Arta de a trăi: Nu îmi impune mie sistemul tău moral!

Autor: Edward P. Sri
Traducere: Radu Capan
Sursa: Lay Witness Magazine, ian/feb 2011

Când vorbesc despre virtuţi şi despre viaţa morală, mă gândesc adesea la o discuţie pe care am avut-o cu un prieten din colegiu. Participa la un curs de etică cu un profesor ce promova relativismul moral – noţiunea că nu există adevăr moral obiectiv, şi nici noţiunea de corect sau greşit. Conform unui relativist, toate pretenţiile de adevăr sunt subiective, reflectând doar sentimentele, opiniile sau dorinţele celui care le exprimă. Un relativist consideră deci aşa: „Tu poţi să ai ‘adevărul tău‘, iar eu pot avea ‘adevărul meu‘, dar nu există ‘adevărul’ faţă de care să fim cu toţii răspunzători”.

Într-o cultură relativistă ca aceea actuală, este destul de dificil să vorbeşti despre moralitate, în special dacă crezi într-un standard moral ce se aplică tuturor. De exemplu, dacă încerci să aperi învăţătura catolică privitoare la probleme de morală precum avortul, relaţiile sexuale premaritale sau homosexualitatea în faţa unui coleg în pauza de masă, ai şanse mari să fii etichetat ca rigid, fundamentalist, intransigent şi intolerant: „Poate că tu aşa crezi, dar nu îmi impune mie sistemul tău moral!”

Iată-mă, aşadar, într-un campus, discutând cu un prieten care susţine că relativismul ar fi cea mai bună cale de abordare a dilemelor etice ale zilelor noastre. „Adevărul este subiectiv”, a spus el. „Ceea ce este adevărat pentru tine ar putea să nu fie adevărat pentru alţii, aşa că fiecare persoană ar trebui să fie liberă să îşi creeze propria moralitate.” Nu studiasem încă prea multă filosofie sau teologie, dar i-am replicat: „Aşadar crezi în relativism? Crezi cu adevărat că nu există adevăr obiectiv, nu există un adevăr care se aplică la toţi?” „Da.” „Este acesta un adevăr?”, l-am întrebat. Tăcere… „Este relativismul adevărat? Este absolut adevărat că nu există adevăruri absolute? Este un adevăr obiectiv, adevărat pentru toţi, faptul că nu există adevăruri obiective?” Nici un răspuns. „Ei bine”, i-am aplicat eu lovitura fatală, „relativismul tău pare destul de inconsecvent din punct de vedere logic!”

Prietenul meu nu a atacat înapoi construcţia mea apologetică de amator. A admis că poziţia sa nu era consecventă şi că, susţinând relativismul, susţinea de fapt cel puţin un adevăr ca fiind obiectiv: acela că nu ar exista adevăruri obiective. Aceasta nu i-a schimbat însă modul de a gândi. Nu era foarte îngrijorat de lipsa de soliditate a sistemului pe care îl adoptase. Dimpotrivă, era mulţumit să continue cu viziunea aceasta relativistă despre viaţă, în ciuda argumentelor mele – şi mulţi dintre contemporanii noştri fac la fel.

Relativismul nu este ceva ce poate fi alungat rapid, cu un argument expus în trei paşi. Este o viziune ce a cuprins lumea întreagă, fiind adânc înrădăcinată în sufletul omului modern. Asemenea prietenului meu, mulţi sunt astăzi relativişti nu dintr-o filosofie clară de viaţă. Tendinţele lor relativiste se bazează pe diverse presupuneri pe care nu le-au examinat niciodată. Relativismul, pentru majoritatea oamenilor, este pur şi simplu o prezumţie nepusă la îndoială. Cu toate acestea, majoritatea oamenilor nu sunt relativişti la modul absolut. Aproape oricine va spune că unele lucruri sunt greşite din punct de vedere moral – crima, furtul, violul. Dar mulţi vor spune că atunci când vine vorba de sfera privată, fiecare ar trebui să fie liber să facă ce doreşte cu viaţa lui, atâta timp cât nu face rău altora. Acolo, la capitolul alegeri în viaţa personală, se susţine că relativismul trebuie să domnească absolut.

Două aspecte ale moralităţii

C.S. Lewis, în cartea sa Creştinism pur şi simplu, descrie omenirea ca pe o flotă de vapoare ce merg în formaţie. Succesul călătoriei acestor vapoare depinde de două lucruri. În primul rând, ele trebuie să nu se bage unul în altul, să nu stea unul în calea altuia, iar în al doilea rând, fiecare vapor să meargă bine, cu motoarele interne funcţionând aşa cum trebuie. El foloseşte această analogie pentru a descrie două aspecte cheie ale moralităţii.

Asemenea flotei de vapoare, şi noi trebuie să evităm să ne ciocnim unii de alţii. Acesta este primul aspect al moralităţii, care se concentrează pe relaţiile sociale şi apără corectitudinea şi armonia între indivizi, comunităţi, naţiuni. Cei mai mulţi, când se gândesc la moralitate, se gândesc la acest aspect. Nu trebuie să ucidem, să furăm, să înrobim pe alţii. Trebuie în schimb să fim amabili, oneşti, să sărim în ajutorul celorlalţi. Trebuie să evităm categoric lucrurile care ar putea să le facă rău altora.

Al doilea aspect al moralităţii este ceea ce Lewis numeşte „moralitatea dinăuntrul individului”. Este reprezentată în analogia lui de navigabilitatea individuală a vapoarelor. Aşa după cum fiecărui vapor din flotă trebuie să îi meargă bine motorul ca să nu se ciocnească de alte vapoare, la fel fiecărei persoane sufletul trebuie să îi „funcţioneze” bine, cu ajutorul virtuţilor, pentru ca să nu facă rău altora.

Oamenii de astăzi nu au în general nimic împotrivă la prima parte a moralităţii, care priveşte relaţiile noastre sociale. Dar mulţi nu se simt deloc confortabil să discute al doilea aspect al moralităţii, care priveşte opţiunile de viaţă personale şi caracterul moral. Mulţi cred că ar trebui să fie liberi să facă ce doresc cu vieţile lor, atâta timp cât nu fac rău altora. „Ceea ce fac eu în viaţa mea particulară mă priveşte exclusiv. Dacă o anumită acţiune nu provoacă daune cuiva, cum ar putea să fie greşită din punct de vedere moral?”

Lewis răspunde acestei obiecţii revenind la analogia sa cu flota: „La ce ajută să spunem vapoarelor cum să ţină direcţia ca să evite ciocnirile, când ele sunt, de fapt, hârburi vechi ce nici măcar nu pot fi pilotate? La ce foloseşte să stabilim, pe hârtie, nişte reguli de comportare socială, dacă ştim că, de fapt, lăcomia, laşitatea, nestăpânirea de sine şi îngâmfarea ne vor împiedica să le respectăm?”

Tendinţa modernă de a ne concentra pe moralitatea socială („Nu fă rău altora”), neglijând moralitatea personală, este asemănătoare cu a cere tinerilor să respecte regulile de trafic fără a-i pregăti să aibă aptitudinile practice necesare conducerii unei maşini. Ar putea să cunoască faptul că se circulă pe partea dreaptă a şoselei, că la roşu te opreşti, dar dacă nu au priceperea de a folosi acceleratorul, frâna, volanul, vor provoca numeroase coliziuni.

Similar, dacă indivizii nu sunt învăţaţi să fie generoşi în aşa numitele „vieţi private” ale lor, vor fi egoişti cu ceilalţi, sfârşind prin a-i răni. Dacă indivizii nu sunt educaţi în spiritul castităţii, al cumpătării şi al altor forme de auto-control, vor acţiona incontrolabil făcând lucruri prin care îi folosesc sau îi rănesc pe alţii. Armonia socială se zideşte pe baza armoniei interioare a indivizilor. O societate măreaţă este formată din bărbaţi şi femei cu caractere morale măreţe. Sau, cum spune Lewis, „nu poţi să faci oamenii să fie buni prin lege: iar fără oameni buni, nu poţi avea o societate bună”.

„Cu omisiunea”

Când ne angajăm în dezbaterea mitului conform căruia alegerile din viaţa personală nu îi afectează pe ceilalţi, este important să subliniem că există două moduri de a eşua în viaţă. Putem eşua moral făcând lucruri care dăunează direct altora. Dar putem eşua şi prin lipsă de virtute, nefructificând potenţialul nostru real de a fi buni. O rugăciune de la Liturghie reflectă aceste două aspecte ale eşecului uman. Când ne exprimăm părerea de rău pentru păcate la începutul Liturghiei (în ritul latin), o facem nu doar pentru păcatele făcute cu gândul, cu cuvântul şi cu fapta (păcatele pe care le-am comis), ci şi pentru păcatele prin omisiune (binele pe care nu l-am făcut).

Modul în care ne trăim viaţa va avea impact asupra altora – pozitiv sau negativ. Nu ajunge să evităm să facem „lucruri rele”. Un tată care petrece prea mult timp la serviciu şi prea puţin cu copiii, poate să nu facă nimic rău cuiva, în sens fizic cel puţin. Dar eşecul său în a investi timp în copiii lui îi va afecta pe aceştia profund, lăsând o cicatrice pe care o vor purta pentru totdeauna. Astfel, vieţile noastre private nu sunt simple probleme private. Ele îi afectează pe ceilalţi. Când eşuăm să dăm ce este mai bun din noi, avem de fapt un impact negativ asupra celor din viaţa noastră. Soţul sau soţia, copiii, prietenii, angajaţii, parohienii vor suferi din lipsurile noastre în ceea ce priveşte virtuţile.

Un caracter moral nu se clădeşte peste noapte. Şi străduindu-ne să creştem în virtute, trebuie întotdeauna să căutăm să trăim adevărul, care mai presus de toate îl reflectă pe Isus Cristos – care este acelaşi ieri, astăzi şi întotdeauna.