Nouă locuri din Vechiul Testament în care este prefigurată Euharistia

Teme: Biblic.
Etichete: , .
Publicat la 15 noiembrie 2013.
Print Friendly

Autor: Stephen Beale
Traducere: Mariana Cristina
Sursa: CatholicExchange, 29 octombrie 2013

Euharistia

Euharistia

John Henry Newman a comparat cândva Sfânta Scriptură cu o bogată şi inepuizabilă sălbăticie, care îşi recompensează întotdeauna exploratorul cu noi descoperiri şi, totuşi, este mereu peste abilităţile sale de a o stăpâni în întregime: „Nu poate fi îndosariat sau catalogat conţinutul ei; dar după toată osteneala noastră, la sfârşitul vieţii noastre şi la sfârşitul Bisericii, rămâne un teren neexplorat şi necucerit, cu munţi şi văi, păduri şi râuri, la dreapta şi la stânga noastră, aproape de noi, plin de minunăţii şi comori”. (An Essay on the Development of Christian Doctrine, 71).

Euharistia este printre cele mai „ascunse minunăţii” ale Vechiului Testament. La început, cu excepţia evidentă a manei cereşti care a fost dată de sus israeliţilor, pare că sunt prea puţine evenimente ce prefigurează noua realitate extraordinară care este Euharistia. Însă Newman ne invită să ne aventurăm în văile adânci şi în grădinile secrete ale Vechiului Testament. Făcând acest lucru, vom vedea că Euharistia este prezentă peste tot – de la Pentateuh până la profeţi.

1. Fructul oprit. Fructul oprit din grădina Edenului pare să fie ultimul loc unde cineva ar vedea o prefigurare a Euharistiei. Dar comentatorii medievali au văzut în Euharistie „antidotul pentru efectul otrăvitor al mărului”, conform lui Ann Astell în Eating Beauty. Aşa cum mâncarea fructului oprit era văzut ca un păcat al mândriei, al avariţiei, al lăcomiei sau al neascultării, tot astfel Euharistia era percepută ca insuflând virtuţile opuse corespunzătoare: umilinţa, sărăcia, abstinenţa şi ascultarea, conform aceleaşi autoare. Comparaţia merge mai în profunzime: prin mâncarea fructului oprit, Adam şi Eva au adus moartea în lume, în timp ce aceia care iau parte la masa euharistică au promisiunea vieţii veşnice.

2. Fructul din Pomul Vieţii. Legăturile dintre Eden şi Euharistie sunt întărite în ultima carte a Bibliei. Mai întâi o rememorare: erau de fapt doi copaci în Eden. Cel care captează toată atenţia este cel al cunoaşterii binelui şi răului – fructul acestui pom le este interzis lui Adam şi Evei. Însă, atunci când sunt alungaţi, un al doilea copac este menţionat: „Şi a zis Domnul Dumnezeu: ‘Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să îşi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!…'” (Geneză 3,22) În Apocalips, Ioan ne arată că prin Cristos vom putea mânca fructele celui de-al doilea copac. Ioan scrie „celui care învinge îi voi da să mănânce din pomul vieţii, care este în paradisul lui Dumnezeu” (Apocalips 2,7). Zece versete mai apoi citim: „celui care învinge îi voi da din mana cea ascunsă” (2,17) – o referire clară la Euharistie.

3. Sângele lui Abel. Şi această referire pare să fie o alegere ciudată pentru Euharistie. Însă Scriptura leagă sângele lui Cristos cu cel al lui Abel. În Geneză 4,8, după ce Cain şi-a ucis fratele, Dumnezeu îi vorbeşte „Ce ai făcut? Glasul sângelui fratelui tău strigă către mine din pământ!” În Scrisoarea către evrei, Sfântul Paul face o legătură cu Cristos, numindu-l „mijlocitorul noii alianţe, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât cel al lui Abel” (12,24). Sfântul Grigore cel Mare dezvoltă, „Sângele lui Cristos vorbeşte mai bine decât cel al lui Abel, deoarece sângele lui Abel cere moartea lui Cain, fratricidul, în timp ce sângele Domnului a cerut şi a obţinut viaţa duşmanilor săi.” Când primim Euharistia, adaugă Sf. Grigore, şi noi trebuie să strigăm şi să ne proclamăm credinţa în Isus.

4. Sacrificiul lui Melchisedec. În capitolul 14 din Geneză, după ce Abraham îl salvează pe Lot şi pe rudele sale, o figură ciudată apare în scenă: Melchisedec, regele Salemului, îi vine în întâmpinare. Ni se spune că era un preot „al celui Preaînalt” – cu mult înainte ca preoţia instituţională sa fie stabilită în Israel. Şi cu secole înainte ca Evanghelia să fie adusă păgânilor, Melchisedec a reuşit să îl cunoască pe Dumnezeu. Mai apoi în Scriptură citim că era „fără tată, fără mamă, fără genealogie, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, fiind asemănat cu Fiul lui Dumnezeu” (Evrei 7,3) Astfel Melchisedec este portretizat ca unul care l-a anticipat pe Cristos, El Însuşi rege şi preot suprem. Comparaţia merge mai departe: în Geneză 14,18, Melchisedec oferă ca sacrificiu „pâine şi vin” – o prefigurare a Euharistiei, după cum susţine şi Haydock Bible Commentary.

5. Sacrificiul todah. Catolicii ştiu că Paştele evreiesc era sacrificiul esenţial al Vechiului Testament, care a fost fundal pentru instituirea Euharistiei. Însă mai exista un alt sacrificiu, la fel de important: todah, un sacrificiu oferit în vechiul Israel după ce o persoană era salvată dintr-o situaţie ce îi ameninţa viaţa. Iată cum descrie Tim Gray sacrificiul: „Mielul va fi sacrificat în templu şi pâinea pentru masă va fi consacrată în momentul sacrificării mielului. Pâinea şi carnea, alături de vin, vor alcătui elementele mesei sacre todah, care va fi însoţită de rugăciuni şi cântece de mulţumire…” Nu aminteşte acest moment de Euharistie? În ebraică, todah înseamnă mulţumire, care este traducerea exactă a cuvântului grec eucharista. Într-adevăr, ambele sunt sacrificii de mulţumire pentru salvare.

6. Ilie în deşert. În prima carte a Regilor, capitolul 19, Ilie fuge de Izabela în sălbăticie. După ce a rătăcit o zi, se aşază lângă un ienupăr şi îl imploră pe Dumnezeu să îl lase să moară. În schimb, El i-a trimis un înger care i-a adus „o turtă coaptă pe pietre şi un urcior cu apă”. Dar aceasta nu era o hrană adevărată – a fost suficientă pentru călătoria de 40 de zile spre muntele Horeb unde a avut o întâlnire profundă cu Dumnezeu „într-un sunet de linişte adâncă”. Exegeţii catolici au văzut în această super-hrană dată lui Ilie un fel de Euharistie.

7. Pâinea Punerii Înainte. În vechiul Israel, Pâinea Prezenţei era pusă pe o masă de aur într-un tabernacol ca ” jertfă de pomenire înaintea Domnului”. Pâinea trebuia să fie în prezenţa Domnului în mod continuu, era incenzată şi însoţită mereu de lumânări aprinse. O nouă pâine era pusă în ziua de Sabat şi numai aceia care nu au avut relaţii intime – de obicei preoţii – o puteau mânca. Atunci când masa era purtată afară, era acoperită. De fapt, când tabernacolul era mutat, toate vasele erau acoperite cu grijă. Cei care purtau masa, nu aveau voie să atingă în mod direct aceste vase pentru că ar fi murit (Exod 25, Levitic 24, Numeri 4 şi 1 Samuel 21). Nu vă sună familiar? Într-adevăr, este greu să îţi imaginezi un precedent mai evident pentru devoţiunea pe care o au catolicii astăzi pentru Preasfântul Sacrament.

8. Cărbunele lui Isaia. Odată ajunşi la cărţile profetice, întâlnim câteva cu adevărat extraordinare şi provocatoare tipuri de Euharistie. Mai întâi, în Isaia 6, profetul are viziunea lui Dumnezeu stând pe un tron, alături având serafimi. „Dar unul dintre serafimi a zburat spre mine cu un cărbune aprins în mână, pe care îl luase cu cleştele de pe altar. Mi-a atins gura şi a zis: ‘Iată, atingându-se acesta de buzele tale, vinovăţia şi păcatul tău sunt acoperite!'” (Isaia 6,6-7). În liturgiile bisericii, în special în tradiţia ortodoxă, cărbunele aprins prefigurează Euharistia. Liturgia Sf. Iacob descrie Împărtăşania ca „primirea cărbunelui aprins”, iar în liturgia Sf. Ioan Crisostomul, preotul spune „S-a atins de buzele tale şi va şterge toate păcatele tale”. Paralela nu poate fi mai evidentă: asemenea cărbunelui aprins, Euharistia vine la noi de pe altar şi ne curăţă de păcate (adică de cele veniale, însă ne şi întăreşte împotriva celor de moarte).

9. Sulul cărţii lui Ezechiel. O altă prefigurare extraordinară a Euharistiei o găsim în cartea lui Ezechiel. Asemenea lui Isaia, profetul a avut o viziune şi spiritul lui Dumnezeu îl cuprinde. Apoi, în versetul 8, aude aceste cuvinte „Deschide-ţi gura şi mănâncă ceea ce eu îţi dau!” „M-am uitat şi, iată, era o mână întinsă spre mine, iar în ea, un sul de carte. El l-a desfăşurat înaintea mea şi, iată, era scris şi pe faţă, şi pe spate: erau scrise pe el lamentaţiuni, gemete şi vaiete.” În capitolul următor, el descrie mâncarea cărţii: „Eu l-am mâncat şi era în gura mea dulce ca mierea” (v. 3). De-a lungul timpului, exegeţii catolici au văzut acest fapt ca un alt semn al Euharistiei. Episodul ilustrează bine ceea ce experimentăm noi în cele două părţi ale Liturghiei. În prima consumăm Cuvântul prin citirea Scripturii şi ascultarea predicii. Apoi, în cea de-a doua parte a liturghiei, noi consumăm Euharistia care, ca Trup al lui Cristos, este Cuvântul făcut Trup.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *