Recunoştinţa ce creşte de la un an la altul

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Roberto Rotondo şi Silvia Kritzenberger
Traducere: Andreea Ioana Ferent
Sursa: 30 Giorni

Fratii Ratzinger

Fraţii Ratzinger

„Ziua cea mai importantă din viaţa mea”: aşa a numit Joseph Ratzinger ziua hirotonirii sale ca preot, ce a avut loc pe 29 iunie 1951. După cum se ştie, în acea zi, împreună cu el, în Catedrala din Freising, Bavaria, a fost hirotonit şi fratele său, Georg. Aşadar, în cinstea celor 60 de ani de preoţie ai Papei, i-am cerut Mons. Georg Ratzinger, martor de excepţie, să se întoarcă la acea dimineaţă de vară a anului 1951. Plecând de la jubileul abia trecut.

Mons. Georg, ce v-a rămas în suflet din aceste zile de celebrare a celor 60 de ani de preoţie?

– Nu vă ascund faptul că iniţial doream o celebrare privată, fără a participa la ceremonii solemne, pentru că încă nu m-am refăcut în totalitate după operaţia de la genunchi, iar ceremoniile cer o participare mentală şi fizică bună. Sunt mulţumit însă că lucrurile s-au petrecut altfel, deoarece au fost momente foarte emoţionante, ca splendida celebrare organizată în Catedrala din Freising de Institutul Benedict al XVI-lea, care are în grijă publicarea opera omnia a Sfântului Părinte. Catedrala din Freising este locul în care eu şi fratele meu am fost hirotoniţi preoţi, şi unde se trăia într-o atmosferă cu adevărat familială pentru mine. Dimineaţa am recitat Laudele apoi, după câteva salutări şi intervenţii, am luat masa împreună cu alţi prelaţi, câţiva Cardinali, Episcopii auxiliari şi, firesc, cu prietenii de odinioară. Un al doilea moment important a fost celebrarea Sfintei Liturghii în biserica Sf. Ioan Botezătorul: biserica a fost plină de credincioşi, iar atmosfera una solemnă. Al treilea moment a fost Liturghia în Bazilica San Pietri din Roma: a fost copleşitor să mă gândesc că jubileul nostru se înscria în solemnitatea Sfinţilor Petru şi Paul, atât de importanţi pentru Roma şi pentru Biserica universală.

– Pentru fratele dumneavoastră a fost o mare bucurie să vă aibă alături în aceste zile…

– Când ne întâlnim este mereu o mare bucurie. Toată viaţa noastră ne-am întâlnit des şi este normal că nu dorim să renunţăm acum la bătrâneţe, când experimentăm, în mod particular, acest sentiment de a aparţine unul altuia.

– La ce vă gândeaţi în acea zi de 29 iunie 1951? Sfântul Părinte, în amintirea zilei de hirotonire, a spus: „Nu vă mai numesc servitori ci prieteni. La 60 de ani de la ziua în care am fost sfinţit preot, încă simt în suflet aceste cuvinte ale lui Isus, pe care marele nostru Arhiepiscop, Cardinalul Faulhaber, ni le-a adresat nouă, preoţilor nou sfinţiţi, în ziua hirotonirii”…

– Mă gândeam că este o schimbare radicală în viaţa mea, ca în aceea a oricărui om care devine preot, deoarece hirotonirea întru preoţie dă omului un nou fel de viaţă şi îl face să devină „trimisul” lui Cristos, care trebuie să ducă lumii misterul şi cuvântul lui Isus Cristos. De-a lungul anilor am putut înţelege cât de adevărate sunt cuvintele Evangheliei lui Ioan pe care Cardinalul Faulhaber ni le-a adresat: pentru că hirotonirea preoţească comportă o legătură specială cu Cristos, întrucât oferă un mandat particular. Şi dăruieşte surpriza şi conştientizarea faptului de a vedea cum Domnul lucrează în viaţa noastră umană.

– Cum a fost trăită acea zi în familie?

– A fost o bucurie deosebită. În viaţa noastră de familie, care până la acel moment era viaţa unei familii normale, a fost un eveniment care, în acel timp, era considerat un dar: preoţia, ceva ce trimite spre infinit, spre o sferă diferită. Eram cu trei ani mai mare decât fratele meu, dar a fost frumos să trăim împreună hirotonirea şi prima Liturghie, chiar dacă era doar consecinţa războiului care a schimbat proiectele fiecăruia dintre noi. În acei ani, în seminarul din Freising, într-adevăr diferenţele de vârstă dintre aspiranţii la preoţie erau mari.

– În anii din seminar, care au fost persoanele care au influenţat cel mai mult maturizarea dumneavoastră ca preoţi şi creştini?

– O figură cheie la „Domberg” din Freising a fost rectorul nostru Michael Hock, care petrecuse cinci ani în lagărul de concentrare de la Dachau. Drumul său a fost acela al unui preot evlavios, devotat şi muncitor. Avea ceva părintesc, bun, înţelegător şi era considerat mai mult un tată decât un superior. Ceea ce îşi dorea cel mai mult era să ne ajute pe fiecare în parte să găsim, în acel timp dificil, drumul ce conduce la un ţel bun.

– Sfântul Părinte, în timpul prânzului cu dumneavoastră şi cu Cardinalii, întorcându-se cu gândul la anul 1951, a subliniat că atunci lumea era total diferită faţă de astăzi şi că Germania trebuia reconstruită din punct de vedere material şi moral. Aţi considerat că puteţi participa la această reconstruire chiar şi devenind preoţi?

– Toţi suntem condiţionaţi de epoca în care trăim, împărtăşim cu oamenii din epoca noastră dificultăţile, preocupările timpului nostru, dar şi bucuriile. În acest sens, am contribuit şi noi la această operă de reînnoire. Este adevărat însă că nu a fost un proces univoc, deoarece, pe măsură creştea economia, şi cu ea şi bogăţia şi bunăstarea, apărea şi o anumită decadenţă morală, şi, fără ca noi să ne putem imagina, şi alte elemente negative au însoţit procesul de reconstruire.

– Încă din anii seminarului ştiaţi că veţi continua pe două căi diferite. Dumneavoastră cu muzica, iar fratele dumneavoastră cu învăţătura teologică…

– Da, Bunul Dumnezeu ne-a îndrumat să mergem pe căi diferite. Mereu i-am cerut Domnului, dacă este posibil, să pot lucra în muzica sacră, să îi pot aduce laudă prin muzică. Şi dacă privesc acum la viaţa mea, trebuie să spun că rugăciunile mele au fost ascultate într-un mod cu adevărat uimitor. Mi-a dat posibilitatea să lucrez în corul din Catedrala Sfântul Petru din Regensburg, Regensburger Domspatzen, pe care îl apreciez mult şi care are anumite calităţi, poate unice în lumea catolică.

– Cum vedeţi situaţia actuală a muzicii sacre în Biserică?

– Situaţia variază de la un loc la altul şi de la o ţară la alta. În ceea ce priveşte experienţa mea, pot spune că există o lungă tradiţie în cântul gregorian şi în polifonia clasică vocală la Catedrala din Regensburg, tradiţie care a fost bine păstrată după Conciliu, dar care, într-un anumit mod, a şi mers înainte. Muzica a avut mereu o importanţă fundamentală în viaţa religioasă, deoarece cuvântul vorbit ajunge doar la ratio, pe când muzica angrenează întreaga persoană în lauda adusă lui Dumnezeu. Şi chiar dacă modalităţile pot varia, muzica sacră va avea mereu o mare importanţă. Trebuie să ne asigurăm ca muzica sacră să fie îngrijită astfel încât să îşi poată atinge pe deplin efectul ce îi este caracteristic: acela de a conduce oamenii la Dumnezeu.

– O ultimă întrebare: amintind acel 29 iunie de acum şaizeci de ani, cât a rămas în fratele dumneavoastră din acel tânăr preot de 24 de ani?

– Mult, întrucât a rămas recunoştinţa pentru că a primit harul de a fi preot. Aceasta este şi recunoştinţa mea şi sper mereu să rămână în mine bucuria pe care am trăit-o în acea zi, recunoştinţa pentru faptul că am primit această chemare. Mai mult, sper ca această recunoştinţă să crească de la un an la altul.

Posted in Biserică, Interviu, Personalităţi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *