un moment în care propriile noastre observaţii au cauzat o mare durere. Oricum, toată lumea a fost de ambele părţi ale „fabricii de bârfă”.

În plus, fabrica de bârfă a păcatului are modul său de a ajunge peste tot. Fie că este vorba despre casa noastră şi relaţiile cu partenerul de cuplu, fraţii, etc.; poziţia noastră la locul de muncă şi colegii de la locul de muncă, sau, chiar Biserica noastră locală (ultimul loc în care v-aţi aştepta să întâlniţi bârfa este acolo unde uneori devine cea mai agresivă); un lucru este cert: atâta timp cât suntem oameni şi aparţinem rasei umane, cu o natură decăzută, trebuie să fim atenţi la capcanele adversarului şi la complotul său de a distruge frumuseţea relaţiilor. Nu există nimeni care să treacă prin viaţă, niciun om care să fie imun la nedreptăţile bârfei.

Conversaţia inutilă şi păcatul bârfirii

Ce este aşadar bârfa? Este o conversaţie inutilă despre treburile altor oameni. Din acest motiv, bârfa este otrăvitoare, pentru că atâta timp cât este o conversaţie inutilă, care nu slujeşte la edificarea poporul lui Dumnezeu, ea este o conversaţie negativă şi, în cele din urmă, păcătoasă. Astfel, este important să ţinem cont de cuvintele psalmistului, din Sfânta Scriptură, care condamnă întreaga sferă a bârfei: „pe cel care îl calomniază pe aproapele său în ascuns, îl voi distruge”. Din acest motiv, sfatul lui Paul către Tit este „să nu vorbească de rău pe nimeni”. Cu alte cuvinte, dacă nu ai nimic bun de spus, atunci nu spune nimic!

Dacă mai există vreo îndoiala în privinţa gravităţii bârfei, atunci să îl ascultăm pe Sf. Iacob: „Iată că un foc mic poate să aprindă o pădure mare. Şi limba este foc, o lume a nelegiuirii. Limba este printre organele noastre aceea care pângăreşte tot trupul şi aprinde cursul existenţei după ce a fost aprinsă de Gheenă” (Iacob 3,5-7). În timp ce Catehismul Bisericii Catolice (CBC) nu utilizează în mod special cuvântul „bârfă”, ne oferă o direcţie clară în materie de comportament pe care trebuie să îl evităm în adunările noastre fraterne. La numărul 2477 din CBC, aflăm: „Respectarea reputaţiei persoanelor interzice orice atitudine şi orice cuvânt în stare să le prejudicieze pe nedrept”. CBC continuă spunând că se face vinovat:
– de judecată temerară acela care, fie şi tacit, admite ca adevărată, fără temei suficient, existenţa unei vine morale la aproapele;
– de clevetire (vorbire de rău) acela care, fără motiv valabil din punct de vedere obiectiv, dezvăluie defectele şi greşelile altora unor persoane care nu le cunosc;
– de calomnie acela care, prin afirmaţii contrare adevărului, dăunează reputaţiei altora şi pricinuieşte judecăţi false cu privire la ei.

O altă expresie utilizată mai frecvent pentru „diminuarea meritelor” şi „calomnie” este a vorbi pe la spate. Sf. Toma include păcatul de „a şopti basme”. Acest păcat se referă la modul în care intenţionăm să cauzăm probleme pe la spatele cuiva, şi este cu siguranţă înrudit cu vorbirea pe la spate cu care suntem familiarizaţi cu toţii.

Acestea fiind spuse, să adăugăm că există tendinţa de a gândi raţional în privinţa bârfei, spunând că avem nevoie „să ne răcorim”. O astfel de scuză de multe ori nu funcţionează, deoarece este adesea înrădăcinată în mânie (acesta este unul dintre păcatele capitale). Nu neg necesitatea la „a ne descărca” în faţa cuiva, dar acela trebuie să fie cineva care ne poate conduce mai profund în misterul lui Cristos. De obicei, acesta este îndrumătorul spiritual.

Catehismul Bisericii Catolice prezintă în mod clar faptul că doar pentru că o afirmaţie este adevărată în mod obiectiv, sau dovedită a fi o realitate, aceasta nu ne dă dreptul să o împărtăşim cu oricine, oriunde şi oricând. În esenţă, conformându-ne „preceptului fratern al iubirii”, trebuie să judecăm care este momentul potrivit pentru a împărtăşi ceva, sau dacă trebuie sau nu să împărtăşim acel lucru (cf. CBC, nr. 2488). Cu alte cuvinte, nu ni s-a dat darul înţelegerii pentru a insulta, ci înţelegerea ne poate ajuta să discernem ce să spunem şi dacă trebuie să spunem ceva.

Discernerea judecăţii corecte şi păcatului omisiunii

Şi despre discernământ este vorba. Biserica ne aminteşte că avem obligaţia de a corecta greşeala fratelui nostru, de dragul dreptăţii, din iubire (cf. Matei 18,15-17; Galateni 6,1; 2Timotei 3,16; 6,04; Evrei 10,24-25). Suntem chemaţi să facem acest lucru cu un spirit de blândeţe şi umilinţă. Dacă lipseşte corectarea fraternă, vorbim despre păcatul omisiunii, care poate duce în cele din urmă la păcatul bârfei. Ce vreau să spun? Data viitoare când vă veţi surprinde într-un moment în care aţi spus altceva decât cuvinte pline de iubire despre cineva, puneţi-vă întrebarea: „Aş fi putut evita acest moment dacă aş fi fost direct şi sincer cu persoana despre care vorbesc?” Unul dintre cele mai importante instrumente ale satanei este frica de confruntare. În acest caz trebuie să ne rugăm pentru darul tăriei (al curajului), care ne dă harul şi puterea necesare pentru a discuta ceea ce trebuie cu fraţii noştri în Cristos. În caz contrar, orice aspect de care nu ne ocupăm ne macină şi ne distruge relaţiile. Vă sună familiar?

În această privinţă, iată alte câteva aspecte despre judecată. Am auzit de multe ori de la diferite persoane că nu înfruntă o problemă pentru că simt că „judecă” pe celălalt. Trebuie să ne amintim că Dumnezeu nu condamnă judecata unui lucru dacă acesta distruge trupul lui Cristos (sfera obiectivă a ceea ce este extern, dezvăluit şi văzut); El condamnă judecarea cuiva, atunci când criticăm acea persoană cu privire la de ce face ceea ce face; pentru că acest lucru nu îl ştim (sfera subiectivă a ceea ce este intern, ascuns şi nevăzut; cf. Matei 7,1-5). Urăşte păcatul, iubeşte păcătosul!

Mai mult, ideea că judecata este greşită nu este congruentă cu principiul logicii. Recent, mi s-a spus că am greşit judecând ceva. Mi s-a spus: „Nu mai judeca!” (eu subliniasem pur şi simplu consecinţele sociale ale unei dictaturi). Haideţi să ne oprim asupra acestui aspect. Afirmaţia cuiva despre mine că eu judec pe cineva nu este de fapt o judecată asupra mea? Ba da, este, şi acest lucru mă conduce la punctul următor. Cristos a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”. „Eu sunt” este în sens imperativ; sensul absolut şi care necesită un răspuns în funcţie de ceea ce a stabilit Cristos ca fiind standardul moral obiectiv, care ne conduce spre sfera eticii, spre a distinge între bine şi rău. Cristos a fost constant în mesajul Său: „Faceţi aceasta; nu faceţi aceea”. În esenţă, El a spus că trebuie să distingem între bine şi rău, să evităm răul şi să trăim în dreptate – să trăim în El, pentru că adevărul Lui este absolut şi de neschimbat!

Noi, prin urmare, avem obligaţia corectării fraterne, pentru că ne menţinem în standardul moral stabilit de Cristos. Avem nevoie unii de alţii! Gândiţi-vă, de ce am avea nevoie de ofiţeri de poliţie dacă nu pentru un standard obiectiv care face distincţia între bine şi rău. Am fost tras pe dreapta de un ofiţer de poliţie pentru că depăşisem limita de viteză cu 24 km/h. Cum ar fi fost dacă aş fi spus: „Domnule ofiţer, nu este nicio problemă că am depăşit cu 24 de km/h viteza admisă, pentru că mie mi se pare în regulă”. În cel mai bun caz, ofiţerul mi-ar fi reamintit că a circula cu 104 km/h înseamnă 24 de km/h peste limita de viteză de 80 km/h. El face o declaraţie de fapt care este un standard civil pentru o organizare mai bună a întregii societăţi (aceasta este ceea ce noi numim un consens moral). Ei bine, Cristos a stabilit standarde morale privind adevărului, pentru o organizare mai bună a întregii Împărăţii a lui Dumnezeu. Noi avem datoria de a spune, la fel ca ofiţerul de poliţie: „Hei, ai greşit!” Dar, din nou, să o spunem mereu cu spirit de blândeţe şi umilinţă, şi înţelegând întotdeauna importanţa momentului precum şi modul potrivit în care să răspundem.

Un răspuns

Până acum am discutat despre ce este bârfa, şi de ce este ea un păcat. Întrebarea importantă care se pune este ce vom face în acest sens? Gândiţi-vă: dacă bârfa este unul dintre acele păcate „cu care ne luptăm toţi”, atunci haideţi să începem să „ne luptăm” cu ea. Sf. Augustin a spus odată că „viaţa este o luptă în har”. Păstrând această afirmaţie în minte, haideţi să începem să „ne luptăm” să învingem păcatul bârfei. Această luptă începe cu un autentic răspuns „da” la o viaţă de rugăciune.

În primul rând, rugăciunea ne aduce în prezenţa lui Dumnezeu şi astfel ne atrage chiar în viaţa lui Dumnezeu – iubirea. Noi imităm această înaltă virtute a carităţii prin modul în care răspundem la nevoile altora, precum şi prin perseverenţa noastră în rugăciune. În esenţă, rugăciunea şi caritatea care se revarsă din ea ne conduc la o viaţă orientată înspre ceilalţi. (În absenţa rugăciunii ne lăsăm pradă apetitului egoist care duce, în final, la slăbirea voinţei şi la căderea în conversaţia inutilă). Acestea duc, în final, la o dispoziţie la altruism, o dispoziţie care îi aduce slavă lui Dumnezeu. O viaţă care îi aduce slavă lui Dumnezeu este o viaţă în care fiecare moment este considerat sacramental. Cu alte cuvinte, Cristos ne-a dezvăluit faptul că fiecare împrejurare, fiecare relaţie poartă o semnificaţie eternă. Doar atunci când ajungem în acest punct putem să vedem care este importanţa rugăciunii, deoarece are legătură cu depăşirea păcatului bârfei (şi a păcatului prin omisiune). Odată ce am susţinut predispoziţia la altruism, suntem mult mai disponibili pentru a evita, chiar şi tacit, sporovăiala inutilă care frânge oamenilor.

Acestea fiind spuse, frecventarea vieţii sacramentale este esenţială pentru această sarcină. În primul rând, să luăm în calcul Sacramentul Spovezii. Spovada este modul în care Dumnezeu ne spală, iar şi iar, cu acest ulei care vindecă şi reînnoieşte. Într-o lume plină cu oameni care aşteaptă cu ardoare hrana vindecătoare, Sacramentul Spovezii este o parte foarte importantă a răspunsului nostru pentru reînnoirea relaţiilor. În plus, în acest Sacrament, Dumnezeu ne dă harul deciziei, pentru a reconcilia şi a reînnoi relaţiile noastre care au fost fragile sau chiar distruse. În al doilea rând, să luăm în calcul Liturghia. Liturghia este Sacramentul care ne atrage mai profund în exprimarea autentică a prieteniei, o prietenie care este înrădăcinată în darul sinelui. Vă amintiţi ce am afirmat deja ce anume stă în centrul bârfei – egoismul. Euharistia, ca jertfa lui Cristos, este sfera altruismului, în care suntem chemaţi să ne desfăşurăm viaţa, spre a primi forţa necesară pentru a fi prietenul, colegul de muncă, ruda care suntem chemaţi să fim! Putem fi doar ceea ce suntem chemaţi să fim, în măsura în care lucrăm la ceea ce trebuie să devenim. Relaţiile distruse sunt întotdeauna nişte oportunităţi în care putem să lucrăm pentru ceea ce va trebui să devenim în Cristos.

Prin urmare, odată înrădăcinaţi în rugăciune şi în viaţa sacramentală, vom începe să observăm că „a fi certat” cu o rudă, un prieten, un coleg de muncă, etc., este o oportunitate de a creşte. Trebuie să echivalăm provocarea cu oportunitatea. În provocările cu care ne confruntăm în relaţiile noastre distruse, Dumnezeu ne cheamă pe fiecare în parte să venim în lumina iertării şi reconcilierii Sale. Dacă cineva a comis unul dintre păcatele bârfei, menţionate anterior: judecata dură, nerecunoaşterea meritelor, calomnie sau chiar vorbirea pe la spate, nu trebuie să ne ocupăm timpul cu bârfa, ca şi cum mântuirea noastră ar depinde de ea (aşa cum pare uneori), ci ar trebui să vedem că este mai degrabă o oportunitate de a ne reînnoi relaţiile. Nu trebuie să permitem ca slăbiciunea unei alte persoane să ne dicteze cum trebuie să iubim, ca prieteni. Trebuie să intrăm mai degrabă în modul în care ne iubeşte Cristos, dăruindu-ne total pe noi înşine.

Drept concluzie

Faptul că ne temem de ceea ce nu cunoaştem este un adevăr general. De multe ori, calomnierea altor persoane este un mod prin care ne protejăm de necunoscut. Nevoia noastră de a trage în jos alţi oameni este doar un semn al propriei noastre nesiguranţe. Din acest motiv, maeştrii spirituali au remarcat că persoana care atinge sfinţenia limbii este o persoană care nu doar este prudentă în ceea ce priveşte edificarea poporului lui Dumnezeu, ci şi o persoană care în cele din urmă are încredere că Dumnezeu este izvorul fiecărei întâlniri, prin care ne apropiem mai mult de El. Amin!

Posted in Spiritualitate.

One Comment

  1. Oare ce vorbeau bunicile noastre la întâlnirile cu prietenele pentru a savura o cafea bună, o dulceaţă cu apă rece sau o prăjitură după o reţetă nou ă? Intreb retoric, pentru că, sunt convinsă că pe lângă multe alte povestiri mai şi bârfeau… Si câte alte lucruri bune nu ne-au învăţat ! Dar să trecem peste aceste aspecte omeneşti şi să acceptăm că îndepărtarea de rugăciune, amânarea momentului în care putem să spunem o rugăciune, scurtă uneori, cădem cu mare uşurinţă în păcatul bârfei. Dacă nu greşesc, Sfântul Augustin a spus că Decalogul poate fi înlocuit cu o singură poruncă: „Iubeşte, şi fă ce vrei!”… Pentru că iubind, nu poţi păcătui. Iar calomnierea, judecarea altor persoane, bârfa inutilă este parte a trufiei. Noi, nu el/ea, ceilalţi, trebuie să avem dreptate, Noi, suntem cei drepţi şi ştim totul! De aceea, meditaţia, rugăciunea, retragerea de bună voie din vâltoarea vieţii, ne poate deschide sufletul spre Dumnezeu, spre ceilalţi şi „grija” noastră pentru ce, cum, dece, se stinge şi ne acceptăm aşa cum şi Dumnezeu ne acceptă.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *