Imperiul şi Biserica timpurie (II)

Teme: Biserică, Istorie.
.
Publicat la 24 ianuarie 2012.
Print Friendly

Autor: Christopher Check
Traducere: Renata Oana
Sursa: This Rock, martie 2011

Martirii primelor secole

Martirii primelor secole

Prima parte o puteţi citi aici.

Imigranţii o duc şi mai rău

În Lyon lucrurile stăteau şi mai rău. S-a păstrat corespondenţa dintre Împăratul Marcus Aurelius şi oficialii romani din Lyon, asemănătoare cu corespondenţa dintre Traian şi Plinius (Rescriptul lui Traian), dar în această regiune, în care populaţia creştină cuprindea şi imigranţi din Asia Mică, ei erau dispreţuiţi de populaţia locală galică.

Povestea Martirilor din Lyon, o scrisoare contemporană copiată de Eusebius, descrie chinurile îngrozitoare la care au fost supuşi liderii comunităţii creştine (printre care cea mai cunoscută este Fericita Blandina), incluzând: „Întemniţarea în cele mai întunecate şi mai urât mirositoare celule ale închisorilor… în care foarte mulţi s-au sufocat… strângerea şi strivirea picioarelor… fixarea de plăci de alamă încinsă pe cele mai intime părţi ale corpului… expunerea la animale sălbatice şi arderea pe un scaun de fier deasupra focului” (Istoria Bisericii V).

Următorul împărat, Commodus, era fiul depravat adoptat de Marcus Aurelius. Dar chiar şi la curtea lui existau creştini. Concubina lui, Marcia, care a conspirat ulterior pentru uciderea lui, simpatiza cu creştinii. Datorită intervenţiei ei, sclavii creştini au fost eliberaţi din minele din Sardinia. Rescriptul lui Traian a rămas ca lege pe timpul domniei lui Septimius Severus (193-211), care a încercat să controleze creşterea numărului de creştini prin declararea convertirii drept crimă. Cei mai faimoşi martiri convertiţi în această perioadă sunt sfinţii Perpetua şi Felicitas din Cartagina.

Creştinii s-au bucurat de o perioadă de pace începând cu domnia lui Caracalla (211-217). În această perioadă a existat chiar şi un împărat creştin. Filip Arabul a fost considerat unul dintre cei mai slabi împăraţi ai imperiului, dar această opinie ar putea să fie mai degrabă rezultatul propagandei anti-creştine ulterioare decât o relatare adevărată a administraţiei sale care a durat cinci ani, neobişnuit de mult pentru această perioadă tulbure. El a fost ucis de către Decius (249-251), care probabil i-a „ucis” şi reputaţia.

În faţa invaziilor barbare, Decius credea că creşterea sectei creştine îi atrăgea dizgraţia zeilor, astfel că a emis un edict prin care solicita ca toţi creştinii să aducă jertfe zeităţilor păgâne. Împăratul Valerian (253-260) a iniţiat o serie de persecuţii în întregul imperiu, aceasta fiind perioada în care şi-a dat viaţa Tarcisiu, patronul ministranţilor (vezi nota despre Tarcisiu). După douăzeci de ani, împăratul Aurelian (care a construit o mare parte din zidul care înconjoară astăzi Roma) tolera creştinismul şi chiar a intervenit într-o dispută privind proprietatea asupra unei biserici din Antiohia, fiind de partea creştinilor care erau în comuniune cu Episcopul Romei! Chiar dacă ce era mai rău de-abia urma să vină, sub domnia lui Diocleţian, drumul era deja pregătit pentru o coexistenţă paşnică.

Mai întâi, pace

Una dintre cele mai sângeroase şi mai bine documentate persecuţii a avut loc în timpul domniei lui Diocleţian (284-305) chiar dacă acest împărat, cu al cărui nume este amintită această persecuţie, nu a fost de fapt cel care a provocat-o la început. În cea mai mare parte a domniei lui, creştinii s-au bucurat de pace şi prosperitate. Diocleţian a fost un general curajos. Inovaţia adusă de el în politică, tetrarhia, care a împărţit conducerea masivului Imperiu Roman între doi auguşti, unul în est şi celălalt în vest, şi cezarii sau ofiţerii lor, a restabilit ordinea într-un imperiu care timp de cinci decenii suferise din cauza haosului, a legionarilor rebeli, a pretorienilor revoltaţi şi a războiului civil. Dintre cei 28 de împăraţi de dinaintea lui Diocleţian, 22 au fost ucişi.

El a mutat capitala imperiului din Roma la Nicomedia, în apropiere de Bosfor, pe motiv că era foarte mare nevoie de împărat la frontieră. În timpul lui Diocleţian, lucrările de construcţii şi cele publice au început din nou în forţă în întregul imperiu, incluzând şi extraordinarele băi numite după el din Roma. El a ţinut inflaţia sub control. A dat chiar şi un edict prin care promova instituţia căsătoriei, susţinând faptul că castitatea ar face să scadă bunăvoinţa zeilor faţă de imperiu. La finalul domniei sale, bătrânul împărat a abdicat şi s-a retras la ferma lui pentru a cultiva varză.

La curtea împăratului Diocleţian trăiau şi creştini. Soţia lui, Prisca, şi fiica lui, Valeria, erau catecumene. Ofiţeri din subordinea lui, inclusiv doi şambelani numiţi chiar de el, Gorgonius şi Petru, se declarau creştini în mod deschis. În plus, Diocleţian a numit creştini în funcţia de guvernatori ai mai multor provincii. Şi totuşi, cezarul lui Diocleţian, Galerius, era un soldat neînsemnat şi un om cu un caracter îndoielnic, deşi foarte abil în a se face remarcat. Un bărbat violent şi de talie mare, el s-a ridicat de la nivelul de păstor incult la nivelul de cezar, iar în final la cel de Augustus în partea de est a imperiului, după abdicarea lui Diocleţian. Diocleţian i-a dat-o acestuia de soţie pe fiica lui, Valeria.

Totuşi nu Valeria, ci mama lui Galerius, o preoteasă în slujba zeiţei frigiene Cibela, avea influenţă asupra acestuia. Ea şi alţi profeţi, oracole şi prezicători îşi vedeau ameninţată afacerea – la fel ca pe vremea lui Traian – de creştinismul răspândit în întregul imperiu. Galerius a fost de asemenea convins de operele pamfletiştilor păgâni care susţineau faptul că respingerea zeităţilor tradiţionale romane de către creştini ameninţa imperiul. Galerius îi considera pe creştinii înrolaţi în armată drept o ameninţare la adresa coeziunii şi a disciplinei trupei militare, deşi nu există nici o dovadă că aceasta ar fi fost altceva decât o prejudecată. (Mulţi soldaţi şi-au pierdut viaţa în timpul acestor persecuţii, între care Sf. Sebastian şi Sf. Gheorghe).

Începe ce e mai rău

La început, Diocleţian s-a împotrivit deschiderii unei noi serii de persecuţii. În această etapă, creştinii erau bine integraţi în toate nivelurile societăţii romane, iar împăratul considera persecuţia o manevră nu tocmai înţeleaptă din punct de vedere politic. Când însă în cele din urmă Galerius l-a convins pe bătrânul împărat, rezultatul a fost o serie de patru edicte începând din anul 302, fiecare mult mai sever decât precedentul.

Eusebius relatează faptul că primul edict a ordonat distrugerea bisericilor şi arderea Sfintei Scripturi. Se solicita şi degradarea oamenilor din poziţia socială a celor care erau creştini. Următoarele trei edicte au ordonat aruncarea Episcopilor şi a clericilor în închisoare, apoi torturarea Episcopilor şi a clericilor întemniţaţi, iar în final, torturarea şi întemniţarea laicilor. Această persecuţie a fost teribilă şi răspândită în întregul imperiu. De exemplu, martirilor din Egipt li se legau picioarele de doi copaci tineri îndoiţi unul înspre celălalt, iar apoi li se dădea drumul să se îndrepte, sfâşiind astfel victima în două. Persecuţia a continuat în estul imperiului în timpul domniei lui Galerius şi a lui Licinius, când cei 40 de martiri din Sebastia au fost lăsaţi să moară îngheţaţi.

Triumful

Triumful lui Constantin a pus capăt persecuţiilor, cu excepţia unei scurte perioade, o jumătate de secol mai târziu, în timpul domniei lui Iulian Apostatul. Aşa cum s-a observat până acum, concepţia comună conform căreia creştinii din primii 300 de ani au fost proscrişi şi vânaţi în permanenţă de un stat ostil nu este tocmai corectă. Au existat perioade de persecuţie brutală, dar şi perioade de pace. Majoritatea persecuţiilor au fost locale. Numai două s-au desfăşurat la nivelul imperiului, cea de pe vremea lui Diocleţian şi a lui Valerian. La persecuţiile lui Diocleţian, Constantius, tatăl lui Constantin, nu a participat, lăsând Britania, Galia şi mare parte din Spania în pace. Cu excepţia persecuţiilor din timpul împăratului Nero, persecuţiile sistematice şi oribile s-au desfăşurat în provincii, nu în Roma.

Aceste fapte nu diminuează însă în niciun fel eroismul martirilor, de ale căror privaţiuni şi torturi merită să ne amintim atunci când inconvenienţele vieţii de zi cu zi ne fac să ne plângem de milă. Ar trebui să medităm la iubirea martirilor faţă de torţionarii lor atunci când dăm peste câte o persoană enervantă. Papa Ioan Paul al II-lea a exprimat mult mai elegant acest punct de vedere în Veritatis Splendor: „Chiar dacă martiriul reprezintă cel mai înalt punct al mărturisirii adevărului moral, şi unul la care foarte puţini oameni sunt chemaţi, există totuşi o mărturie constantă pe care toţi creştinii trebuie să fie pregătiţi să o dea zilnic, chiar şi cu preţul suferinţei şi sacrificiului. Într-adevăr, în faţa dificultăţilor pe care le poate ridica fidelitatea faţă de ordinea morală, chiar şi în cele mai obişnuite circumstanţe, creştinul este chemat, cu harul lui Dumnezeu invocat în rugăciune, la un angajament uneori eroic”.

Papa Ioan Paul al II-lea subliniază faptul că martirii reprezintă mărturia clarităţii morale: „Prin mărturia lor completă adusă binelui, ei sunt o mustrare vie pentru cei care încalcă legea (cf. Înţelepciunea lui Solomon 2,12), şi prin ei răsună din nou cuvintele profetului: „Vai de cei ce numesc răul bine, şi binele rău, care spun că întunericul este lumină, şi lumina întuneric, care dau amărăciunea în loc de dulceaţă, şi dulceaţa în loc de amărăciune!” (Isaia 5,20).

În aceste vremuri în care toleranţa este considerată bunul cel mai de preţ, trebuie să ne amintim că martirii din vremurile de demult nu au fost martiri pentru cauza toleranţei religioase. Ei au fost martiri pentru Porunca întâi. Stăpânirea romană a avut atât de mult succes în parte datorită abilităţii sale de a reconcilia atât de multe credinţe şi atâţia zei – spre satisfacţia majorităţii cetăţenilor săi. Acest sincretism adânc înrădăcinat a reacţionat cu toate armele, de la ridiculizare până la furie, în faţa creştinismului care susţinea existenţa unui singur Dumnezeu în Trei Persoane, pe lângă care nu mai exista nici un alt zeu. Niciun creştin din vechime nu i-a spus prietenului său păgân: „Tu îi spui Sol Invictus, iar eu îi spun Isus Cristos, dar în principiul venerăm acelaşi Dumnezeu”.

Toleranţa religioasă de factură practică are valoare politică, aşa cum au aflat mulţi oficiali romani, însă toleranţa dogmatică este un păcat împotriva adevărului, iar cei care nu pot vedea această diferenţă nu îşi pot apăra credinţa. Totuşi, se poate să se apropie cu repeziciune timpul în care ei vor fi chemaţi în circuri, a căror oroare va rivaliza cu cea a lui Nero. Diferenţa va consta însă în lipsa perioadelor de degrevare de sub legea romană.

Tarcisiu

În perioada în care împăratul Valerian a ordonat execuţia Episcopilor, a preoţilor şi a diaconilor, creştinii participau la Sfânta Liturghie în subsolurile şi catacombele din afara zidurilor cetăţii. Diaconii le duceau Împărtăşania creştinilor pentru care era prea periculos să meargă la Liturghie. Odată s-a întâmplat însă ca niciun diacon să nu fie disponibil. Preotul nu ştia ce să facă, însă, la sfârşitul Liturghiei, ministrantul său, un copil roman în vârstă de 11 ani, cu numele de Tarcisiu, s-a oferit să ducă el Împărtăşania unor creştini care aşteptau în cetate. Preotul l-a admirat pe Tarcisiu pentru îndrăzneala lui, i-a dat ostiile consacrate împachetate cu grijă în mătase, l-a binecuvântat şi l-a trimis în oraş.

Toate bune şi frumoase până când Tarcisiu s-a întâlnit cu câţiva băieţi păgâni de vârsta lui, care l-au chemat să se joace cu ei. Tarcisiu le-a mulţumit, le-a explicat că avea un comision de făcut şi că va veni la ei mai târziu. „Hei, băiatule creştin”, i-a strigat cu dispreţ unul dintre băieţii păgâni. „Crezi că eşti prea bun ca să te joci cu noi?” Şi l-au încercuit pe Tarcisiu. „Nu, deloc”, a răspuns Tarcisiu. „Doar că trebuie să duc ceva şi mă grăbesc”. „Ei bine, arată-ne şi nouă ce este! Care e marele secret, băiatule creştin?” „Nu este treaba voastră”, le-a răspuns Tarcisiu, privindu-i pe fiecare direct în ochi. „Daţi-vă la o parte şi lăsaţi-mă să trec”.

În loc să se dea la o parte, băieţi s-au apropiat şi mai mult de Tarcisiu şi s-au înarmat cu bâte şi pietre de pe jos. Unul dintre ei a strigat: „Pun pariu că duce Misterele Creştinilor!” „Este adevărat, băiatule creştin?”, a întrebat altul. „Arată-ni-le!” Strângând tare la piept preţiosul pachet, Tarcisiu a încercat să iasă din cerc, dar nu a fost suficient de rapid. Gloata de băieţi s-a strâns şi mai tare în jurul lui şi ei au început să îl lovească cu bâtele şi pietrele. Tarcisiu nu a strigat, ci s-a rugat în şoaptă, strângând şi mai tare la piept Preasfântul Sacrament.

Băieţii păgâni l-au omorât în bătaie. Cu mâinile pline de sânge, au început să tragă de trupul Tarcisiu plin de lovituri, încercând din răsputeri să smulgă din braţele sale moarte mătasea în care se afla Euharistia. Deşi nu mai avea viaţă în el, Tarcisiu nu îi dădea drumul Domnului. Băieţii s-au mult timp să îi desfacă braţele, dar nu au reuşit nicicum, aşa că au lăsat trupul lui Tarcisiu lângă drum, să îl mănânce vulturii.

După un timp, câţiva creştinii au mers să îl caute pe Tarcisiu, şi când i-au găsit trupul lovit şi plin de sânge, cu braţele încleştate asupra Preasfântului Sacrament, şi-au dat seama ce se petrecuse. Ridicând cu grijă trupul mic al băiatului, l-au dus înapoi la preot, care era acum foarte îngrijorat pentru ministrantul său. Creştinii au trupul băiatului la picioarele preotului, care a îngenunchiat şi a îndepărtat cu grijă părul plin de sânge de pe fruntea lui Tarcisiu şi cu degetul arătător i-a făcut semnul Sfintei Cruci pe frunte. În acel moment, braţele copilului s-au descleştat şi au dat drumul Preasfântului Sacrament în faţa preotului, iar cei care au fost martori la aceasta au ştiut că băiatul creştin care l-a ţinut în braţele sale pe Isus era acum ţinut în braţe de Isus, pentru totdeauna.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *