Opt modalităţi pentru a-i ajuta pe copii să rămână catolici

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Carol Cimino
Traducere: Oana Capan
Sursa: CatholicDigest.com

Sa-i pastram catolici

Să-i păstrăm catolici

„Nu pot să înţeleg!”, se plângea ea. „Am trimis-o la şcoala catolică timp de 12 ani şi acum nici măcar nu merge la biserică!” Dacă aş fi avut o monedă pentru fiecare dată când un părinte mi-a spus aceste cuvinte (înlocuiţi „şcoala catolică” cu „religie” sau „cateheză”) aş fi fost un şomer bine plătit. În timp ce unora dintre părinţi nu le pasă sau, mai rău, nici măcar nu observă acest lucru, majoritatea părinţilor şi chiar a bunicilor sunt şocaţi de faptul că copiii sau nepoţii lor, în special în perioada de vârstă de la 16 la 22 de ani, par a fi renunţat la moştenirea lor, la credinţa lor catolică.

Având peste 40 de ani de experienţă ca profesoară şi catehetă, ceea ce am învăţat de la tineri mă califică să dau câteva sfaturi profesorilor, cateheţilor şi, da, părinţilor şi bunicilor. În timp ce nimic nu va garanta că copiii noştri vor rămâne aproape de credinţa lor catolică, există câteva modalităţi pentru a cultiva credinţa lor – şi câteva adevăruri importante de ţinut minte:

  1. Amintiţi-vă că a pune întrebări este normal. Este timpul ca noi, adulţii, să încercăm să înţelegem (şi să ne amintim, poate) că a pune întrebări cu privire la convingeri altădată considerate ca sigure face parte din drumul de maturizare.
  2. Cu toţii învăţăm din experienţă. Copiii etichetează multe experienţe ca fiind „super”. Ca părinţi şi bunici, putem construi câteva astfel de momente, pentru a-i îndemna pe copiii noştri să acorde atenţie adevăratului superlativ, să meargă mai în profunzime, să găsească un simţ al sacrului în viaţa de zi cu zi, fie că este vorba despre timpurile anului, de un pas înainte, de tehnologie, de un nou frăţior, sau despre orice îi impresionează. Spiritualitatea catolică se hrăneşte din veneraţie şi uimire, şi veneraţia şi uimirea din viaţa cotidiană ne conduc aproape natural spre sacramentalitatea catolică.
  3. Recunoaşteţi faptul că Biserica este parţial responsabilă pentru cât de des tinerii noştri au fost înşelaţi de eroii lor. Având în vedere frecventele trădări din partea unor persoane ce păreau oameni de caracter despre care aud în mass-media, este de înţeles că copiii noştri ar putea să nu aibă în mod automat încredere şi să îi respecte pe eroii – sfinţii şi oamenii sfinţi – pe care îi punem în faţa lor. Nu este de mirare faptul că sunt suspicioşi când le spunem: „Ai încredere în mine; este adevărat”. Trebuie să evităm să spunem: „Pentru că aşa spune Biserica” sau „Pentru că aşa spun eu”, şi să îi ajutăm în schimb pe copii să înţeleagă de ce credem ceea ce credem, şi de ce ne iubim Biserica în ciuda imperfecţiunilor ei.
  4. Recunoaşteţi faptul că părinţii sunt cei mai influenţi adulţi din viaţa unui copil. Exemplul pe care îl dau părinţii este cel mai puternic instrument pe care îl avem pentru a face ca Dumnezeu şi religia să rămână importante în vieţile copiilor noştri. Cred că discuţiile despre probleme de credinţă, despre locul Bisericii, despre cult şi rugăciune, despre locul lui Dumnezeu în problemele de moralitate, despre relaţii, trebuie să aibă loc în cadrul experienţei de familie. M-am simţit întotdeauna aproape de elevii mei atunci când am împărtăşit poveştile noastre de credinţă, despre acele momente în care singura mângâiere era să ştim că Dumnezeu ne iubeşte, sau că întotdeauna primim darul păcii şi al speranţei de la un Dumnezeu care doreşte doar ceea ce este mai bine pentru noi. Nici un părinte nu ar trebui să dorească să îi cedeze această experienţă unui profesor; este privilegiul faptului de a fi părinte. Părinţii se pot simţi liberi să relateze propriile lor poveşti, deoarece astfel le arată copiilor importanţa la a avea o relaţie personală cu Dumnezeu. În momentele dificile, încrederea mărturisită a mamei sau a tatălui în providenţa lui Dumnezeu poate să aducă multă mângâiere copilului.
  5. Nu vă fie teamă să le cereţi cateheţilor şi profesorilor instrumente pentru a răspunde la întrebările religioase şi spirituale. Relaţia dintre părinţi şi programul de educaţie religioasă din parohie sau şcoala catolică trebuie să fie una de parteneriat. Părinţii trebuie să se simtă liberi să se alimenteze de la această resursă atunci când vin acele momente în care copiii sunt deschişi să înveţe. Profesorii sunt pregătiţi în privinţa stadiilor dezvoltării religioase a copiilor, şi ar trebui să îi ajute pe părinţi să anticipeze întrebări, nelinişti şi controverse chiar înainte ca ele să fie evidente.
  6. Încurajaţi rolul bunicilor în vieţile tinerilor. Există ceva magic în relaţia dintre aceste două generaţii, sunt convinsă. Bunicii au perspectiva de a fi crescut părintele unui adolescent şi de a cunoaşte atât neliniştile pe care un părinte le-a cauzat cât şi cele pe care le experimentează. Pentru mulţi tineri, acestea sunt persoanele care ar putea avea mai multă disponibilitate şi mai mult timp pentru a asculta neliniştile lor despre Dumnezeu şi viaţă. Să îi încurajăm pe bunici să se implice.

    Bunicii au darul perspectivei când vine vorba de credinţă. Persoanele mai în vârstă pot contribui cu poveşti şi experienţe pe care acum le văd ca importante în clădirea înţelepciunii pentru vârsta a treia. În timp ce părinţii sunt adesea stresaţi de muncă şi obligaţiile casei, bunicii au trecut de toate acestea.

  7. Alimentaţi în rândul adolescenţilor şi al tinerilor înţelegerea la ce înseamnă a aparţine Bisericii Catolice. Religia şi Dumnezeu au mare importanţă în vieţile tinerilor, dar problema centrală este relativismul când vine vorba de apartenenţa la o anumită religie sau confesiune.

    Îmi amintesc de Duminica Paştilor, în Roma, în urmă cu aproximativ 20 de ani. Mersesem acolo împreună cu un grup de adolescenţi şi participam la Liturghia pascală în Piaţa San Pietro. Din spatele meu, l-am auzit pe unul dintre adolescenţi şoptind: „Sora, sora!” Stephen şi-a făcut loc prin mulţime pentru a ajunge lângă mine. „Ce doreşti?”, l-am întrebat. „Liturghia”, a spus el. „Este aceeaşi!” Făcuse conexiunea că, chiar şi aici, pe alt continent, Liturghia era Liturghie, şi Biserica era Biserică.

    Am trăit experienţa de a participa la Liturghii la care toţi adolescenţii purtau tricouri pe care scria „Catholic and Proud of It” (Catolic şi mândru de aceasta). Nu am fost extrem de încântată de această aparentă xenofobie, dar a trebuit să recunosc că este mult mai bine decât să poarte o costumaţie ce să arate apartenenţa la vreo gaşcă de stradă. Am înţeles clar că există această permanentă căutare din partea adolescentului de relaţii, de apartenenţă.

  8. Nu vă panicaţi dacă adolescenţii sau tinerii dvs. nu par interesaţi de religie. Trebuie să le arătăm tinerilor, prin exemplul nostru, că Biserica este o casă în care sunt întotdeauna bine primiţi, unde îşi pot împărtăşi îndoielile şi temerile, în care mesajul este întotdeauna mesajul lui Isus, şi în care vor putea, într-o zi, să îşi aducă proprii lor copii. Chiar dacă nu vor mai relua legătura cu Biserica copilăriei lor, nu ştim niciodată cât de apropiaţi de Dumnezeu ar putea fi în inimile lor. Putem doar să ţinem uşa deschisă, să continuăm să ne rugăm şi să îi încredinţăm pe copiii noştri în mâinile lui Dumnezeu.
Posted in Familie.

One Comment

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *