Cincisprezece sfaturi pentru a predica mai bine

Teme: Biserică.
Etichete: .
Publicat la 24 mai 2009.
Print Friendly

Autor: David Mills
Traducere: Radu Capan
Sursa: Inside Catholic, 12 martie 2009

Articolul următor considerăm că este potrivit în contextul în care la sfârşitul lunii iunie vom intra în Anul special dedicat de Biserică preoţiei şi preoţilor. Autorul celor cincisprezece sfaturi este un laic şi vorbeşte de pe poziţia celui care ascultă cu regularitate predici. În acelaşi timp autorul, astăzi catolic dar care a fost înainte episcopalian, a avut şi experienţa predicării, în fosta sa confesiune, ani în şir, în capele şi biserici. Cunoaşte deci provocarea pe care o reprezintă pregătirea unei predici. „Predicarea este o sarcină mult mai grea decât îşi dau seama majoritatea laicilor”, susţine el. Vă invităm să vedem în continuare sfaturile pe care doreşte să le împărtăşească preoţilor.

Pentru preoţi (chiar şi viitori)

1) Rămâneţi la amvon. Nu doar pentru că este locul special dedicat predicării, un semn al autorităţii cu care Dvs vorbiţi, ci şi pentru că rămânând acolo vă poate ajuta să vă amintiţi că sunteţi un slujitor al Cuvântului şi al Bisericii. A sta în faţa altarului sau a vă deplasa dintr-o parte în alta tentează până şi pe cel mai umil om să creadă că este o vedetă care încearcă să se joace cu mulţimile (Oare au înţeles gluma? Zâmbesc sau mi se pare? Nu cumva arată plictisiţi? Cum să îi recaptez?). În plus, dacă rămâneţi la amvon, puteţi să vă ţineţi acolo foile.

2) Predicaţi după un text complet sau o listă de idei. Puţini sunt cei care pot să ofere o predică complexă din memorie sau să dezvolte ideile „în direct” şi se poate să nu vă număraţi printre aceştia. Valoarea unei predici stă adesea în a împărtăşi aspecte aflate cu două sau trei niveluri mai în adâncime decât mesajul evident al textului. Iar această împărtăşire trebuie făcută cu atenţie şi precizie. Foarte, foarte puţini pot face aceasta doar din minte, fără vreun suport scris. Desigur, puteţi şi să exersaţi intens vorbitul liber, chiar şi varianta de a vă scrie predicile şi să le recitiţi până când ajungeţi măcar pe jumătate să le fi memorat. Dar este mai bine să daţi substanţă predicii Dvs stând pe o linie mai fixă decât să vorbiţi liber umplând uneori spaţiile dintre idei cu vorbe goale. A avea în faţă predica sau măcar un sumar al ei vă poate ajuta să nu deraiaţi.

3) Vorbiţi cu un ton personal, folosind „eu” şi „voi”. Mă refer la tonul cald pe care îl auziţi în minte când citiţi scrieri de-ale lui G. K. Chesterton sau C. S. Lewis, şi nu la exprimări populiste cum mai vedem la unele talk-show-uri. Audienţa trebuie să simtă că încercaţi să le transmiteţi ceva ce vedeţi Dvs în textul pe marginea căruia predicaţi. Deşi vorbiţi cu autoritate, şi trebuie să vorbiţi cu autoritate, Dvs sunteţi de asemenea un om care le vorbeşte prietenilor. Majoritatea oamenilor se exprimă mai clar când se adresează unor prieteni, decât când vorbesc unei abstracte „adunări de credincioşi”. Şi în plus, majoritatea oamenilor ascultă mai bine când li se vorbeşte pe un ton prietenesc şi nu unul rece de conferinţă. Folosiţi „noi” doar când sunteţi parte a grupului la care vă referiţi. Unii preoţi folosesc „noi” când se referă de fapt la „voi domnilor” sau la „unii dintre voi” sau la „acei nenorociţi”. Astfel de utilizări nepotrivite fac predica să sune ca nesinceră. Credincioşii vor şti că nu vorbiţi onest atunci când folosiţi „noi” ca un mod ieftin de a pretinde o identitate pe care nu o aveţi sau ca metodă de a pretinde că nu criticaţi de fapt pe altcineva.

4) Vorbiţi din propria experienţă şi din propriile cunoştinţe. Dacă aveţi o povestioară din viaţa Dvs ce ilustrează o anumită idee, spuneţi-o – dar doar dacă merge ca povestioară. O bună regulă este să nu spui o întâmplare despre tine pe care nu a-i spune-o dacă ar fi despre altcineva şi să nu spuneţi niciodată povestiri ce nu au o legătură directă cu tema predicii.

5) Evitaţi folosirea de referinţe culturale, în special inspirate din industria divertismentului (ex: întâmplări cu vedete) sau a tehnologiei (ex: pomenind termeni legaţi de internet pe care nu îi cunoaşteţi cu adevărat), doar ca să arătaţi cât de multe ştiţi, că sunteţi pe val sau că sunteţi conectat cu oamenii Dvs. Este deranjant. Este ca şi cum un bătrân de 50 de ani ar purta o şapcă cu cozorocul la spate, ca să arate că e şmecher. În plus este probabil să greşiţi – nefiind terenul Dvs. Folosiţi astfel de referinţe atunci şi doar atunci când le-aţi folosi şi în conversaţii naturale, venind de la sine, nu pentru impresionare.

6) Prezentaţi Scripturile. Subliniaţi-le credincioşilor Dvs aspecte pe care nu le-ar percepe singuri, în special vorbind despre contextul pericopei, făcând legătura între textele citite şi amintind ce au spus marii teologi despre ele. Aceasta înseamnă comentarea textelor în sine, şi nu a începe cu ideile Dvs, găsind acoperire pentru unele dintre ele în text – greşeală care din păcate este atât de comună. Vorbind despre texte le veţi menţine credincioşilor atenţia; vorbind despre ideile Dvs veţi ajunge inevitabil la repetiţii de la un an la altul. Dacă veţi dedica un timp de studiu fiecărui text citit la Liturghie veţi câştiga noi percepţii asupra lui şi vă va ajuta să nu intraţi în buclă. Studiul trebuie să includă citirea predicilor unor mari predicatori pe marginea aceluiaşi pasaj.

În acelaşi timp, este esenţial să nu reduceţi supranaturalul la o lecţie de morală, ca şi cum episoadele din Scriptură ar fi ceva gen Fabulele lui Esop. Învierea nu are ca scop să ne vorbească despre valoarea speranţei şi perseverenţei. Nu încercaţi să explicaţi ce „înseamnă” o anumită pericopă până când nu aţi subliniat că acolo s-a întâmplat ceva extraordinar. Un comentator scria (la un alt articol al acestui autor despre predicare – n.tr.): „Preotul catolic trebuie să înţeleagă predicarea ca fiind cumva înrudită cu împărtăşirea euharistică a credincioşilor. Nu este doar vorba de a spune ceva despre Dumnezeu sau despre Isus, despre morală. A predica înseamnă a-l comunica pe Isus Cristos. Este un cuvânt, Cuvântul, cel care ne permite să ne trăim vieţile în credinţă şi speranţă. Un predicator nu trebuie doar să vorbească despre evanghelie: trebuie să îşi evanghelizeze audienţa. ‘Predicarea Cuvântului lui Dumnezeu este Cuvântul lui Dumnezeu’, spunea Martin Luther. Aceasta trebuie să o înţeleagă predicatorul catolic şi să o pună în practică.”

Prea multe predici se limitează să spună oamenilor să facă binele – nici măcar să fie buni, prin instrumentele oferite de Biserică, ci doar să facă binele. Noi ştim că trebuie să facem binele, dar, cu Sfântul Paul, ne trezim că nu îl facem. Trebuie să fim ajutaţi să vedem mai clar şi să îl iubim mai mult pe Acela în serviciul căruia suntem.

7) Aveţi grijă la eticheta de „fundamentalism”. Cu prea mare uşurinţă sunt catalogaţi de „fundamentalism” cei care ţin o linie care – privită cu superficialitate – pare rigidă. Dacă este să criticăm pe cineva, aceia ar fi „liberalii”, dizidenţii catolici, care atacă credinţa şi reprezintă un pericol pentru credinţa altora. Nu căutaţi să diluaţi mesajul vreunei pericope evanghelice doar din teama că veţi fi considerat fundamentalist, îngust în viziune. Învăţătura Scripturii trebuie tratată mereu cu seriozitate, chiar dacă uneori este balsam, alteori este bisturiu care taie în carne. Ca preot sunteţi şi doctor care îi ajută pe cei bolnavi, iar uneori tratamentul este de duritatea chimioterapiei împotriva cancerului. Nu daţi înapoi, oricât de neplăcut ar fi, ci căutaţi să explicaţi vestea cea bună care se găseşte chiar şi în mijlocul durerii, subliniindu-le sănătatea pe care medicamentul spiritual le-o va aduce.

8) Amintiţi mereu oamenilor că sunt păcătoşi şi daţi-le exemple în care se pot recunoaşte. Nu va fi ceva nou pentru ei: aproape oricine ştie că este un păcătos, chiar dacă nu îi place cuvântul. Credincioşii Dvs nu sunt cine ar vrea să fie. O predică proclamă o parte din Vestea cea Bună, şi veţi pierde inutil timpul credincioşilor Dvs dacă nu le daţi vestea cea rea care face bună Vestea cea Bună. Prea mulţi preoţi predică cu un entuziasm şi optimism neancorat în realitate despre Vestea cea Bună, care devine o realitate abstractă şi îndepărtată. Trebuie ca predica să fie conectată cu vieţile credincioşilor, care adesea sunt dificile, pentru a le ridica apoi în Cristos. Abia atunci vor gusta Vestea cea Bună.

9) Fiţi siguri că aveţi un unic fir roşu. Alegeţi o temă pentru predica Dvs şi tăiaţi fără milă orice nu contribuie la susţinerea ei. Nici nu ştiu de câte ori am auzit un predicator pornind o construcţie interesantă, conducându-ne spre o concluzie ce părea interesantă şi pe când aşteptai să o auzi trecea la un cu totul alt subiect (şi de regulă se întâmplă când predica nu este ţinută la amvon). Este ca şi cum ai asculta Simfonia a Noua a lui Beethoven şi când să ajungă la apogeu orchestra schimbă partitura cu Eine Kleine Nachtmusik. Chiar şi fanii Mozart se vor simţi dezamăgiţi.

Să punem altfel problema: înainte să începeţi să compuneţi o predică alegeţi o singură idee pe care aţi dori credincioşii Dvs să şi-o amintească, apoi faceţi tot ce puteţi ca să implantaţi această idee cât mai adânc în minţile lor. Nu uitaţi că scopul Dvs nu este să îi faceţi să îşi dea una peste frunte şi să exclame: „Uau, cum de nu m-am gândit şi singur!” (genul de efect pe care îl sperăm toţi), ci doar de a-i încuraja sau provoca la mici, dar nu neimportante, schimbări. Nu căutaţi să spuneţi acum totul, ci limitaţi-vă la ceva care se va adăuga mesajului de duminica viitoare şi mesajelor din duminicile care mai vin, construind mai mult la scara timpului.

10) Nu abuzaţi de metafore doar pentru că Dvs vi se par profunde. Există unele expresii care îi fac pe credincioşi să se simtă ca în faţa unui poet romantic ce îşi declamă creaţiile. Evitaţi atât expresiile bombastice cât şi cele cu pretenţii filosofice, căci nu veţi impresiona. Efectul va fi îndepărtarea de realităţile pe care trebuie să le proclamaţi, afundându-vă audienţa în abstracţii inutile. Folosind cuvinte şi expresii pe care nimeni nu le foloseşte veţi cădea în clişee şi v-ar putea fi util să apelaţi la un credincios cu mintea mai alertă care să vă avertizeze când faceţi aşa ceva, poate chiar să citească predicile înainte. Metaforele trebuie considerate vinovate până la proba contrarie.

11) Folosiţi în predică expresii precum „credinţa catolică” şi „Biserica Catolică”. Dacă cineva ascultă predica – înregistrată de exemplu – trebuie să nu aibă îndoială că ea a fost rostită de un preot catolic. Apelaţi la istorii cu sfinţi şi la puncte de vedere ale unor personalităţi catolice ale trecutului la fel de des cum aţi face-o în discuţii obişnuite cu credincioşii. Dvs nu căutaţi doar să îi învăţaţi şi îndemnaţi, ci şi să simtă că aparţin unei comunităţi reale, cu o istorie proprie, cu eroi proprii, cu întâmplări extraordinare. Nu este normal pentru un preot să nu folosească cuvântul „catolic” într-o predică în care vorbeşte frecvent despre Fecioara Maria şi despre sfinţi catolici.

12) Când este cazul – şi se întâmplă nu de puţine ori – predicaţi dogmatic, cu referinţe explicite la magisteriul catolic. Unii „experţi” în liturgică se opun la aşa ceva. Ignoraţi-i. Credincioşii Dvs au nevoie de tot ajutorul Dvs pentru a înţelege în ce sunt angajaţi ca şi catolici, iar predica Dvs se poate foarte bine să fie singura instruire religioasă pe care o primesc săptămână de săptămână. Ajutaţi-i să vadă cum Scripturile conduc spre doctrinele credinţei şi cum doctrinele ne ajută să înţelegem Scripturile, şi cum amândouă împreună contribuie la fericirea umană.

13) Cel puţin din când în când clarificaţi diferenţele dintre catolicism şi celelalte confesiuni creştine majoritare. Includeţi în predici o explicare apologetică a credinţei catolice. Credincioşii Dvs ştiu bine cât de criticat este catolicismul de către membrii altor confesiuni (toţi ceilalţi par specializaţi în cât de greşit este catolicismul) şi tocmai de aceea trebuie să fie încurajaţi în credinţa lor şi educaţi cum pot să răspundă acuzelor. Gândiţi-vă că miturile la care sunt supuşi credincioşii Dvs (gen: Papa, oricând vorbeşte, este infailibil) pot naşte dubii de credinţă în măsura în care ei înşişi nu sunt bine educaţi. Ajutaţi-i să îşi cunoască bine credinţa, inclusiv în punctele de diferenţă faţă de ortodocşi şi protestanţi.

14) Conectaţi adevărurile extrase din Scriptură cu Liturghia, anul liturgic şi viaţa sacramentală. Aceasta îi va ajuta pe credincioşi să aibă o experienţă tangibilă a evangheliei pe care tocmai aţi proclamat-o. Mi s-a întâmplat adesea să aud predici care conduceau atât de natural spre spovadă, dar care se terminau în schimb cu declaraţii despre cum lui Dumnezeu îi pasă de noi, îndemnul final fiind de a continua să încercăm să fim mai buni decât până acum. Ocazia de a transforma mesajul Evangheliei în acţiune – în acest caz spovada – era astfel nefructificată. Evanghelia nu este o parte distinctă şi nu trebuie ruptă de restul contextului general în care este ea proclamată. Dumnezeu ne-a dat Biserica şi Sacramentele cu un motiv.

15) Predicaţi pentru transformare, chiar dacă transformarea va fi treptată şi nu imediată şi totală. Cereţi şi aşteptaţi de la credincioşii Dvs să se schimbe. Îndrumaţi-i spre Isus: să îl întâlnească, să îl cunoască, să fie tot mai mult şi mai mult asemenea Lui. Conduceţi-le privirea şi sufletul spre crucifix şi spre tabernacol, ajutându-i să reflecteze tot mai profund asupra propriilor persoane. Nu vorbiţi despre trăirea în comunitate ci de trăirea în Trupul lui Cristos. Nu vorbiţi despre vindecare ci despre vindecarea adusă de Cristos. Nu vorbiţi despre a face lucruri bune ci despre caritatea creştină, care înseamnă şi cere mult mai mult.

Ca să rezumăm: Dvs vă aflaţi în faţa credincioşilor ca un mediator, iar un mediator face legătura – legătura cu Cristos în primul rând, dar şi cu Trupul lui Cristos, cu Scripturile şi cu învăţătura Bisericii; cu sfinţii, teologii şi scriitorii ei. Vorbiţi cu oameni ale căror vieţi sunt dezmembrate, frânte, şi cărora doriţi să le amintiţi că sunt parte a ceva mai mare, mai vechi şi mai înţelept, o familie, un trup, o vie care se întinde înapoi şi înainte în istorie şi în eternitate. Dvs aveţi Vestea cea Bună în plinătatea ei şi trebuie să ne-o transmiteţi. Aceasta dorim şi de aceasta avem nevoie; aceasta este ceea ce puteţi şi trebuie să ne oferiţi înainte să îl primim pe Domnul.

7 Comments

  1. Doamne ajuta! Este interesant subiectul. Mi-a placut. Eu sunt un laic din Berivoi.

  2. Frumoase lucruri ati expus. Felicitari. Sunt ortodox din Timisoara. Domnul fie laudat.

  3. Putin cam prea fundamentaliste sfaturile! Sunt preot catolic, dar vad lucrurile un pic mai larg… Cu punctul 8 nu prea sunt de acord..
    Eu predic cu „un entuziasm şi optimism” mare, totusi ancorat in realitate: Isus Cristos ne-a mantuit!

  4. Da, este bine, sustin cele 15 puncte, dar cu adevarat predica trebuie sa fie ca o „instruire” pt o saptamana, la cei care merg saptamanal, si o „instruire zilnica” pt cei care traiesc deja, cu Cristos si fac lucrarile lui. Acestia sunt fratii, mama, surorile lui Isus, cei care sunt „viata „si „inviorareaza totul” cu Cristos impreuna. Acestia impreuna cu Cristos in Tatal, recreaza o lume noua.

  5. Preotul nu trebuie sa fie o persoana rigida, rece ci trebuie sa fie prietenul enoriasilor.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *