Cum a murit Iuda?

Autor: pr. Ariel Alvarez Valdes
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: Editura Sapientia

Relatarea lui Matei

Cum a murit Iuda Iscarioteanul, apostolul care l-a trădat pe Isus? Toţi ştiu: căit pentru că l-a predat duşmanilor săi pe învăţător, nu a putut să suporte greutatea trădării şi, disperat, s-a spânzurat. Sfântul Matei este unicul evanghelist care relatează moartea sa şi spune: „Atunci, Iuda, cel care l-a trădat, văzând că fusese condamnat, cuprins de remuşcare, a dus înapoi arhiereilor şi bătrânilor cele treizeci de monede de argint, spunând: – Am păcătuit vânzând sânge nevinovat. Dar ei i-au zis: – Ce ne priveşte? Tu vei vedea! Şi, aruncând banii în templu, a plecat şi s-a dus să se spânzure”.

Cum au folosit arhiereii aceşti bani? „Au zis: – Nu este permis să-i punem în tezaur, căci sunt preţul sângelui. Şi, după ce au ţinut consiliu, au cumpărat cu ei Ogorul Olarului pentru îngroparea străinilor. De aceea se numeşte ogorul acela până astăzi Ogorul Sângelui” (Mt 27,3-8).

O altă versiune

Cu adevărat moartea lui Iuda a avut loc în felul acesta? Nu ne-am îndoi dacă o altă carte din Noul Testament, Faptele Apostolilor, nu ne-ar da o versiune total diferită. Această carte relatează că, atunci când apostolii au voit să caute un succesor pentru Iuda, pentru a reface numărul de doisprezece, Petru a spus: „Fraţilor, trebuia să se împlinească Scriptura pe care a spus-o dinainte Duhul Sfânt prin gura lui David despre Iuda, cel care a devenit călăuza celor care l-au prins pe Isus. Căci el era din numărul nostru şi fusese părtaş al aceleiaşi slujiri. Dar acesta şi-a cumpărat un ogor din plata nelegiuirii sale şi, căzând cu capul în jos, a crăpat la mijloc şi i s-au vărsat toate măruntaiele. [Faptul] a devenit atât de cunoscut tuturor locuitorilor Ierusalimului, încât locul acela este numit în limba lor Hacheldamah, adică Ogorul Sângelui” (Fap 1,16-19).

Prea multe divergenţe

Avem două versiuni distincte despre moartea lui Iuda Iscarioteanul. În timp ce Matei vorbeşte despre sinucidere, Faptele Apostolilor vorbesc că a fost vorba de un accident: a căzut şi trupul său s-a lovit de pământ. Matei afirmă că Iuda, căit de trădare, a mers ca să dea înapoi preoţilor cele treizeci de monede. În schimb, în Faptele Apostolilor nu a existat părere de rău, nici refuzare a banilor. Conform lui Matei, cu monedele restituite, preoţii au cumpărat un ogor al unui olar şi l-au folosit ca cimitir pentru evreii străini care mureau la Ierusalim. În schimb, textul din Faptele Apostolilor afirmă că ogorul a fost cumpărat chiar de Iuda.

Matei punctează că ogorul cumpărat de preoţi erau un teren pustiu (în greacă, agron), în timp ce în Faptele Apostolilor se explică faptul că era o prăpastie (în greacă, jorion), în care Iuda a avut o moarte înspăimântătoare, căzând probabil de pe acoperiş. Pentru Matei, numele Ogorul Sângelui face aluzie la moartea lui Isus Cristos, dat fiind faptul că a fost cumpărat cu banii vânzării lui. Pentru Faptele Apostolilor, numele face aluzie la moartea lui Iuda, care a murit acolo în mod tragic.

Se pot concilia?

După cum se vede, sunt multe diferenţe între cele două relatări. Unii au încercat să le facă să coincidă, spunând, de exemplu, că poate că funia sau creanga copacului s-au rupt şi, căzând, trupul s-a zdrobit de pământ. Ca să se întâmple aceasta, el s-ar fi spânzurat într-un copac foarte înalt: trupul nu putea să se zdrobească dacă el cădea de la o înălţime mică. Şi în Palestina nu există copaci înalţi.

Alţii, cu mai multă imaginaţie, au sugerat că Iuda s-a spânzurat într-un copac pe marginea unei prăpăstii. Şi, când s-au rupt funia sau creanga, trupul său a căzut în fundul prăpastiei. Dacă aşa ar fi fost, ar trebui să se presupună că trupul lui Iuda a căzut cu picioarele în jos, aşa cum era atârnat. În schimb, aşa cum am văzut mai înainte, Petru asigură că Iuda a căzut „cu capul în jos” (Fap 1,18). Acest lucru este imposibil, în afară de cazul în care s-a „spânzurat” de picioare.

Oricum, divergenţele fac inconciliabile cele două relatări şi au făcut să eşueze numeroase tentative de a le armoniza. Cum s-au născut aceste două relatări ale morţii lui Iuda, aşa de diferite?

Originea relatării

Pentru a înţelege versiunea din Faptele Apostolilor, este necesar să ţinem cont, înainte de toate, de faptul că primii creştini nu au uitat niciodată atitudinea deplorabilă a lui Iuda. Cum a putut să-l predea pe învăţător? De ce a declanşat, cu sărutul său trădător, pătimirea sângeroasă care l-a dus la cruce? O asemenea perfidie, credeau cu toţii, merita o pedeapsă exemplară.

În Vechiul Testament exista un gen literar special, numit „relatări despre morţi infamante”, folosit pentru a povesti moartea păcătoşilor, duşmani ai lui Dumnezeu, care în timpul vieţii lor se opuneau proiectelor divine. Unele se pot citi, de exemplu, în Psalmul 68/69,23-29, în Psalmul 108/109,6-19 şi în Cartea înţelepciunii (4,19).

Înţelepciunea şi păcătoşii

Textul din cartea aceasta, referitor la păcătoşi, spune: „Vor vedea şi-şi vor bate joc, dar Domnul îi va face de ocară. Căci vor fi pe urmă hoit fără de cinste, printre morţi, întru ruşine, în veac de veac; Domnul îi va zdrobi şi, muţi, îi va azvârli cu capul în jos, îi va zgudui din temelie şi vor pieri până la cel mai mic; chinul îi va măcina şi pomenirea lor se va şterge” (Înţ 4,18-19). Această descriere ne dă un tablou înspăimântător al morţii celui păcătos. Amintim că, în antichitate, era foarte important a avea o înmormântare demnă şi nu exista blestem mai rău decât acela îndreptat spre un cadavru.

Ei bine, dacă o analizăm comparând-o cu ceea ce spune Petru în Faptele Apostolilor, vedem că el relatează moartea lui Iuda inspirându-se din Cartea înţelepciunii. De fapt, Iuda a devenit „un hoit fără cinste”, dat fiind faptul că nu a putut să fie înmormântat cum se cuvine; „întru ruşine, în veac de veac”, pentru că vestea s-a răspândit în toate părţile; „A căzut cu capul în jos”, aşa cum afirmă Petru; „mut”: pentru aceasta, conform lui Petru, Iuda nu s-a căit, nici nu a restituit monedele.

Teren rău famat

Petru adaugă vestea unei prăpăstii, numită Ogorul Sângelui, pe care Cartea înţelepciunii nu-l menţionează. De unde îl scoate? Răspunsul se găseşte într-un teren care, în timpurile lui Isus, exista (şi există şi astăzi) la sud-est de Ierusalim. Tradiţia populară îl numea Ogorul Sângelui, nu ştim de ce. Un nume aşa de sugestiv putea să excite imaginaţia mulţimii şi, cu timpul, tradiţia a plasat acolo presupusul incident înspăimântător, atribuit lui de credinţa populară. De unde a luat Iuda bani ca să cumpere acest teren? Simplu: din cele treizeci de monede ale trădării.

Putem conchide că versiunea despre Iuda, dată de Faptele Apostolilor, putea să fie o istorie transmisă de primii creştini, elaborată pe baza unui citat din Cartea înţelepciunii şi completată cu credinţa populară despre un teren numit Ogorul Sângelui. Desigur, cu ea voia să se scoată în evidenţă că planurile lui Dumnezeu se vor împlini întotdeauna, dincolo de planurile celor răi.

Amănunte suspecte

Dar versiunea lui Matei, de unde a fost inspirată? Înainte de toate, surprinde faptul că nici un alt evanghelist nu menţionează moartea lui Iuda. Se pare că numai Matei o cunoaşte. În al doilea rând, se observă că relatarea este în afara contextului. De fapt, începe spunând că Iuda, văzând că l-au condamnat pe Isus, s-a căit şi a mers la templu, ca să vorbească cu arhiereii şi bătrânii, ca să le dea banii înapoi (Mt 27,3). Însă, în versetul precedent, spusese că arhiereii şi bătrânii erau cu Pilat în procesul împotriva lui Isus (Mt 27,1-2). Cum a putut să-i găsească Iuda, dacă erau cu toţii în palatul guvernatorului?

Aceasta ne arată că episodul nu aparţine relatării tradiţionale a pătimirii. Probabil că a fost menţionat de Matei şi adăugat dintr-un motiv special. De ce?

Existau două preziceri

Matei, care cunoştea Evanghelia după Marcu, a descoperit că acesta lăsase un gol în opera sa. De fapt, Marcu descrie două preziceri ale lui Isus la Ultima Cină: una despre tăgăduirea lui Petru (Mc 14,30) şi alta despre trădarea lui Iuda (Mc 14,18-21). În continuare, arată împlinirea tăgăduirii lui Petru (Mc 14,66-72), însă nu arată sfârşitul tragic al lui Iuda, previzibil din acele cuvinte ale lui Isus: „Ar fi fost mai bine pentru omul acela dacă nu s-ar fi născut” (Mc 14,21).

Matei era interesat să arate cititorilor săi cum se împlineau cuvintele lui Isus. Şi, pentru a umple golul lăsat de Marcu, prezintă relatarea despre moartea lui Iuda. De ce o povesteşte în maniera aceasta, şi nu conform legendei populare care circula printre creştini?

Totul pentru David

Matei scrie evanghelia sa pentru evrei. Şi încearcă să-i convingă că Isus este Mesia cel aşteptat de-a lungul secolelor. Însă evreii visau un Mesia descendent din regele David. Unul care să aibă aceleaşi trăsături şi caracteristici. Unul care să fie un nou David. Cel puţin, aşa îl vestiseră profeţii. Şi Matei, pentru a le spune că Isus este noul David, de fiecare dată când poate, în cartea sa, îl descrie cu trăsăturile tipice ale acestui rege.

Exegeţii au descoperit foarte multe aluzii la David, referite cu atenţie de către evanghelist, din copilăria lui Isus până la moarte. Despre David, ştim că avea un prieten intim, numit Ahitofel, unul dintre colaboratorii săi cei mai apropiaţi, căruia îi descoperea toate secretele regatului. Într-o zi, duşmanii au făcut o conspiraţie împotriva lui David, pentru a-l ucide. Şi Ahitofel, prietenul său intim, l-a trădat şi s-a alăturat duşmanilor săi. Care a fost sfârşitul lui Ahitofel? Biblia spune că, văzând eşuate planurile sale, „a plecat şi s-a dus la casa sa… şi s-a spânzurat” (2Sam 17,23).

Mult mai mult decât cronică

Moartea lui Iuda, conform versiunii lui Matei, este în mod straniu asemănătoare cu aceea a lui Ahitofel. De fapt, Iuda era colaborator apropiat al lui Isus; Isus îi încredinţa lui toate secretele împărăţiei cerurilor (Mt 13,11); şi el l-a trădat pe prietenul său intim; şi Iuda, căindu-se, s-a spânzurat. Iuda şi Ahitofel sunt unicele persoane, în toată Biblia, a căror sinucidere se relatează (în afară de cazurile în care un războinic se sinucide pentru a scăpa de duşman). Amândoi mor spânzuraţi.

Matei relatează despre Iuda şi, folosindu-se de mărturia lui Ahitofel, nu pretinde să ofere o informaţie detaliată despre sfârşitul apostolului. Ar fi avut puţină importanţă pentru cititorii săi. Preferă să creeze din nou, în Isus şi Iuda, istoria lui David şi Ahitofel şi să lase un mesaj mult mai profund: Isus a trăit aceleaşi lucruri ca şi David, pentru că era noul David, Mesia salvator pe care îl aştepta poporul. Pentru aceasta, trebuie să credem în el.

Alte versiuni mai rele

Există o altă versiune, mult mai neplăcută, despre moartea lui Iuda. O relatează Papia, episcop de Hierapoli, în secolul al II-lea. Conform lui, Iuda voia să se spânzure, dar funia s-a rupt înainte de a-l sufoca, şi aşa s-a putut salva. Mai târziu, a contractat o boală şi s-a umflat aşa de tare, încât nu putea să treacă nici măcar pe unde trecea în mod normal o căruţă. Capul său şi genele sale s-au umflat aşa de tare, încât nu putea vedea şi nici medicii nu puteau să-i găsească ochii. Din părţile sale intime ieşeau viermi şi puroi. După chinuri atroce, a murit pe un teren al său. Cei care treceau pe aproape trebuiau să ţină mâna la nas din cauza mirosului urât pe care îl emana.

Un alt scriitor din primele secole, Ecumeniu, prezintă a patra versiune: Iuda a fost zdrobit de o căruţă şi trupul său a crăpat sub greutatea roţilor.

În milostivirea lui Dumnezeu

Vedem că tradiţia a adunat oroare peste oroare cu privire la moartea omului pe care îl vedea trădător suprem. Mai târziu, Dante, în Divina comedie, l-a plasat în locul cel mai adânc al iadului. Descoperind cum s-au născut relatările din Noul Testament, vedem că Biblia nu a voit să se năpustească asupra lui, nici nu a insistat asupra disperării sale, cu atât mai puţin, nu a scos în evidenţă condamnarea sa. Iuda a fost un om care a greşit, ca atâţia alţii în istorie. Noul Testament trage cortina cu privire la el atunci când Petru, în discursul menţionat, spune că Iuda a dezertat, „ca să meargă la locul care i se cuvenea” (Fap 1,25).

Nu ne revine nouă sarcina să spunem care este acest loc. Nu este misiunea Bisericii de a condamna pe cineva, ci de a mântui. Atunci când suntem tentaţi să condamnăm fără milă vreo persoană care a greşit, să ne amintim ce a făcut Noul Testament cu Iuda. În loc să-l condamne, a folosit istoria sa pentru a scoate în evidenţă două aspecte pozitive; în versiunea din Faptele Apostolilor, faptul că Dumnezeu triumfă întotdeauna; şi în cea a lui Matei, faptul că Isus este adevăratul Mesia, în pofida defecţiunilor celor care îl înconjurau.

* * *

Nota editorului: Răsfoind al patrulea volum din excelenta serie „Ce ştim despre Biblie” apărută la Editura Sapientia, am găsit acest text şi am considerat util să îl preluăm în condiţiile redeschiderii discuţiei despre Iuda. Pr. Ştefan Lupu, directorul editurii, a fost generos ca de obicei oferindu-ne acordul. Îi mulţumesc, sunt sigur că şi în numele Dvs, invitându-vă să achiziţionaţi seria de 10 volume a pr. Ariel Alverez Valdes. Dacă acest text nu v-a convins, citiţi şi alte articole preluate din alte volume ale aceluiaşi autor, apărute în revista Familia creştin.