O copilă martiră, un Episcop sfânt şi darul Postului

Teme: Spiritualitate.
.
Publicat la 24 februarie 2008.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Bernard O`Connor
Traducere: Radu Capan
Sursa: Inside the Vatican, martie 2008

Articolul urmează să apară în numărul pe luna martie al revistei Inside the Vatican, dar a fost difuzat în februarie prin email abonaţilor.

Arhiepiscopul Fulton Sheen

Arhiepiscopul Fulton J. Sheen este cunoscut în special de conaţionalii lui, dar faima lui nu se limitează la Statele Unite ale Americii. Seria pentru televiziune „Life is Worth Living” („Viaţa merită trăită” – vezi un material în Cutia Media – nota traducătorului), difuzată între 1952 şi 1957, alături de prezenţa la radio la Ora Catolică transmisă de NBC între 1930 şi 1952, pe lângă predicile, discursurile, conferinţele, cărţile şi articole sale şi excepţionala strângere de fonduri pe când era director naţional al Societăţii pentru Propagarea Credinţei, l-au înscris în galeria celor mai importante personalităţi ale Bisericii din SUA din istoria modernă. La puţin timp după moartea sa, la 9 decembrie 1979, au început procedurile care să conducă la beatificarea şi canonizarea acestui remarcabil Arhiepiscop.

Cei care îi cunosc personalitatea ştiu că un element cheie al spiritualităţii Arhiepiscopului Sheen a fost promisiunea de a petrece o oră din zi în prezenţa Preasfântului Sacrament, promisiune pe care a respectat-o în cele şase decenii de preoţie. La un moment dat, prelatul a explicat de unde provine acest angajament al său. Găsim explicaţia în colecţia de predici la novena dedicată Sf. Tereza de Lisieux, în 1973, în Dublin, când se împlineau o sută de ani de la naşterea Micii Flori (cartea a apărut în 2007 sub titlul „St. Therese: A Treasured Love Story”, Basilica Press). Să vedem deci întâmplarea (în cartea citată, paginile 34-35).

În China, se pare că fie în timpul revoluţiei republicane din 1911, fie în timpul răscoalei boxerilor (1899-1901), militanţii anti-catolici au preluat controlul unei parohii catolice. Preotul paroh a fost constrâns la domiciliu forţat în casa parohială, de unde a putut să asiste cu durere la profanarea tabernacolului bisericii. Treizeci şi două de ostii consacrate au fost aruncate atunci pe jos. Dar la scenă a asistat şi o fetiţă de 11 ani. Timp de 31 de nopţi, ea s-a tot întors la biserică. După ce se ruga cu ardoare, consuma de fiecare dată câte o ostie. În a 32-a noapte însă, un zgomot l-a trezit pe paznic. Acesta a urmărit-o, a prins-o şi a bătut-o până la moarte cu patul puştii.

Arhiepiscopul Sheen, care a auzit de martiriul acestei fetiţe pe când era seminarist, şi-a promis că se va ruga câte o oră la Preasfântul Sacrament în fiecare zi, pentru tot restul vieţii. Jertfa ei a fost cea care i-a inspirat acest angajament; şi în fapt acest angajament l-a susţinut în slujirea exemplară demonstrată de-a lungul vieţii. Tânăra eroină nu şi-ar fi imaginat niciodată că printr-un Episcop ea avea să atingă inimile a milioane de catolici. Papa Benedict al XVI-lea spunea în acest sens că iubirea noastră pentru Dumnezeu prin Cristos şi Biserica Sa nu este niciodată izolată, ci are puterea de a-i transforma pe cei cu care interacţionăm; pe cei pe care îi întâlnim şi prin ei pe nenumăraţi alţii. Fie că suntem conştienţi de influenţa pe care o exercităm, fie că nu, ea poate să ajungă în hăurile nopţii spirituale pentru a aduce lumina adevărului şi a speranţei.

În mesajul său pentru Postul Mare din acest an, Sfântul Părinte ne cere să o imităm pe văduva despre care citim în Evanghelia lui Marcu (12, 44). Ea era săracă. Şi totuşi donaţia pe care a făcut-o Templului reprezenta tot ceea ce avea ea. Papa subliniază în mesaj că această văduvă nu îi dă lui Dumnezeu din preaplinul ei, nici din ceea ce are ea, ci mai degrabă din ceea ce este ea. Se dăruieşte în totalitate. Este aceeaşi lecţie pe care ne-o dă şi fetiţa chinezoaică. A fost lecţia lăsată moştenire Arhiepiscopului Sheen şi prin el nouă. Catolicismul nostru nu se află la periferia fiinţei noastre, ci în centrul ei. Dumnezeu doreşte cu pasiune ca întreaga Sa iubire să se unească veşnic cu întreaga noastră dăruire de sine. Deoarece Dumnezeu este deplinătatea darului, şi deoarece Isus pe Cruce este o dăruire totală Tatălui în numele nostru, scopul identităţii noastre în relaţie cu Sacrul nu se va realiza prin jumătăţi de măsură sau printr-un angajament parţial sau minimal.

A ne împotrivi înşelătoriei că pentru Dumnezeu este de ajuns oricât constituie în principal scopul participării noastre la Post. În Miercurea Cenuşii (6 februarie), Papa Benedict al XVI-lea a vorbit în cadrul audienţei sale generale tocmai având în minte acest lucru.

Impunerea cenuşii, alături de îndemnul la convertire şi la a crede în Evanghelie, constituie recunoaşterea faptului că suntem creaturi limitate, păcătoşi având nevoie constantă de penitenţă şi convertire. Deoarece suntem cufundaţi într-o societate contemporană care pare să conspire pentru a ne amăgi să ne declarăm autonomia faţă de Dumnezeu. Consecinţa este tragică. Omul devine propriul lui sclav şi adesea se trezeşte nemângâiat de singur. Convertirea promovată de Postul Mare este ea însăşi un har autentic de la Dumnezeu pentru a ne deschide complet inimile către El. Postul Mare este destinat aşadar să constituie pentru fiecare dintre noi un impuls pentru a ne întoarce în braţele lui Dumnezeu, ca să ne încredinţăm Lui ca şi copii adoptivi, copii renăscuţi prin iubirea şi viaţa Sa.

Papa Benedict al XVI-lea subliniază rolul penitenţei, iar sublinierea sa corespunde celei făcute de Conciliul Vatican II. Constituţia despre Sfânta Liturghie insistă că există atât consecinţe personale cât şi sociale ale păcatului, şi că esenţa reală a virtuţii penitenţei este ura faţă de păcat ca ofensă adusă lui Dumnezeu (art. 109). De aceea, penitenţa nu trebuie să fie doar interioară şi individuală, ci şi externă şi socială. Iar practica trebuie să fie adaptată în conformitate cu posibilităţile timpului nostru, ale unei anumite regiuni şi cu circumstanţele specifice credincioşilor (art. 110). Viziunea Conciliului Vatican II nu insistă deci asupra unei versiuni generice de observare a Postului, ci încurajează flexibilitatea şi sensibilităţile oamenilor în funcţie de context şi de situaţie.

În mesajul său pentru Postul Mare, Papa Benedict al XVI-lea subliniază în mod similar faptul că înnoirea personală din timpul Postului a presupus în mod tradiţional rugăciunea, postul şi pomana. Acestea sunt penitenţiale în măsura în care ne permit să ne distanţăm de propria persoană pentru a-i ajuta pe cei aflaţi în nevoie, făcând în acelaşi timp un exerciţiu ascetic (nr. 1). Rugăciunea cere disciplinarea modului de folosire a timpului nostru, a energiei noastre şi a atenţiei noastre. Postul presupune disciplină prin aplicarea unor abţineri trupeşti, iar pomana este o disciplină deoarece suntem eliberaţi de ataşamentul nepotrivit faţă de bunurile pământeşti. Combinate, în special în cazul pomenii, ele constituie un mod de purificare la care se adaugă un gest de comuniune eclesială.

De exemplu, aşa după cum descrie Sfântul Paul (2Corinteni, capitolele 8 şi 9) modul în care Biserica primară colecta fonduri pentru a sprijini comunităţile aflate în necaz, numeroase Dieceze organizează colecte de-a lungul Postului Mare, ceea ce oferă ocazia exprimării sprijinului şi solidarităţii cu creştinii din alte părţi ale lumii, ale căror nevoi depăşesc adesea resursele lor. Un exemplu îl constituie colecta din Vinerea Mare, sumele strânse fiind trimise Congregaţiei pentru Bisericile Răsăritene. Banii sunt distribuiţi în Ţara Sfântă, unde presiunea datorată instabilităţii politice şi sociale pun greutăţi extraordinar de mari pe umerii catolicilor care caută să mai rămână în regiune. Pot da propria mea mărturie (pr. O’Connor face parte din Congregaţia pentru Bisericile Răsăritene – nota traducătorului) că generozitatea demonstrată în Vinerea Mare este esenţială pentru supravieţuirea acestor catolici şi pentru menţinerea bisericilor, sanctuarelor, instituţiilor de învăţământ şi caritabile din Ţara Sfântă.

Şi o recomandare: Papa Benedict sugerează în reflecţiile sale pe marginea Postului Mare asumarea unui program de meditaţie zilnic, care să fie urmat în aceste săptămâni. Iată un posibil program, bazat pe mesajul papal pentru Post:

  • luni: Isus îi condamnă explicit pe toţi cei care posedă şi se folosesc de bogăţii lumeşti doar pentru sine (nr. 2).
  • marţi: Pomana, conform Evangheliei, nu înseamnă doar filantropie. Şi nu caută niciodată ceva înapoi, în interes personal, sau aplauze (nr. 3).
  • miercuri: Pomana poate să devină un instrument de reconciliere cu Dumnezeu şi cu semenii noştri (nr. 4).
  • joi: Pomana ne învaţă generozitatea iubirii (nr. 5). Postul ne motivează să urmăm exemplul lui Cristos – El a dăruit totul Tatălui şi nouă.
  • vineri: Postul este o şcoală care ne învaţă ce înseamnă a ne face disponibili pentru ceilalţi (nr. 5).
  • sâmbătă: Postul presupune o aprofundare a vocaţiei noastre creştine şi inspiră diferite forme de dăruire (nr. 5).
  • duminică: Postul ne invită să ne antrenăm spiritual, chiar şi prin practica pomenii, pentru a putea creşte în iubire şi pentru a-l putea recunoaşte în săraci pe Cristos însuşi (nr. 6).

Închei însuşindu-mi rugăciunea Papei Benedict al XVI-lea. Să ne ajute Maria să ducem „lupta spirituală” a Postului Mare înarmaţi cu rugăciunea, cu postul şi cu practicarea pomenii, pentru a ajunge la celebrările sărbătorilor pascale reînnoiţi în spirit.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *