Jan Twardowski: Vremea nedespărțirii. Poeme alese

Teme: Personalităţi.
.
Publicat la 19 ianuarie 2016.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Ecaterina Hanganu

Jan Twardowski

Jan Twardowski

O carte este un univers. De aceea putem recunoaște cărțile-pământ, pe care poți zidi o casă sau o conștiință; cărțile-apă, care curg spre infinitul din noi și potolesc setea semințelor de gând; cărțile-foc, unde căldura inimii se face viață; cărțile-aer, suave în înțelepciunea lor ca o aripă de înger; cărțile-eter, care, aparent umile, se strecoară nevăzute umplând spațiul cu esența lor divină – și-și arată lumina doar când întâlnesc ceva în drumul lor: un fir de praf, un suflet sau o galaxie.

O astfel de „carte-eter” este volumul de versuri intitulat „Vremea nedespărțirii”, de Jan Twardowski.[1] Așa se explică, poate, senzația de prospețime care se simte când o atingi. E ca mireasma pură a adierii de primăvară sau a zăpezii proaspăt așternute, privită cu ochi de copil. Și nu e de mirare : între cărțile preferate ale poetului se aflau poveștile lui H.C. Andersen – „Rățușca cea urâtă” și „Fetița cu chibrituri”. Iar un copil privește totul cu uimire. Uimirea este ceea ce caracterizează poemele sale. Uimirea plină de iubire în fața a tot ceea ce există, de la viața măruntă a ierbii până la persoana lui Isus. Uimirea în fața vieții, cu dramele sale, cu suferința sa, înțeleasă drept parte a planului lui Dumnezeu, iubirea omenească surprinsă și înțeleasă în toate ipostazele sale.

Uimire, încântare, transfigurare

Jan Twardowski privește totul cu încântare, fiindcă totul vine de la Dumnezeu și în toate se află Dumnezeu. El acceptă tragismul condiției umane, cu trecerea inexorabilă a timpului, transfigurând-o într-o caldă, duioasă și senină mângâiere, prin iubirea Tatălui nostru. „…bătrânii așteaptă iubirea și bunătatea/ să se întoarcă mama și tata/ așa ca în copilărie/ se miră de toate/ se bucură de steluța de pe pomul de Crăciun/ iarna le e dor de primăvară./ Bătrânii- sunt copiii care au crescut prea repede”(Oamenii bătrâni). De aici, nostalgia vechilor fotografii, unde ochii, asemenea ochilor din frescele de la Fayum și ale icoanelor din primele secole ale creștinismului „sunt prea mari ca să dispere”(Vechi fotografii). Și chiar coborârea de pe cruce cu ipostazele omenești – coborârea de pe crucea singurătății sau a bolii – și cu ipostaza sa divină – nu înseamna disperare: „…există și cruci uriașe,/ când iubind – mori pentru alții – /Din ele cazi ca strugurii de soi – în brațele deschise ale Maicii Domnului” (Coborârea de pe Cruce). Poetul îl simte pe Dumnezeu atât de aproape, încât I se adresează direct (Dacă Te-am fi născocit noi înșine), o desenează pe Maica Domnului „cu ochelari groși și grei” ca s-o simtă alături – „așa arăți cu ei omenește”, iar când șterge desenul, rămân doar lacrimile, pe care nu el le desenase (Cu ochelari). Și chiar Îi scrie o scrisoare „…pentru că nu Te pot vedea,/ cred însă că poate, uneori, Te aud/ fiindcă de unde vine deodată acea șoaptă când adorm” (Scrisoare către Maica Domnului ). Iar la sfârșit, „nu moartea, ci dragostea toată Te-a luat / dacă iubirea este adevăr, atunci trupul nu se vede” (Adormirea Maicii Domnului). Isus apare învăluit în taina tăcerii și a adevărului, poate fiindcă Adevărul este tăcere: „Isuse, care nu ai pus mâna pe condei / nu te-ai aplecat asupra foii de hârtie/ nu ai scris evanghelii// de ce nu se scrie așa cum se vorbește/ nu se scrie așa cum se iubește/ nu se scrie așa cum suferim/nu se scrie așa cum tăcem / se scrie un pic așa cum nu este” (Scrisul).

Versuri-aforism

Într-o lume în care „vorbim cu toții, fiindcă mereu lipsește cineva” (Telefonul), poemele sale sunt un elogiu adus iubirii, candorii, perfecțiunii, vieții, Creației. Și fiindcă esența se exprimă în vorbe puține, iar Cuvântul nu trebuie rostit, fiindcă transpare el însuși în Creație („Dumnezeu a creat totul pentru a se cunoaște pe sine”- A creat), cuvintele poetului devin uneori aforisme, unde expresia simplă și umorul ascund lacrima înțelegerii: „Îți mulțumesc că dreptatea Ta este inegalitate” (Dreptate); „Singurătatea unește trupurile iar sufletele suferința” (Întâlnirea); „Dacă n-ar exista moartea nimeni dintre noi nu ar mai fi trăit/ trecem cum trec toate pentru ca în felul acesta să supraviețuim”(A fost); „Să ne grăbim să iubim oamenii pleacă atât de repede”…”Iubim mereu prea puțin și constant prea târziu”…”Chiar cei ce nu pleacă nu se întorc întotdeauna/ Și niciodată nu știm vorbind despre iubire/ dacă prima este ultima sau ultima e prima” (Sa ne grăbim); „Ceea ce se întâmplă doar o dată durează cel mai mult” (Întâlnirea). Și cu uimirea celui rămas copil de-a lungul întregii sale existențe, notează: „Dumnezeu a creat lumea și a aflat că este atoateștiutor”(A creat).

„Ce mi-ai adus?”

Și tot cu bucuria și nerăbdarea unui copil, care întâmpină musafirul în prag, întreabă și se întreabă – nu „ce mi-ai adus?” ci „oare ce rămâne?” Răspunsul e simplu: „Iubirea pentru nimic/…/atât de puțin îi trebuie atât de puțin// asta-i marea iubire/ mă învăța bunica mea sfântă/ să-i rămân credincios/ iubirii cât o da Dumnezeu”(Atât de puțin) fiindcă foamea lui Dumnezeu se poate alina într-un singur fel: „doar cu iubire/ Dumnezeul meu se lasă hrănit” (Flămând).

Metaforă a zborului

Jan Jakub Twardowski (1 iunie 1915 – 18 ianuarie 2006) preot catolic, cunoscut predicator și poet polonez, născut la Varșovia, este principalul reprezentant al liricii religioase contemporane. Dar el, cu modestia celor cu adevărat mari, nu se considera poet. „Scriu ca și când aș vorbi cuiva apropiat.(…) Pentru mine, poezia este căutarea contactului cu celălalt. Aș dori să ajung la inima fiecărui om.” Blândețea, duioșia, claritatea și profunzimea ca a apei pure a râurilor de munte a poemelor sale își au toate izvorul în copilăria pe care și-a petrecut-o în casa părintească, unde se respectau istoria, literatura, tradiția patriotică și religioasă poloneză. Persoana care i-a structurat sufletul a fost Mama – la fel ca și în cazul celuilalt mare polonez al vremurilor noastre – Sf. Ioan Paul al II-lea. De aici, credința sa fermă și iubirea de patrie: Jan Twardowski a luat parte efectiv la Revolta de la Varșovia și la diferite alte acţiuni organizate de rezistența poloneză (Armia Krajowa) în timpul celui de al doilea război mondial . Student al Universității din Varșovia la Facultatea de filologie polonă (între anii 1935-1939), a urmat după război seminarul romano-catolic din Varșovia. A fost hirotonit preot în anul 1948, același an în care și-a luat Licența în filosofie. A debutat ca poet în anul 1932, iar între anii 1978-2005 activitatea sa literară a fost recunoscută prin numeroase premii de prestigiu (de stat, literare, ale editurilor), titluri și onoruri, ordine și medalii, el rămânând în tot acest timp preotul predicator, dedicat mereu sufletului tuturor și fiecăruia în parte, delicat, blând și ferm, purtând și înțelegând suferințele semenilor.

A trecut în casa Tatălui la 18 ianuarie 2006 și a fost îngropat în cripta pentru Polonezii Merituoși a Sanctuarului Divinei Providențe de la Varșovia, deși el ar fi dorit să se odihnească în cimitirul Powązki din Varșovia.

Anul acesta, la 18 ianuarie 2016, s-au comemorat 10 ani de la moartea sa.

Viața lui Jan Twardowski este o metaforă a zborului spre cer: „Sfinte Ioan al Crucii, când vara e în toi/…/aruncă-mi o nalbă și numește-mă Ioan al Buburuzei”( Rugă pentru Sfântul Ioan al Crucii) și la sfârșit, „după o poezie atât de simplă pe care oricine o înțelege/ după o cruciuliță obișnuită cioplită în lemn/ după o credință sigură fiindcă nu există dovezi/ după fericire fără ecou bani pâine/ buburuza zboara spre cer” (Spre cer).

„Vremea nedespărțirii”

Datorăm acest volum, considerat „o carte de importanță istorică”, fiind prima traducere din poemele lui Jan Twardowski aparută în limba română (ediție bilingvă), străduinței plină de bucurie a celor doi traducători: Constantin Geambașu și Bogdan Mihai Polipciuc. Constantin Geambașu este doctor în științe filologice, Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea din București, unde predă cursuri de literatură polonă, sec. XIX-XX, cultură și civilizație polonă, literatură comparată, imagologie și mentalități slave, teoria și practica traducerii, stilistică funcțională. Traducerile sale din literatura polonă conțin o serie de opere importante. Este șeful Catedrei de Limbi și Literaturi Slave. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, secția de traducători,[2]. Bogdan Mihai Polipciuc este președintele Uniunii Polonezilor din România „Dom Polski” București, el însuși poet „în timpul liber” (este „poetul de la Dom Polski”) iar când „nu avea timp liber, profesa în comerțul exterior” . Scrie din adolescență, fiindcă „Cine trăiește în România, devine și poet”, afirma el[3]. În prezent, acordă multa atenție „operelor unor confrați, atât din Polonia, cât și din România„, încercând să îi facă cunoscuți pe polonezi românilor și invers.

Jan Twardowski – de ce, totuși, a scris ?

„În lumea lipsei de credință încerc să vorbesc despre credință, în lumea fără speranță – despre speranță, în lumea fără iubire – despre iubire”. Scopul muncii sale, ca preot, predicator, poet a fost sa trezească în inimi căldura vieții și în oameni, speranța.

În felul acesta, așa cum spune Pr. Marius Taloș, SJ, „vremea nedespărțirii” devine „timpul milostivirii”.

 Note:

[1] Culegerea de poeme a apărut în Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2015 în editie bilingvă – polonă/română, traducerea aparținând lui Constantin Geambașu și Bogdan Mihai Polipciuc, cu o prefață de Aleksandra Iwanowska. ISBN 978-606-8680-21-7
[2] Cf. http://www.rightwords.ro/autori/biografie/constantin-geambasu
[3] Cf. http://diversitate.ospv.ro/bogdan-polipciuc-poetul-din-dom-polski/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *