Părinţii Sfintei Tereza de Lisieux: însoţitorii noştri pe calea vieţii

Teme: Personalităţi.
.
Publicat la 24 octombrie 2008.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Maureen O'Riordan
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: ThereseOfLisieux.org

Motto: „Dumnezeu mi-a dăruit părinţi mai demni să trăiască
în cer decât pe pământ. Am avut fericirea să am părinţi fără egal.”
Tereza de Lisieux

Zelie Guerin

Era 13 iulie 1858: la miezul nopţii, în biserica Notre-Dame din Alencon, din nordul Franţei, se celebra o căsătorie despre care cei doi viitori soţi, înainte de a se întâlni, erau siguri că n-ar fi trebuit să aibă loc. Dar drumurile fiecărei vieţi, cu gândurile, planurile, cu trecerile, bucuriile şi suferinţele, cu obstacolele care par să ne îndepărteze de calea aleasă tocmai pentru a o urma mai bine, cu întâlnirile care ne creează şi despărţirile care ne duc la El, sunt în mâna Lui Dumnezeu. Astfel, Louis Martin era în acea noapte la altar alături de Zelie Guerin. Erau tineri, frumoşi, sobri şi tandri. şi era lumină.

El avea 35 de ani, era de profesie bijutier-ceasornicar, iar Zelie, de 27 de ani, învăţase să lucreze dantela în celebrul point d’Alencon. Puţin a lipsit ca această căsătorie să nu aibă loc: Louis intenţiona să devină călugăr şi intrase la Abaţia Sf. Bernard cel Mare din Elveţia, iar Zelie ceruse să fie primită la Surorile Carităţii ale Sf. Vincent de Paul din Alencon. Superiorul a refuzat însă admiterea lui Louis, fiindcă nu ştia limba latină, iar superioara a respins-o pe Zelie din cauza stării de sănătate (probleme respiratorii, dureri frecvente de cap), afirmând că nu are vocaţie pentru viaţa religioasă. În acea clipă, Zelie L-a rugat pe Dumnezeu să-i dăruie copii şi a jurat că aceştia vor intra în viaţa religioasă care fusese închisă pentru ea.

Se văzuseră pentru prima dată doar cu trei luni înainte, pe podul Sf. Leonard. Zelie auzise atunci o voce interioară care-i şoptise: „Acesta e cel pe care l-am pregătit pentru tine”. Mama lui Louis, care o remarcase pe Zelie la atelierul de dantelărie ale cărui cursuri le frecventau amândouă, le-a făcut probabil cunoştinţă. S-au recunoscut ca suflete-pereche în lumina Lui Dumnezeu şi trei luni mai târziu s-au căsătorit. Timp de zece luni şi-au dus viaţa ca frate şi sora, iar comuniunea căsătoriei a început la sfatul confesorului. Au avut nouă copii, din care au supravieţuit cinci: Marie, care a devenit Sora Marie a Sfintei Inimi în mănăstirea carmelitană din Lisieux; Pauline, mai târziu Maica Agnes în aceeaşi mănăstire; Leonie, care a devenit sora Francoise-Therese la mănăstirea Vizitandinelor din Caen; Celine, care a devenit Sora Genevieve a Sfintei Feţe la carmelitanele din Lisieux şi Tereza, cea mai mică.

Tereza s-a născut la 2 ianuarie 1873, a fost admisă în 1888 la surorile carmelitane, sub numele de Tereza a Pruncului Isus şi a Sfintei Feţe, a intrat în viaţa veşnică în 1897 – la numai 24 ani; a fost beatificată la 19 aprilie 1923 de Papa Pius al XI-lea şi canonizată la 17 mai 1925 de Papa Pius al XI-lea, devenind „cea mai iubită sfântă după Sfânta Fecioară”. La 19 octombrie 1997, prin Scrisoarea apostolică Divini Amoris Scientia („Ştiinţa Iubirii Divine”), Papa Ioan Paul al II-lea a declarat-o Doctor al Bisericii (una dintre cei 33 de Doctori ai Bisericii, a treia femeie care poartă acest titlu – şi cea mai tânără dintre ele, alături de Sf. Tereza de Avila şi Ecaterina de Siena; este singura căreia i s-a acordat acest titlu în timpul pontificatului Papei Ioan-Paul al II-lea).

Acum, după 150 de ani, Louis şi Zelie merg în urma fiicei lor pe calea sanctificării. În cursul acestei veri, Cardinalul Saraiva Martins, fost prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, a prezidat celebrările de la Alencon şi Lisieux (locul unde se mutase tatăl cu fiicele după moartea mamei) cu ocazia aniversării a 150 de ani de la căsătorie. La 12 iulie 2008 a anunţat că Louis şi Zelie vor fi beatificati la 19 octombrie, ziua în care fiica lor a fost declarată Doctor al Bisericii. În mintea noastră, Tereza e acea tânără şi frumoasă carmelitană, în veşmânt brun şi mantie albă, purtând în mâini crucifixul încărcat de trandafiri. Dar Tereza nu a „căzut” pur şi simplu din cer, ci, la fel ca noi toţi şi ca toţi sfinţii, vine dintr-o familie reală. Şi chiar dacă familia sa era plină de devoţiune, nu înseamnă că a fost ocolită de greutăţile, provocările, necazurile şi lupta pentru viaţă în care se zbate orice familie. Louis şi Zelie sunt al doilea cuplu soţ-soţie din istorie care au fost beatificati. De ce? De ce Dumnezeu a inspirat Biserica să-i declare model pentru familiile de azi? Ce putem învăţa de la ei? Şi cum ne poate însoţi modelul lor în pelerinajul vieţii?

Pe deplin angajaţi în viaţa de zi cu zi, dar privind mereu la Cer

Zelie şi Louis munceau din greu. Ea lucra dantela cunoscută ca „point d’Alencon”, o dantelă pe cât de frumoasă, pe atât de migăloasă, executată cu acul, care îşi are originea în secolul al XVI-lea şi a fost promovată de Jean-Baptiste Corbet în timpul domniei lui Ludovic al XIV-lea, ca replică la dantelele veneţiene. Tocmai pentru extraordinara sa frumuseţe, dantela de Alencon se numeşte „Regina dantelei”. Atelierul lui Zelie s-a bucurat de un succes atât de mare, încât Louis a vândut propriul atelier de ceasuri ca să poată să se ocupe de afacerea înfloritoare. Numai că întotdeauna succesul îşi cere preţul. Zelie scria: „Sărmana mea Marie n-are nici un cuvânt de laudă pentru dantela de Alencon. Repetă într-una că ar prefera să trăiască într-un pod decât să-şi ducă viaţa ca mine. Sunt de acord că are dreptate. Dac-aş fi liberă şi singură şi dac-ar trebui să trec prin tot ce-am suferit în ultimii 24 de ani, aş prefera să mor de foame. Mă cutremur numai când mă gândesc! Deseori îmi spun că, dacă am îndurat jumătate din toate prin câte am trecut numai ca să câştig cerul, atunci cu siguranţă aş fi o sfântă demnă de canonizare! Mă mai gândesc şi la fratele meu (farmacist) şi dacă trece şi el prin suferinţele mele, îl compătimesc din toată inima, fiindcă le-am învăţat pe toate la şcoala loviturilor grele pe care le-am primit”.

Soţii Martin au avut nouă copii, dintre care cinci au supravieţuit. Au fost angajaţi pe deplin în viaţa de zi cu zi, în afaceri, în viaţa socială şi eclezială. Dar în acelaşi timp, privirea lor era orientată constant spre Cer. Louis repeta adesea: „Oh! Patria mea! Patria mea! Cât e de frumoasă Patria mea!” Iar Zelie: „Oh! Patria! Patria! Cerul…!”. Se întorceau spre cer chiar şi în cursul conflictelor obişnuite. Când un vecin i-a dat în judecată pentru limitele unui teren iar judecătorul a afirmat că soţii Martin nu au nici o vină, Zelie îi scria fiicei sale, Pauline: „Trebuie să acceptăm disputele cu calm, fiindcă în această lume trebuie să suferim. Dacă ne-ar ajuta să evităm măcar puţin din Purgatoriu, atunci l-am binecuvânta pe M. M. pe lumea cealaltă fiindcă ne-a făcut să îndurăm ceva din el aici, în viaţa aceasta. Numai că prefer, într-adevăr, să fie el cel care ne face atâta necaz, decât să ne reproşăm c[ noi i-am făcut lui măcar un sfert din necazul pricinuit de el”.

Copleşiţi de responsabilităţi şi totuşi stăruitori în rugăciune

Deşi nici Zelie, nici Louis nu aveau timp, fiecare era constant în rugăciune, în viaţa contemplativă, în viaţa de rugăciune în familie, în viaţa liturgică a Bisericii şi împreună, în familia lor. Soţul şi soţia urmăreau un program strict. Mergeau în fiecare dimineaţă la Sfânta Liturghie de la ora 5.30, fiindcă – spuneau ei – e singura la care pot participa cei săraci şi cei care lucrează. Când vecinii îi auzeau închizând uşa să meargă la Biserică, spuneau: „Oh, sfinţii ăştia de Martin merg iar la biserică; hai să ne întoarcem pe partea cealaltă şi să mai dormim puţin”. În fiecare dimineaţă şi seara se rugau cu toată familia. Respectau duminicile şi sărbătorile rânduite de Biserică. Louis conducea adoraţia de noapte a Euharistiei. Zelie, ultima care mergea la culcare, rămânea până la miezul nopţii. Erau o mulţime de lucruri care trebuiau făcute, dar Îl slujeau cu generozitate pe Dumnezeu şi aproapele.

Iubindu-se unul pe altul şi pe copii, dar iubind mai presus de toate viaţa spirituală

Louis Martin

Louis şi Zelie erau uniţi printr-o profundă şi delicată iubire. În 1863, plecat pentru afaceri, Louis îi scria lui Zelie: „Scumpa mea, nu pot să mă întorc la Alencon până luni; mi se pare tare mult până atunci, fiindcă vreau aşa de mult să fiu cu tine… Vă îmbrăţişez pe toţi, cu toată inima, aşteptând bucuria întâlnirii cu voi din nou. Soţul tău şi adevăratul tău prieten, care te iubeşte pentru totdeauna”. În august 1873, când Zelie s-a dus la Lisieux cu fetiţele să-şi vadă rudele, îi scria: „Sunt cu tine toată ziua în spirit, dragă Louis. Te iubesc cu toată inima şi simt cum iubirea mea creşte când sunt fără tine. Nu pot trăi fără tine”.

Ei îşi iubeau la fel de profund copiii. Cu câteva săptămâni înainte de naşterea Terezei, Zelie îi scria cumnatei sale: „Îmi iubesc la nebunie copiii; m-am născut numai ca să-i am pe ei… Dar curând or să se termine toate… Sunt la vârsta când ar trebui să fiu bunică!”. Iar la 4 martie 1877, Zelie îi scria fiicei sale, Pauline: „Când avem copii, ni se schimbă oarecum ideile. Din acel moment trăim numai pentru ei. Ei ne fac bucuria şi nu mai putem s-o găsim în altă parte, decât numai în ei. Nimic nu mai are importanţă pentru noi; lumea nu mai e o povară pentru noi. În ce mă priveşte, copiii sunt marea mea compensaţie, aşa că mi-aş dori să am mulţi, ca să-i pot duce în Cer”. Scrisorile lui Zelie sunt pline de relatări ale timpului drag petrecut acasă, cu castane, prăjituri, mere în aluat; vizite la rude; şi bucuria fetiţelor pentru darurile de Anul Nou.

În această viaţă caldă de familie, părinţii şi-au format cu grijă fetiţele, chiar din copilărie, pentru viaţa spirituală. Au studiat fiecare copil ca pe o personalitate, i-au trezit încrederea în sine şi l-au încurajat să-i dea „mână liberă” lui Dumnezeu în fiecare clipă. Când s-au hotărât să-i permită lui Marie să meargă la mănăstirea Vizitandinelor, unde fusese educată, Zelie scria: ” Am motive certe pentru care doresc ca Marie să ajungă acolo. E adevărat că e costisitor, dar banii nu înseamnă nimic când e vorba de sfinţirea unui suflet; anul trecut Marie s-a întors de acolo complet schimbată”. Louis avea, la fel, un respect profund pentru viaţa spirituală a fiicelor lui şi o susţinea pe fiecare în parte pentru împlinirea vocaţiei (a mers, de exemplu, la Sfântul Părinte în audienţă cu micuţa Tereza, care vroia să intre la carmelitane şi nu fusese încă admisă din cauza vârstei).

Iubindu-şi întreaga familie

Devotaţi unul altuia şi copiilor lor, Louis şi Zelie îşi susţineau cu aceeaşi iubire întreaga familie. Ani de zile au împărţit locuinţa cu părinţii lui Louis. Iar când tatăl lui Zelie nu a reuşit să găsească o menajeră, ea l-a primit plină de bucurie în casa ei şi i-a scris fratelui său: „N-ai să găseşti nici într-o sută de ani pe cineva aşa de bun cum e soţul meu faţă de socrul lui”. Iar când tatăl ei a murit, Zelie îi scria cumnatei: „Dac-ai şti, scumpa mea soră, cât de mult l-am iubit pe tata! El a fost mereu cu mine; nu l-am părăsit niciodată; iar el mi-a dat tot ajutorul pe care l-a putut da”. Cei doi soţi au fost la fel de apropiaţi şi de sora lui Zelie, Marie-Louise, călugăriţă la Vizitandinele din Caen, şi au trimis trei dintre fiicele lor mai mari la şcoală acolo. Cei doi soţi îi scriau şi-l vizitau deseori pe fratele lui Zelie, Isidore Guerin, şi pe soţia acestuia, Celine, care locuiau la Lisieux. După moartea lui Zelie, Louis s-a mutat la Lisieux cu cele cinci fiice, ca să le ofere copiilor oportunitatea influenţei mătuşii, unchiului şi verişorilor.

În faţa necazurilor, încrezându-se în Dumnezeu

Prin multele dureri şi încercări prin care le-a fost dat să treacă, Louis şi Zelie au continuat să creadă în iubirea pe care Dumnezeu o poartă personal fiecăruia dintre ei şi copiilor lor, în parte. În şase ani au pierdut 4 copii, trei nou-născuţi şi o fetiţă, Marie-Helene, la vârsta de cinci ani. Şi totuşi, Zelie avea puterea să-i scrie cumnatei sale, consolând-o la moartea copilului acesteia: „Scumpul tău copilaş e cu Dumnezeu acum; se uită în jos la tine şi te iubeşte şi într-o zi va fi din nou al tău. Aceasta e marea mângâiere de care am avut şi eu parte şi pe care încă o mai simt. Când am închis ochişorii copilului meu şi l-am înmormântat, am simţit o mare sfâşiere, dar m-am resemnat. Nu regret durerile şi sfâşierea pe care le-am îndurat. Mulţi mi-au spus: ‘ar fi fost mai bine pentru tine să nu-i ai deloc’. Dar n-am putut suporta o astfel de vorbărie. Nu cred că părerea de rău şi necazurile pe care le-am îndurat ar putea fi comparate cu fericirea eternă a copiilor mei cu Dumnezeu. În afară de asta, ei nu sunt pentru totdeauna pierduţi; viaţa-i scurtă şi e plină de cruci, dar îi vom regăsi iarăşi în Cer”.

Iubindu-L pe Cristos în cei săraci, făcând dreptate şi caritate

Deşi aveau de întreţinut o familie numeroasă, Zelie şi Louis dăruiau cu generozitate energie şi bani celor săraci şi Bisericii, militau pentru dreptate şi caritate în societate. Louis era membru a Conferinţei Sf. Vincent de Paul şi se interesa el însuşi de săracii din jur. Când ieşea din casă, avea întotdeauna mărunţiş la el pentru săraci. Dacă întâlnea pe cineva care băuse, îl ajuta să ajungă acasă. La gară, întâlnind odată un epileptic care nu avea bani de călătorie, i-a dat cât se putea, a cerut de la ceilalţi până a completat suma şi l-a aşezat în tren pe locul lui. Altă dată, când Louis şi Zelie au găsit un vagabond pe marginea drumului, l-au adus acasă la ei, i-au dat mâncare bună, haine, încălţăminte şi pe urmă Louis a avut mult de luptat până să facă să fie acceptat în casa Micilor Surori ale Săracilor.

Zelie avea grijă de personalul casnic angajat, îngrijindu-le ea însăşi când se îmbolnăveau. Timp de trei săptămâni, zi şi noapte, a avut grijă de o slujitoare, Louise Marais. La fel de bine se purta cu cele cincisprezece dantelărese pe care le avea în subordine, vizitându-le duminica după vespere, ca să fie sigură că nu duc lipsă de nimic. Când a văzut că două femei, care se pretindeau călugăriţe, abuzau de o biată fată pe care o luaseră în grijă, le-a dus în justiţie. Sora Terezei, Celine, mărturiseşte că vedea deseori săracii venind în casa lor ca să primească mâncare şi haine de la Zelie, şi că mama lor plângea când îi auzea spunându-şi durerile. Ambii aveau mare respect pentru săraci, fiindcă în ei Isus însuşi suferă şi astăzi sărăcia. Într-una din zile, după ce Louis a adus un sărac acasă de la biserică şi i-a dat să mănânce, le-a spus lui Celine şi Terezei să îngenucheze în faţa lui ca să primească binecuvântarea acelui sărman.

Să ne supunem cu totul Lui Dumnezeu

După ce au dus o viaţă eroică, Louis şi Zelie au avut de îndurat boli lungi şi necruţătoare, iar în cazul lui Zelie, moartea prematură. Ea a murit de cancer la sân la vârsta de 46 ani, pe când Tereza, fiica cea mai mică, nu avea decât 4 ani. La aflarea diagnosticului a avut puterea să scrie: „Aşadar, să lăsăm totul în mâna Domnului. El ştie mai bine decât noi ce anume e bine pentru noi. El răneşte şi tot El vindecă. Am să merg la Lourdes cu primul pelerinaj şi sper că Sfânta Fecioară mă va vindeca dacă acest lucru e necesar”. Când a văzut că nu s-a vindecat la Lourdes, şi-a păstrat mai departe credinţa. Despre întoarcerea sa la Louis, care o aştepta cu noutăţi privind vindecarea, Zelie scria: „A fost nu puţin surprins când m-a văzut întorcându-mă voioasă, ca şi cum aş fi obţinut miracolul sperat. Asta l-a întărit, i-a dat din nou curaj şi toată casa s-a umplut de voie-bună”.

Cu puţin timp înainte de moarte, Zelie scria cerând rugăciuni „dacă nu pentru vindecare, atunci pentru resemnare perfectă în faţa voinţei Lui Dumnezeu”. Miracolul pe care-l aştepta să se întâmple nu s-a petrecut. A doua zi, cu 12 zile înainte de moarte, a terminat ultima scrisoare către fratele său cu aceste cuvinte: „E clar, Sfânta Fecioară nu doreşte să mă vindece… Ce să faci? Dacă Sfânta Fecioară nu m-a vindecat, înseamnă că mi-a venit vremea şi Dumnezeu vrea să mă odihnesc în altă parte decât pe pământ”.

Mai târziu, Louis a dezvoltat o demenţă şi a fost internat în azilul de boli mintale Bon Sauveur din Caen, timp de trei ani. „Sfântul Patriarh” era înmatriculat cu nr. 14449. A acceptat şi această încercare cu generozitate şi a adus mulţi alţi bolnavi înapoi spre Dumnezeu. La 27 februarie 1889, Celine scria: „Sora îi spune că-i face un mare serviciu aducând sufletele căzute ale altor pacienţi înapoi la Dumnezeu. ‘Eşti un apostol’, îi spune ea. ‘E adevărat’ răspunde dragul de tată, ‘dar aş prefera să fiu apostol în altă parte decât aici; totuşi, dacă asta e voinţa lui Dumnezeu!… Cred că e numai ca să-mi zdrobească mândria'”. Sora Costard, care avea grijă de Louis, scria: „E cu adevărat admirabil; nu numai că nu se plânge, dar găseşte că tot ce-i dăm e perfect”. Când familia şi prietenii lui au făcut o novenă ca el să fie suficient de bine să se poată întoarce la Lisieux, a răspuns: „Nu, nu trebuie să cereţi asta, ci numai să se facă voia Lui Dumnezeu”. În 1892 se simţea îndeajuns de bine ca să se întoarcă la Lisieux, unde Celine şi familia Guerin urmau să aibă grijă de el. El le-a răspuns: „O să vă răsplătesc în ceruri pentru tot!” La vestea morţii sale, pr. Almire Pichon, SJ, un bun prieten al familiei Martin şi care la vremea aceea se afla în Canada, a scris fiicelor lui Louis: „Isus îl ia de la voi numai ca să-l beatifice” – cuvinte profetice, care s-au împlinit în luna aceasta.

Dumnezeu a chemat Biserica să-i beatifice pe cei doi soţi, nu pentru gloria lor, ci ca să ne stimuleze, în împrejurările specifice societăţii de astăzi, să le imităm iubirea, fidelitatea în iubire, slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui, iubirea faţă de cei săraci, implicarea în rugăciune şi în viaţa comunităţii, şi mai ales abandonarea completă în faţa voinţei Lui Dumnezeu. Fie nu numai să-i admirăm, ci să şi primim harul – precum era în ei, aşa să fie şi în noi – iar iubirea faţa de Isus să devină mai puternică decât orice altă dorinţă, decât orice altă iubire.

One Comment

  1. Multumim Domnului pentru acesti fericiti. Ca proaspat casatorit, privesc la exemplul lor care imi da curaj. SE POATE!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *