Convorbire cu Carlo Casini despre avort

Teme: Bioetică, Interviu.
.
Publicat la 24 mai 2012.
Print Friendly

Autor: Tommaso Scandroglio
Traducere: Cristian Şoimuşan
Sursa: Întrebări despre viaţă şi moarte, Viaţa Creştină 2012

Aparut la Viata Crestina

Volum apărut la
Editura Viaţa Creştină

Editura Viaţa Creştină a publicat recent volumul „Întrebări despre viaţă şi moarte”. O prezentare a cărţii găsiţi în acest material de pe Catholica.ro. Cu permisiunea editurii, redăm în continuare câteva fragmente din capitolul dedicat avortului, invitându-vă să cumpăraţi cartea de pe situl Viata-Crestina.ro.

Pentru abordarea tematicii atât de delicate a avortului, ne-am hotărât să îi luăm un interviu domnului Carlo Casini, magistrat la Curtea de Casaţie şi membru al Comitetului Naţional pentru Bioetică în Italia. Carlo Casini este preşedintele Mişcării pentru Viaţă, secţiunea italiană, membru al Academiei Pontificale „Regina Apostolorum” din Roma, precum şi autorul a numeroase articole despre subiectul în cauză.

Domnule profesor, să începem prin a schiţa cadrul problemei; sunt unii care susţin că avortul este un omicid, dar sunt alţii care îl consideră un drept al femeii. Cine are dreptate?

– Desigur, nu se poate admite un drept al mamei de a-şi distruge propriul copil. Printre susţinătorii avortului există o aripă extremistă care invocă libertatea [de a face aşa ceva, n.tr.], căreia îi spun chiar dreptul la autodeterminare. Într-un asemenea caz, însă, libertatea se termină acolo unde încep drepturile altora. Copilul conceput e un „altul”. Cine-ar putea susţine că părinţii au dreptul în zilele noastre (în Antichitate chiar îl aveau) de a-şi ucide copiii abia născuţi? Care e diferenţa între un nou-născut şi un copil din pântecele mamei? În ce priveşte copilul pe cale de a se naşte, niciuna în termeni de calitate: distanţa dintre un făt şi un nou-născut e mai mică decât aceea dintre un nou-născut şi un adult. Avortul e avortare, adică uciderea unui copil încă nenăscut; pruncuciderea e uciderea unui copil mic în timpul naşterii sau imediat după; omuciderea e uciderea unui om căruia nu i se mai poate spune nici făt, nici prunc. Acestea [toate] sunt definiţii din domeniul juridic.

Trecând, însă, de la planul juridic propriu-zis la realitatea faptelor, descoperim mai întâi că graviditatea reprezintă o situaţie aparte, irepetabilă, în care o fiinţă omenească trăieşte în trupul altei fiinţe omeneşti. Principala ei apărare, care, de fapt, e aceeaşi dintotdeauna, a miliarde de mame care fac istoria lumii, stă în mintea şi în inima mamei. Copilul e mereu acelaşi; dar trebuie să se ţină cont de situaţia lui aparte. În al doilea rând, de obicei într-un avort avem de-a face cu două victime: copilul, dar, în egală măsură, şi mama. În majoritatea cazurilor ea este supusă unor presiuni din partea societăţii, a medicilor, a rudelor şi cunoştinţelor, a grupului de prieteni, a tatălui copilului, a ziarelor, a televiziunii. În fiecare dintre cazuri, tânăra femeie este lăsată în voia unei singurătăţi îngrozitoare („Treaba ta! Vezi tu ce faci!”). De cele mai multe ori, după săvârşirea avortului, ea poartă în adâncul inimii durerea unui doliu. Specialiştii vorbesc despre „sindromul post-avort”. Adesea, dincolo de aparenţe, tinereţea îi este aproape sufocată. CAV-urile noastre [Centrele de Ajutor dedicate Vieţii, n.tr.] se confruntă cu experienţa unor asemenea situaţii. N-aş vrea să pun sare pe rană. Personal, doresc ca întreaga societate, şi în special „poporul vieţii”, să fie primitoare, inclusiv cu persoanele care au avortat.

Se poate determina momentul exact în care ia naştere o nouă fiinţă omenească? Ştiinţa s-a pus de acord în mod unanim asupra acestui moment iniţial?

– Am scris o carte intitulată „Le cinque prove dell’esistenza dell’uomo” („Cele cinci dovezi ale existenţei omului”). Între acele cinci dovezi avem proba biologică. De fapt, niciun genetician nu susţine că viaţa omului începe, din punct de vedere biologic, cândva imediat după întâlnirea spermatozoidului cu ovulul. Însă, pentru justificarea anumitor manipulări genetice, unii încearcă să susţină că e nevoie de trecerea a circa 30 de ore de la acea primă întâlnire, venind cu argumente ce au caracterul unui pretext; de fapt, tocmai din momentul acelei prime întâlniri întreg patrimoniul genetic al noului individ este deja constituit. Un altul nu i se mai poate adăuga. În plus, între cromozomii masculini şi feminini şi celelalte părţi din aceste agregări primare se stabilesc imediat relaţii ce se întâlnesc de obicei într-un organism. Avem de-a face cu un organism de natură umană. Există acolo o coordonare, o finalitate, o dezvoltare fără salturi în continuitate. Viaţa în ansamblu are aceste caracteristici. Oricum, această teză a aşa-numitului „ovotid” nu are legătură cu avortul, care survine abia după aceea. Alte criterii, precum cel de 14 zile (aşa-numita teză a „pre-embrionului”) sau de trei luni, sunt toate încurajate mai ales din motive utilitariste. Toate au fost respinse de trei ori de către Comitetul Naţional de Bioetică (1996, 2003, 2005), care este o instituţie ştiinţifică.

În celebrul raport Warnock, care a susţinut întâia oară teza „pre-embrionului”, la paragraful nr. 11.19, din capitolul XI, se recunoaşte că viaţa începe odată cu actul conceperii şi se dezvoltă fără salturi, dar mai apoi se adaugă că, „pentru liniştirea opiniei publice”, e nevoie să se găsească un criteriu care să fie de acord cu experimentele făcute pe embrionii obţinuţi în eprubetă. Şi astfel a apărut teoria celor 14 zile, care pretinde să judece în ce măsură o fiinţă omenească poate fi numită om în funcţie de reşedinţă. Chipurile, numai când se va fixa pe mucoasa uterină, va fi om. Până atunci nu ar putea, deoarece ar fi [un soi de] nomad… Mai mult chiar, un călător în căutarea unui cămin… Personal, mi se pare foarte convingătoare şi proba căreia eu îi spun psihologică, nu doar cea biologică. Adică, îmi pun întrebarea: „Dar eu când am început să fiu?” Mai înainte nu eram, iar acum sunt. Când s-a petrecut acest fapt al creării mele? Care este intervalul de pauză între nimic şi a fi? Această trecere nu poate fi decât într-un punct: „Big-bang”-ul vieţii mele. Dacă există o dezvoltare, atunci avem de-a face deja cu o realitate. Dacă nu ar fi nimic, atunci n-ar fi şi cu asta gata! Care-ar putea fi punctul de trecere dacă nu actul conceperii?

Nu sunteţi de părere că devenim persoane abia atunci când, de exemplu, dobândim o anumită stare în urma căreia ne dăm seama de noi şi de lumea înconjurătoare, când începem să intrăm în relaţii cu ceilalţi, când începem să dăm dovadă de o serie de procese cognitive minime?

– Ce înseamnă „persoană”? Dacă ne regăsim în principiul egalităţii, proclamat de toţi şi consfinţit de Carta Drepturilor Omului, atunci nu putem accepta una dintre cele mai grave forme de discriminare, şi anume aceea în care unele fiinţe omeneşti sunt persoane, iar altele nu. În vremurile de demult, dar şi în cele recente, s-a prevăzut aşa ceva şi în lege. Sclavii nu erau consideraţi persoane, nu numai în Antichitate. Chiar şi despre negrii din cele două Americii s-a spus că nu erau persoane în sensul civil al legii (Cazul Dred Scott, judecat la Curtea Supremă a S.U.A., în 1857). Ca să nu mai vorbim de rasism!

Până şi în articolul 1 din Codul nostru Civil era scris că o fiinţă înzestrată cu personalitate juridică poate fi eliminată din motive rasiale. Sunt lucruri groaznice. Dar în cultura drepturilor omului din timpurile noastre chiar se cuvine să recunoşti egalitatea în demnitate şi dreptul la existenţă atât preşedintelui statului, cât şi oamenilor străzii, atât medaliatului olimpic, cât şi celui din căruciorul cu rotile, atât premiantului Nobel, cât şi analfabetului. Toţi sunt persoane. De ce n-ar fi şi cel nenăscut aşa? „Persoana” este un alt nume pentru om. Îi desemnează demnitatea supremă în ordinea creaţiei, indiferent ce fel de calităţi se adaugă fiinţei lui ca vieţuitoare din specia omului şi oricare ar fi condiţiile în care se întâmplă să trăiască. Dacă numai faptul de a-ţi da seama că exişti, că eşti înzestrat cu nişte procese cognitive şi că ai capacitatea de a intra în relaţii cu alţii constituie omul, atunci trebuie să refuzăm calitatea de persoană şi copiilor foarte mici, nebunilor incurabili şi celor ajunşi în stadiul de comă. Există unii care chiar susţin aşa ceva. Dar oare nu-i o nebunie?

Copilul nenăscut nu poate fi considerat individ, dat fiind că depinde în totalitate de mama lui. Această dependenţă încetează, sau se reduce mult, în momentul naşterii. Abia după aceea putem spune că avem de-a face cu un nou individ, fiindcă, nu-i aşa, a ajuns să fie autonom. Sunteţi de acord?

– Până şi eu sau voi care mă citiţi depindem cu totul de ceilalţi. Să ne imaginăm, de exemplu, că suntem la Polul Nord singuri, fără îmbrăcăminte, mâncare sau orice legătură cu ceilalţi. Am muri în câteva minute. Aceeaşi situaţie e valabilă şi în cazul astronautului închis într-o capsulă spaţială, dacă se întrerup toate mecanismele complicate de alimentare cu oxigen, control al presiunii etc. Unde mai e autonomia? Îmbrăcăminte, mâncare, căldură, condiţii vitale pentru supravieţuire; depindem cu totul de ceilalţi. Nu, serios, autonomia chiar nu poate fi un criteriu de măsurare a gradului de umanitate.

Femeia duce tot greul unei sarcini; nu credeţi că e corect ca ea să hotărască să ducă până la capăt acest proces? Vechiul slogan „uterul îmi aparţine” nu are, prin urmare, o anumită bază de adevăr?

Evident că uterul aparţine femeii! Dar copilul care după concepere stă în acel uter nu e proprietatea femeii. Nicio fiinţă omenească nu poate fi proprietatea cuiva. E oaspetele mamei. În fond şi la urma urmei, ea l-a chemat. Pruncul conceput nu e un „proces”. Desigur, creşterea părului sau a unghiilor sunt un „proces” şi doar cel căruia îi aparţin unghiile sau părul poate decide dacă să le lase să crească ori să le taie. Dar dacă un copil trebuie să trăiască ori să moară, aşa ceva nu se poate decide. Acestea fiind spuse, pe bună dreptate se poate admite că graviditatea reprezintă o condiţie cu totul aparte, ce o priveşte pe femeia însărcinată, nu pe ceilalţi. Am remarcat acest lucru mai devreme. E vorba despre afecţiune, ajutorare, respect, tandreţe din partea tuturor, iar nu despre atribuirea unui drept de viaţă ori de moarte care să stea în puterea femeii.

– În cazul în care fătul ar ameninţa serios starea de sănătate a femeii, de ce să nu se recurgă la avort?

– Viaţa copilului are aceeaşi valoare ca viaţa mamei. Starea acesteia de sănătate nu este mai importantă decât starea aceluia de sănătate. Trebuie să-i acordăm copilului încă nenăscut acelaşi tratament pe care-l considerăm just să-l acordăm adultului. Ca exemplu ne poate servi legislaţia şi simţul comun cu privire la transplantul de organe. Există situaţii când cineva sigur va muri dacă într-un anumit interval nu i se găseşte o inimă sau un ficat ori un alt organ vital pentru a i se face transplantul în corpul afectat de boală. Să presupunem că, în acelaşi timp, o altă persoană e destinată să moară, dar are o inimă, un ficat sau un pancreas compatibile pentru transplant. N-ar fi permisă scurtarea vieţii celei de-a doua pentru vindecarea primei persoane, chiar dacă boala acestuia din urmă ar fi mortală. De ce ar trebui să ne comportăm altfel în cazul avortului? Oricum, neuitând că demnitatea umană a nou-născutului este aceeaşi cu cea a nenăscutului, trebuie să remarcăm situaţia cu totul aparte a gravidităţii, în care o fiinţă omenească e găzduită timp de nouă luni în trupul altei fiinţe omeneşti.

Acest fapt poate conduce la o înclinaţie spre mijloace de apărare a dreptului la viaţă diferite de cele folosite în mod normal pentru apărarea nou-născuţilor; de asemenea, poate duce la cazuri când se acordă o importanţă aparte condiţiilor subiective ale mamei. Mai mult decât atât, ceea ce se petrece acum în aplicarea legii italiene asupra avortului, dar şi într-o bună parte a restului lumii, este total inacceptabil, fiind rodul unei înşelăciuni. Se începe cu definirea stării de sănătate ca fiind „un stadiu închegat de dispoziţie psihică şi fizică integră”, astfel încât o sarcină nedorită, în măsura în care determină o stare de îngrijorare şi deci o indispoziţie, poate fi considerată o boală. Se continuă dându-i-se femeii, iar nu medicului, posibilitatea aprecierii „bolii” şi aplicându-se acesteia principiul liberei opţiuni ce are ca supoziţie negarea identităţii umane a copilului.

Nedreptatea acestui sistem reiese şi din faptul că, şi dacă am vrea (deşi tot nedrept ar fi) să legitimăm avortul în cazul unei adevărate, serioase boli a mamei, pusă pe seama sarcinii, care să-i provoace greutăţi altminteri evitabile (aşa cum hotărâse Curtea Constituţională italiană în 1975), avorturile într-un an n-ar ajunge la o mie. Şi aşa, tot ar fi ucideri cu totul nedrepte, dar n-ar mai fi hecatomba de acum. De aceea, m-am obişnuit să repet că în Legea 194, pe lângă nedreptatea permisiunii de distrugere a vieţii umane, se adaugă şi nedreptatea ipocriziei şi a minciunii.

Dacă fătul ar suferi o malformaţie, n-ar fi mai bine, chiar pentru el, să se apeleze la un avort decât să fie condamnat la o viaţă de suferinţe şi marginalizări?

– Cam greu să ne imaginăm că binele unui bolnav ar fi uciderea lui! De ce nu se aplică acelaşi raţionament şi în cazul nou-născuţilor? Mai degrabă ar trebui să ne implicăm în efortul ca societatea să-i primească şi să-i îngrijească pe bolnavi cu o iubire tot mai mare şi mai eficace. Ajungem la acelaşi punct: copilul pe cale să se nască este sau nu un copil?

Dar în cazul unui viol, n-ar fi o violenţă dublă să constrângem femeia a-şi păstra copilul?

Violenţa sexuală este un lucru îngrozitor. Dar îngrozitoare este şi uciderea unui copil. Să nu adăugăm violenţei încă o violenţă. Sunt mii de cupluri dispuse să adopte un copil pe care o mamă nu-l recunoaşte ca aparţinându-i, pe motiv că-i aduce aminte de violenţa suferită. Dacă femeia nu e în stare să învingă răul cu binele şi violenţa cu iubirea reparatoare, în fond şi la urma urmei e de ajuns să i se ceară a suporta sacrificiul acesta – ce-i drept, cam dur, dar limitat la doar câteva luni din viaţa ei.

– Unii afirmă că femeile sunt cele care avortează, nu legea. Prin urmare, nu consideraţi că e mai eficace să ne concentrăm forţele în combaterea plăgii avortului în planul social şi economic al femeilor, mai degrabă decât să căutăm a schimba norma în vigoare?

– Trebuie să facem şi una şi alta. E foarte greu să îmbunătăţim condiţiile în care se desfăşoară raporturile de familie şi maternitate, dar trebuie şi să facem tot posibilul pentru a corecta norma în vigoare pe tema avortului. De fapt, această temă e privită de multe ori ca o cale expeditivă de rezolvare a problemelor economico-sociale. Doar atunci când viaţa omului va fi considerată ca o „frontieră netranzitabilă” va deveni mai puternic şi imboldul de a interveni cu mai multă eficacitate în domeniul problemelor economico-sociale.

În opinia dumneavoastră, care plan de acţiune este prioritar: cel politico-juridic, cel socio-economic, sau cel cultural?

– Toate sunt prioritare. Din punct de vedere teoretic planul cultural este cel mai important. E de preferat o societate unde să existe o lege mai rea, dar în care avortul să nu aibă loc niciodată, ca urmare a unor convingeri intime venite din partea populaţiei, decât o societate înzestrată cu o lege bună, dar în care întreruperea sarcinii e foarte des întâlnită. Dar aşa ceva ţine de abstract. În realitatea concretă, aspectele politice, juridice, economice şi culturale se influenţează reciproc.

De ce vrea Biserica să impună propriile opţiuni şi celui care nu crede? Nu sunteţi de părere că întreaga dezbatere ar trebui să se învârtă în jurul unor argumente de ordin laic, iar nu luate din credinţă?

– Gândirea creştină nu-şi îndreaptă atenţia doar spre lumea de dincolo, ci şi spre raporturile dintre oameni. Regula de aur: „iubeşte-l pe aproapele tău ca pe tine însuţi” nu are doar o valoare morală, ci şi una civilă. Cine-ar putea spune că Biserica nu poate da sfaturi cu privire la porunca „să nu ucizi”, din simplul motiv că ar fi vorba doar despre un precept religios? În spatele obiecţiei ridicole că Biserica nu trebuie să impună nimănui credinţa stă presupunerea că acel copil abia conceput n-ar fi un copil, ci doar un lucru, un ceva anume, nu o fiinţă omenească. Aşa ceva însă e împotriva raţiunii şi a cunoaşterii. Atunci când credincioşii cer statului să apere dreptul la viaţă, nu impun de fapt nimic. Se limitează doar la a cere; iar într-o democraţie, a cere înseamnă totodată a vota şi a propune legi. O lege care apără drepturile copiilor nenăscuţi nu e o lege de cult; nu impune mersul la biserică duminica, ţinerea postului Paştelui sau rugatul în fiecare zi!

Avortul ofensează nu doar percepţia religioasă a omului, ci şi – de fapt, înainte de toate – raţiunea şi baza însăşi a societăţii civile, care tocmai de aceea se constituie şi se organizează, pentru apărarea dreptului la viaţă al tuturor. Cine invocă principiul laicităţii pentru a legitima avortul nu ştie ce spune. Adevărata laicitate nu constă în a se împotrivi Bisericii, şi nici măcar în a considera egal valabile toate părerile posibile. Ea este o atitudine de credinţă întemeiată pe raţiune, ca patrimoniu comun ce permite tuturor oamenilor să lucreze împreună, şi pe afirmarea unei singure valori cu rol unificator: egala demnitate a fiecărei fiinţe omeneşti, chiar făcând abstracţie de vreo credinţă religioasă (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului).

În lumea catolică, ce părere aveţi, le sunt clare tuturor ideile referitoare la tema „avortul”?

– Nu, nu tuturor. Dar în cursul anilor percepţia asupra realităţii, sensibilitatea faţă de viaţa ce e pe cale să se nască, prioritatea educaţiei în cultură, până şi politica apărării acestei vieţi au mers tot în creştere. Astăzi, într-adevăr, promovarea dreptului la viaţă poate fi considerată un element esenţial al identităţii doctrinei sociale creştine.

În opinia dumneavoastră, care sunt scenariile viitoare?

– Eu sunt optimist. Bătălia pentru viaţă, mai devreme sau mai târziu, tot va fi câştigată, deoarece se potriveşte tendinţei din întreaga istorie a umanităţii, care, în ciuda multor orori, regrese şi perioade de întuneric, tinde spre recunoaşterea definitivă a egalităţii în demnitate pentru fiecare fiinţă omenească. Nu mai există sclavia, nu mai există discriminarea între albi şi negri, sau bărbaţi şi femei. Pedeapsa cu moartea e contestată tot mai mult, iar războiul e considerat din ce în ce mai categoric a fi un rău absolut, în timp ce mai demult era considerat doar „un alt mod de a face politică”. Va veni şi vremea aceea în care toţi vor recunoaşte că nu se poate face discriminare între oameni deja născuţi şi oameni încă nenăscuţi. Desigur, e nevoie să acceptăm o logică a gradualităţii. Dar tendinţa este aceasta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *