Codul lui Da Vinci: Răspunsuri la câteva întrebări frecvente

Autor: Cesnur.org
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: Ercis.ro

Acest material al lui Massimo Introvigne, director al CESNUR (Centru de Studii despre Noile Religii), a apărut pe situl Cesnur.org, apoi tradus pe Ercis.ro. Dat fiind că răspunde la întrebările cele mai frecvente cu privire la „Codul lui Da Vinci”, l-am preluat în paginile revistei noastre electronice.

– Codul lui Da Vinci este numai un roman: de ce să-l criticăm ca şi cum ar fi o operă istorică?
– Cel care pune această întrebare de obicei nu a citit pagina din Codul lui Da Vinci intitulată Informaţii istorice, unde autorul Dan Brown afirmă că „toate descrierile […] de documente şi ritualuri secrete conţinute în acest roman reflectă realitatea” şi se întemeiază îndeosebi pe faptul că „în anul 1975, la Bibliothèque Nationale din Paris au fost descoperite câteva pergamente, cunoscute ca Les Dossiers Secrets” cu istoria Prioratului din Sion. Poate ca răspuns la multele controverse, începând de la a şasea retipărire pagina „Informaţii istorice” – pagina 9 din ediţia italiană Mondadori – a dispărut, înlocuită fiind cu o pagină 9 în întregime albă: dar desigur rămânea în ediţia engleză şi în primele şase tipăriri italiene pe care le aveau un număr restrâns de „norocoşi”. Poate că după ce cel care scrie a observat în repetate rânduri curioasa dispariţie a paginii 9 în Italia în cursul transmisiilor radiofonice şi televizate, aceasta a reapărut „în mod miraculos”.

– Dar aceste pergamente, cunoscute ca Les Dossiers Secrets, există cu adevărat?
– La Bibliothèque Nationale din Paris nu au fost „descoperite”, ci depozitate în anul 1967, nu în 1975, Les Dossiers Secrets ale lui Henri Lobineau. Nu este vorba de pergamente, ci de texte care vorbesc despre modul de a interpreta anumite pergamente, care nu erau atunci şi nici nu sunt acum la Biblioteca Naţională din Paris, ci au fost încredinţate de Pierre Plantard (1920-2000), împreună cu un manuscris al său, unui autor de cărţi populare despre „misterele Franţei”, Gérard de Sède (1921-2004), care după aceea va reelabora şi publica manuscrisul ca L’Or de Rennes ou la Vie insolite de Bérenger Saunière, curé de Rennes-le-Château (Julliard, Paris, 1967). Astăzi pergamentele (admis fiind că este vorba chiar de acelea) sunt în posesia lui Jean-Luc Chaumeil, un controversat autor francez de cărţi despre exoterism care afirmă că le-a primit de la Plantard în anii 1970, în timp ce Les Dossiers Secrets se află încă la Biblioteca Naţională din Paris.

– Pergamentele şi Les Dossiers secrets sunt documente autentice despre istoria vechiului Priorat din Sion?
– Este absolut sigur că atât Les Dossiers secrets cât şi pergamentele sunt documente false compilate în acelaşi an 1967 şi toate persoanele implicate în falsificare au admis acest lucru, chiar dacă după câţiva ani. Gérard de Sède, care le-a făcut cunoscute în prima sa carte L’Or de Rennes într-o operă publicată după douăzeci de ani le definea „apocrife” inspirate dintr-un „senzaţionalism mercantil” (G. de Sède, Rennes-le-Château. Le dossier, les impostures, les phantasmes, les hypothèses, Robert Laffont, Paris, 1988, p. 107) şi susţinea chiar că a pus în L’Or de Rennes indicii suficiente pentru ca un cititor atent să poate citi printre rânduri că era vorba de falsuri (Ibid., p. 108). Conform lui Gérard de Sède, pergamentele au fost fabricate de Philippe de Chérisey (1925-1985), un marchiz actor de scenarii televizate şi pasionat de enigmistică. De fapt, Philippe de Chérisey nu numai că a admis în mod repetat că a confecţionat aceste pergamente, fie în scrisori, fie în texte publicate şi tipărite (Circuit, la Autor, Liege, 1968; L’Or de Rennes pour un Napoléon, la Autor, Paris, 1975; L’Énigme de Rennes, Paris, 1978), ci, începând deja din 8 octombrie 1967 (aşa cum atestă o scrisoare a avocatului său B. Boccon-Gibod, transmisă politicos celui care scrie de cercetătorul englez Paul Smith), s-a mişcat – în mod substanţial fără a obţine satisfacţie până la moarte – ca să-i fie recunoscută plata stabilită şi niciodată plătită de Pierre Plantard şi de însuşi de Sède. În sfârşit, şi al treilea din cei trei muschetari implicaţi în mistificare, Pierre Plantard, a admis că documentele sunt false. În aprilie 1989 în numărul 1 din a doua serie a revistei sale Vaincre Plantard dă un interviu şi declară că Les Dossiers secrets (care sunt semnate de un anume „Philippe Toscan du Plantier”) sunt documente false fabricate de Philippe de Chérisey şi de Philippe Toscan du Plantier, care ar fi fost un tânăr discipol al său care însă acţiona sub influenţa lui LSD (Noël Pinot, «L’Interview de M. Pierre Plantard de Saint-Clair», Vaincre [2a seria], n. 1, aprilie 1989, pp. 5-6). Este posibil ca în realitate să nu existe nici un „Philippe Toscan du Plantier” şi coautorul falsurilor împreună cu de Chérisey să fie însuşi Plantard. Însă esenţialul este că toţi cei trei autori ai acestor Les Dossier secrets şi al celorlalte „documente” depozitate în aceeaşi ani la Biblioteca Naţională din Paris au admis natura lor de falsuri, în mod public şi în scris.

– Dar ce conţineau atât de interesant Les Dossiers secrets şi de ce, conform lui Dan Brown, confirmă esenţialul din Codul lui Da Vinci?
– Conform Les Dossiers secrets de Henri Lobineau (între paranteze, şi „Henri Lobineau” este un nume inventat de cei trei muschetari despre care am vorbit mai sus), pretendenţii legitimi la tronul Franţei sunt încă merovingienii, detronaţi în anul 751 de Carolingieni. Şi, contrar la tot ce se crede, merovingienii nu s-au stins, ci au încă descendenţi vii, ultimul dintre ei era în 1967 Pierre Plantard, care deci era unicul pretendent adevărat la rolul de rege al Franţei (se înţelege, în cazul unei improbabile restaurări a monarhiei). Pentru a-i ocroti de carolingieni şi apoi de alţi duşmani pe descendenţii merovingienilor, s-ar fi născut o societate secretă, Prioratul din Sion, care – tot conform documentelor false depozitate în Biblioteca Naţională din Paris în anii 1960 – ar fi avut ca mari maeştri alchimişti şi ezoterici ca Nicolas Flamel (foarte cunoscut cititorilor romanelor din seria Harry Potter, dar personaj istoric născut în 1330 şi mort în 1418), Robert Fludd (1574-1637) şi principalul creator al legendei cruciaţilor roşii, Johann Valentin Andreae (1586-1654), de asemenea oameni de ştiinţă ca Leonardo da Vinci (1452-1519) şi Isaac Newton (1642-1727). Ultimii mari maeştri ar fi fost scriitorii Charles Nodier (1780-1844) şi Victor Hugo (1802-1885), muzicianul Claude Debussy (1862-1918), poetul şi dramaturgul Jean Cocteau (1889-1963) şi Monseniorul François Ducand-Bourget (1897-1984), un preot legat de schisma Monseniorului Marcel Lefebvre (1905-1991), care va transmite misiunea lui Plantard. Din pură întâmplare, adevărul despre Prioratul din Sion şi faimoasele pergamente, ascunse în biserica parohială a unui sătuc francez cu mai puţin de o sută de locuitori în departamentul Aude, la poalele Pirineilor orientali, Rennes-le-Château, ar fi fost descoperite în anul 1897 de parohul satului, Berenger Saunière (1852-1917), care graţie cunoaşterii secretului ar fi intrat în relaţie cu ambientele ezoterice şi politice ale epocii şi ar fi devenit deosebit de bogat.

– Un moment: în Codul lui Da Vinci punctul esenţial este că merovingienii, ocrotiţi de Prioratul din Sion, nu sunt numai pretendenţii legitimi la tronul Franţei, ci sunt descendenţii fiilor născuţi din căsătoria dintre Isus Cristos şi Maria Magdalena. Despre aceasta Les Dossiers secrets şi celelalte documente nu vorbesc?
– Nu, nu vorbesc deloc. Partea istoriei referitoare la Isus Cristos şi la Maria Magdalena se naşte între 1969 şi 1970, când despre Prioratul din Sion începe să se intereseze un actor englez care va recita în scenariul televizat The Anbergers (în Italia, Agentul special) în anii 1960 cu numele de Henri Soskin şi apoi a devenit regizor de documentare despre subiecte misterioase cu numele de Henri Lincoln. Acest actor şi documentarist englez intră în contact cu trioul de Chérisey – Plantard – de Sède şi decide să rescrie istoria lui L’Or de Rennes într-o formă mai adaptată publicului de limbă engleză, prezentând-o mai întâi în trei documentare transmise de BBC între 1972 şi 1979 şi apoi într-o carte publicată în 1982 cu ajutorul lui Michael Baigent şi Richard Leigh, The Holy Blod and the Holz Grail (tradusă în italiană în acelaşi an cu numele Il Santo Graal, Mondadori, Milano). Lincoln îşi dă seamă că este de interes scăzut pentru publicul englez cui îi revine titlul de pretendent la tronul Franţei. În acelaşi timp a fost introdus de către Plantard în mica lume a organizaţiilor ezoterice franceze după ce îl cunoscuse pe Robert Ambelain (1907-1997), o figură foarte cunoscută din acest ambient. În anul 1970 Ambelain publicase Jésus ou Le mortel secret des templiers (Robert Laffont, Paris), unde susţinea că Isus Cristos avea o însoţitoare, deşi nu era căsătorit în mod legal, şi o identifica pe această „concubină” cu Salomeea. Lincoln pune împreună istoria căsătoriei lui Isus, care provine de la Ambelain, cu cea a merovingienilor lui Plantard şi „revelează” că merovingienii protejaţi de Prioratul din Sion sunt importanţi, cu mult mai mult decât revendicarea tronului Franţei pentru că provin din Isus Cristos şi din Maria Magdalena.

– Dar Lincoln ştia că documentele erau false?
– Da. Nu numai pentru că în ambientul organizaţiilor ezoterice unde intrase în Franţa ştiau acest lucru cu toţii mai mult sau mai puţin, ci pentru că i-a spus Philippe de Chérisey, aşa cum rezultă din scrisori ale acestuia din urmă (unele reproduse în Pierre Jarnac, Les Archives de Rennes-le-Château. Tome 2, Belisane, Nizza, 1988). De fapt, punctul slab al operei Sfântul Graal este tocmai că prea multe persoane cunosc originea falsă a documentelor pe care se întemeiază. Astfel, după ce a tratat direct cu de Chérisey în spatele lui Plantard, apoi l-a renegat şi pe marchizul-actor, în anul 1986 Lincoln şi însoţitorii săi procedează în mod brutal la „asanarea” sau „deplantardizarea” Prioratului din Sion cu The Messianic Legacy (în italiană L’ereditŕ messianica, Tropea, Milano, 1996). Prezintă ca mare descoperire ceea ce într-un anumit ambient francez ştiu cu toţii: Plantard este un mistificator (chiar dacă poate că nu numai un mistificator) şi multe din documente sunt false. Însă altele, insistă englezii, sunt adevărate: poate că nu este Plantard ultimul descendent al lui Isus Cristos şi adevăratul Priorat din Sion nu este al său, ci oricum există descendenţi ai căsătoriei din Isus Cristos şi Maria Magdalena, au fost merovingienii, şi există un „adevărat” Priorat din Sion care stă în spatele multor evenimente contemporane: P2, scandalul de la Banca Ambroziană, schisma Monseniorului Lefebvre, evenimentele mafiei italiene şi atâtea altele, într-un tour de force care provoacă ameţeli cititorului şi ale căror componente au în comun numai o aversiune patologică împotriva Vaticanului şi împotriva Bisericii Catolice.

– Şi Codul lui Da Vinci derivă din Sfântul Graal?
– Derivă atât de direct încât doi dintre autorii cărţii Sfântul Graal, Baigent şi Leigh – ofensaţi şi pentru că Brown, după cum spun ei, ar fi adăugat batjocuri numindu-l pe omul rău din roman cu numele Leigh şi cu prenumele Teabing (o anagramă a lui Baigent) – au deschis în octombrie 2004 o acţiune legală împotriva lui Dan Brown acuzându-l că în mod substanţial a copiat cartea lor (unde sunt deja legătura cu capela Rosslyn, biserica „Saint-Sulpice”, ideea că Sfântul Graal este Sang réal, adică o persoană care are în sine sângele lui Isus Cristos). Lincoln „a decis să nu participe la acţiunea pentru violarea dreptului de autor din cauza condiţiilor sale rele de sănătate, însă declară că o susţine” (Elizabeth Day, «Da Vinci Code Bestseller Is Plagiarism, Authors Claim», The Sunday Telegraph, 3 octombrie 2004). La 6 aprilie 2006, Brown a învins cazul pentru un motiv tehnic: pe baza legii engleze este permisă folosirea pentru un roman material luat dintr-o operă „istorică”, nu contează dacă este de cea mai slabă calitate, şi Baigent, Leigh şi Lincoln au susţinut mereu că opera lor era o lucrare „istorică” şi nu o operă de ficţiune. De altfel, sentinţa (a se vedea textul integral) a confirmat fie că romanul Codul lui Da Vinci s-a inspirat în mare măsură din Sfântul Graal, fie că aceasta din urmă se bazează pe „mistificarea complexă” a lui Plantard. Se poate citi şi „autobiografia” semnificativă depozitată de Dan Brown ca amintire în proces.

– Nu ar putea să aibă dreptate Moştenirea mesianică, în sensul că au fost fabricate documente false pentru a corobora o istorie adevărată? Încă de la început există Prioratul din Sion?
– Există, desigur. A fost întemeiat la 7 mai 1956 la Annemase de către Pierre Plantard cu state depozitate în mod regulamentar la Subprefectura din Saint-Julien-en-Genevois cu numele complet de Prioratul din Sion – C.I.R.C.U.I.T (Cavalerie de Instituire şi Regulă Catolică şi de Uniune Independentă Tradiţionalistă). Statutele, la articolul 3 dau cont şi despre originile numelui, care nu derivă de la Ierusalim, ci de la Muntele Sion, un mic munte lângă Annemasse, unde se doreşte să se realizeze „un Priorat care va folosi pentru centru de studiu, meditaţie, odihnă şi rugăciune” pentru unul din multele ordine ezoterice care se înmulţeau în Franţa din acea epocă. De altfel, Prioratul din Sion relua schema altor organizaţii pe care Plantard le întemeiase încă de când avea 17 ani în anul 1937 cu numele Union Française, Rénovation Nationale Française şi Alpha Galates. Prioratul din Sion avea în comun cu aceste organizaţii interese politice (monarhice: Plantard pornise de la un interes pentru Action Française, chiar dacă la Annemasse se ocupa mai ales să susţină un proiect de realizare a unor case populare) şi faptul că nu a depăşit niciodată duzina de membri. Oricum, Prioratul din Sion întemeiat în anul 1956 la Annemasse există şi astăzi, ca o mică organizaţie în panorama pestriţă a ordinelor iniţiatice franceze.

– Dar Prioratul din Sion nu a fost întemeiat de Godefrois de Buglione (1060-1100)?
– În anii 1960, când pregătea falsificarea acelor Les Dossiers secrets, Plantard – care, aşa cum ştim, luase numele „Prioratul din Sion” de la un mic munte de lângă Annemasse, unde se gândea în anul 1956 să instaleze o casă pentru retrageri spirituale – a regăsit în istoria cruciadelor (din care s-a inspirat de mai multe ori pentru fanteziile sale) o „Abaţie a Stăpânei Noastre de pe Muntele Sion” întemeiată în 1099 la Ierusalim tocmai de Godefrois, devenit rege al Ierusalimului după prima cruciadă. Comunitatea de călugări din abaţie (nu „priorat”, din moment ce superiorul este numit abate, nu prior) în Palestina continuă să existe până în 1291, când este distrusă de invazia musulmană. Puţinii călugări supravieţuitori se refugiază în Sicilia, unde comunitatea lor se stinge în secolul al XIV-lea. Este vorba de o comunitate monastică normală, fără nici o legătură cu templierii, cu Maria Magdalena sau cu secrete ezoterice, a cărei „recuperare” din partea lui Plantard se află în simpla referinţă la un nume.

– Şi diferitele personaje vestite – Leonardo da Vinci, Newton, Victor Hugo – nu au avut relaţii cu Prioratul din Sion?
– Desigur că nu: nici cu cel al lui Plantard, întemeiat în anul 1956 şi nici cu abaţia de călugări întemeiată în Palestina, stinsă în secolul al XIV-lea. În realitate Plantard a scos lista sa de mari maeştri ai Prioratului din Sion din lista de presupuşi imperatori, cu alte cuvinte conducători supremi şi „membri eminenţi” al AMORC, Anticul şi Misticul Ordin Rosae Crucis, întemeiat în anul 1915 în Statele Unite de către Harvey Spencer Lewis (1883-1939) şi cu a cărui exponenţi Plantard era în contact încă din anii 1940. În afară de Cocteau şi Monseniorul Ducaud-Bourget, toate numele de mari maeştri ai Prioratului din Sion se regăsesc, vezi Doamne, în genealogii mitice construite de exponenţii din AMORC (de altfel unii dintre ei au părăsit ulterior acelaşi AMORC). Într-adevăr, toate organizaţiile ezoterice întemeiate din secolul al XVIII-lea până astăzi se dotează cu genealogii mitice care urcă la templieri, la Noe, la sfântul Ioan sau la Salomeea şi apar ca personaje vestite din istorie, din literatură şi din artă. În general membrii lor mai puţin înzestraţi erau conştienţi de caracterul pur simbolic şi mitic al acestor genealogii.

– Dar Leonardo nu a lăsat urme ale cunoaşterii secretului Prioratului din Sion în pictura Cina de taină, unde personajul prezentat la dreapta lui Isus Cristos pare chiar o femeie?
– Ideea a fost definită „absurdă” de una dintre cele mai mari specialiste contemporane despre Leonardo, profesoara Judith Veronica Field, de la University of London şi preşedintă a Leonardo Da Vinci Society (cf. Gary Stern, „Expert Dismiss Theories in Popular Book”, The Journal News, 2 noiembrie 2003). Totuşi pentru că în tablouri fiecare vede ceea ce vrea să vadă, mai mult sau mai puţin influenţat de lecturile pe care le-a făcut, este important de semnalat că dacă personajul prezentat de Leonardo la dreapta lui Isus Cristos este o femeie sau un bărbat nu este aşa de important pentru chestiunea de care ne ocupăm aici. Nici nu este necesar să ne întoarcem asupra disputatei quaestio dacă Leonardo era heterosexual, homosexual sau bisexual, despre care există o vastă literatură, şi dacă gustul său pentru formele masculine uneori afemeiate nu constituie în felul său un element de care să se ţină cont în această discuţie. Cel care se străduieşte să discute despre această problemă pierde esenţialul. Admiţând – prin absurd – că Leonardo credea că persoana aşezată la dreapta lui Isus Cristos la Cina de taină era o femeie, mai trebuie să ne întrebăm în ce mod acest lucru demonstrează că: a) el credea că acea femeie era Maria Magdalena; b) faptul că Leonardo credea acest lucru dovedeşte că este adevărat; c) Maria Magdalena a participat la Cina de taină pentru că era soţia lui Isus Cristos; d) cei doi au avut copii; e) care vor trebui să conducă Biserica; f) şi pentru a păzi acest adevăr s-a născut un ordin ocult, Prioratul din Sion; g) din care făcea parte Leonardo. După cum se vede, drumul care trebuie parcurs este foarte, foarte lung. Nu numai că nu există dovezi ale tuturor acestor pasaje, dar se ştie cu certitudine cine, când, unde şi cum a inventat legenda Prioratului din Sion.

– Şi pergamentele găsite de parohul Saunière la Rennes-le-Château şi aduse pentru examinare la Paris, într-o călătorie în urma căreia parohul a devenit miliardar?
– Nu au existat niciodată pergamente (chiar dacă parohul, în timpul lucrărilor la biserica parohială, a găsit diferite obiecte arheologice, expuse în Muzeul din Rennes-le-Château şi care nu au nimic de a face cu Maria Magdalena, nici cu Prioratul din Sion) şi Saunière, care a ţinut nişte caiete foarte mici în care scria ce făcea şi ce sume cheltuia zi după zi (pot fi consultate şi acestea la Muzeul din Rennes-le-Château), nu a fost niciodată la Paris în viaţa sa. Nici nu a devenit miliardar, deşi a putut să obţină câteva proprietăţi şi să construiască o mică vilă şi un turn-bibliotecă. Această înstărire reală, dar nu fabuloasă, a fost explicată în cursul proceselor canonice intentate împotriva lui Saunière de către episcopul de Carcassonne, Monseniorul Paul Félix Beuvain de Beauséjour (1839-1930), ale cărui acte pot şi ele să fie consultate. Din anul 1896, Saunière o ia pe calea – ilegală din punctul de vedere al dreptului canonic şi al celui civil, dar nu inventată de el şi deloc misterioasă – a „traficului de Liturghii”.
Între 1896 şi 1915 din caietele sale se iau elemente pentru a conclude că el a primit onorarii pentru cel puţin o sută de mii de Liturghii: cinci mii sau şase mii de Liturghii pe an în anii de aur. Documentaţia există: porneşte de la scrisori şi anunţuri unde un „preot sărac” cere onorarii pentru celebrarea de Liturghii expediate la conventuri sau la persoane private sau publicate în reviste religioase în întreaga Franţă, ca şi în Germania, Elveţia, Spania, Italia, trece prin liste de sute de donatori solicitaţi de mai multe ori şi ajunge la buletinele poştale şi la conturile ţinute lună de lună. Obiecţia, conform căreia într-o perioadă în care nu era tolerată (spre deosebire de astăzi) cumularea diferitelor intenţii pentru o singură Liturghie era imposibil ca Saunière să poată celebra cinci mii sau şase mii de Liturghii într-un an nu pune la îndoială traficul, ci doar onestitatea preotului: şi este o obiecţie care îşi răspunde singură. Foarte simplu, parohul de Rennes-le-Château băga în buzunar în mod obişnuit onorarii pentru Liturghii pe care nu avea să le celebreze vreodată.

– Dar la Rennes-le-Château nu există simboluri stranii lăsate de Saunière, de tip diabolic sau mason, care confirmă frecventările sale ezoterice?
– Este vorba de simple fantezii. Lucrările pentru refacerea bisericii parohiale au fost comisionate de către Saunière în anul 1896 unei firme vestite, H. Giscard Père et Fils din Toulouse, care este singura responsabilă a proiectului. Firma H. Giscard Père et Fils, întemeiată în 1885 şi în care lucrează diverşi membrii din familia Giscard, este o firmă care a slujit numeroase parohii, de asemenea Carmelul din Lisieux. Sediul său este transformat astăzi în muzeu, însă strănepotul fondatorului, Joseph Giscard, continuă să lucreze ca sculptor. Stilul convenţional al celor din familia Giscard este vestit în Franţa şi numai ignoranţa câtorva din răspânditorii legendei de la Rennes-le-Château a putut să transforme în sinistre şi diabolice simboluri care se găsesc în multe alte biserici: astfel, diavolul care iese afară din aghiazmatar (desigur, un diavol învins de apa sfântă) sau scrierea care se află deasupra portalului de la biserica parohială Terribilis est locus iste (Gen 28,17) care derivă din viziunea scării lui Iacob. Episcopul tradiţionalist de Carcassonne, Monseniorul Félix-Arsène Billard (1829-1901), care vine să vadă biserica nouă cu ocazia unei misiuni populare, în ziua de Rusalii a anului 1897, desigur că nu a găsit nimic de reproşat: şi cel care vede în Via crucis din biserica parohială simboluri „masonice” ar trebui să reflecteze asupra faptului că multe simboluri utilizate de către masonerie au fost corporative şi catolice cu mult înainte de a deveni masonice. Cei din familia Giscard sunt destul de cunoscuţi în secolul al XIX-lea şi apreciaţi în lumea catolică pentru stilul lor (mult prea) convenţional, lipsit total de particularitate şi de surprize.

– Se mai spune că şi pictorul Nicolas Poussin (1594-1655) a prezentat în vestitul său tablou Păstorii din Arcadia un mormânt care se află la Rennes-le-Château, dând astfel un semn al apartenenţei sale la Prioratul din Sion şi al cunoaşterii secretelor sale…
– Într-un anumit sens, între multele mistificări de la Rennes-le-Château aceasta este cea mai distractivă. Aşa-numitul „mormânt al lui Arques” despre care se vorbeşte a fost construit în anul 1932 (înlocuind un mormânt precedent construit în 1903 şi care nu se asemăna nici măcar în mod vag cu cel din Păstorii din Arcadia) de Louis Bertram Lawrence (1884-1954), un întreprinzător american de origine franceză. Acolo au fost îngropate Emily Rivarès Lawrence (1863-1932) şi Marie Rivarès (1843-1922), respectiv mama şi bunica întreprinzătorului, de asemenea două pisici îmbălsămate de Marie Rivarès. Toate documentele administrative referitoare la aceste construcţii şi reconstrucţii încă mai există. Mormântul chiar se poate considera inspirat în mod vag din tabloul lui Poussin din secolul al XVII-lea, de altfel foarte cunoscut. În anul 1988 a fost demolat de actualul proprietar cu autorizaţia consiliului comunal competent, cel din Peyrolles, sătul fiind să-l vadă profanat de vandali care căutau secrete ale Prioratului din Sion. Oricum ar fi, Poussin nu putea, desigur, să reproducă în secolul al XVII-lea un mormânt construit în anul 1932.

– Admiţând că Prioratul din Sion este o mistificare, nu există dovezi în evangheliile „apocrife” sau „gnostice” că Isus Cristos s-ar fi căsătorit cu Maria Magdalena şi că prima comunitate nu credea deloc că Isus Cristos este Dumnezeu? Şi din această cauză Biserica Catolică a ales în mod arbitrar numai patru evanghelii „inofensive” ca fiind canonice la Conciliul din Niceea din anul 325, susţinută de forţa armelor împăratului Constantin (280-337)?
– Nicidecum: există texte din primul secol creştin în care Isus Cristos este recunoscut în mod clar ca Dumnezeu. În perioada Canonului Muratorian – care provine cam din anul 190 d.C. – recunoaşterea celor patru evanghelii ca fiind canonice şi excluderea textelor gnostice era un proces care se încheiase în mod substanţial cu nouăzeci de ani înainte de a se naşte Constantin. Cât priveşte Maria Magdalena, evanghelia gnostică a lui Toma, care îi place atât de mult lui Dan Brown, dincolo de faptul că este un text proto-feminist, măreţia şi-o întemeiază pe faptul că „[…] devine bărbat”. Lui Simon Petru care obiectează „Maria Magdalena trebuie să plece de la noi! Pentru că femeile nu sunt vrednice de viaţă”, Isus îi răspunde: „Iată, eu o voi conduce în aşa fel încât să devină bărbat, aşa încât ea să devină un spirit viu egal cu voi, bărbaţii. Pentru că orice femeie care devine bărbat va intra în împărăţia cerurilor” (Evanghelia după Toma, 114). Desigur, aici este o noţiune gnostică de androginie care nu trebuie luată neapărat ad litteram: însă oricum suntem foarte departe de feminism. Nici nu se vorbeşte despre copiii lui Isus Cristos şi ai Mariei Magdalena.

Brown insistă şi pe un text din aşa-numita Evanghelie după Filip, unde s-ar citi că „Maria Magdalena era însoţitoarea Mântuitorului. Cristos o iubea mai mult decât pe ceilalţi discipoli şi o săruta pe gură”. Specialiştii notează că de fapt nu există nici o Evanghelie după Filip (acest titlu a fost atribuit de cercetătorii moderni unui text care este lipsit de titlu), că cuvântul copt (aceasta este limba în care a ajuns textul la noi, chiar dacă Dan Brown crede în mod eronat că este vorba de aramaică) tradus cu „însoţitoare” are o pluralitate de semnificaţii şi că în legătură cu cuvântul „gură” există în text o lacună, motiv pentru care fraza sună „o săruta pe…”, iar „pe gură” este o supoziţie preluată din faptul că alte personaje în acelaşi text şi în texte din aceeaşi perioadă primesc „săruturi pe gură”, pentru a indica o strânsă comuniune spirituală. Însă aceste obiecţii ale specialiştilor nici măcar nu sunt necesare în faţa faptului că aşa-numita Evanghelie după Filip este mai degrabă un catehism gnostic din şcoala valentiniană de la sfârşitul secolului al II-lea sau din secolul al III-lea. Ca atare, nu vrea să transmită informaţii reale despre Isus istoric, ci numai să spună ce trebuia să creadă un bun gnostic valentinian care, în acel moment al istoriei, face deja parte dintr-o religie diferită şi despărţită de creştinismul din „Marea Biserică”. O lectură completă a aşa-numitei Evanghelii după Filip arată opoziţia radicală pe care această şcoală gnostică, la antipozii lui Dan Brown şi a Codului lui Da Vinci, o avea între lumea noastră aşa cum este ea, creată de un Dumnezeu mic şi rău, şi lumea ideală a gnosticilor. Caracteristicile cele mai evidente ale caracterului decăzut şi rău al acestei lumi sunt sexualitatea şi procreaţia. Raportul pe care, în text, Isus îl are cu discipolii şi cu Maria Magdalena este un raport cu totul lipsit de caractere sexuale, iar „sărutul” care este simbolul sexualităţii vrea tocmai să indice această lume alternativă.

– Codul lui Da Vinci lasă să se înţeleagă şi că Opus Dei este o „sectă” care a intrat în conflict cu Biserica deoarece cunoaşte adevărul despre Prioratul din Sion. Este ceva adevărat?
– Înainte de toate, nimeni nu poate să şantajeze pe alţii pe baza „adevărului despre Prioratul din Sion”, care este bine cunoscut şi documentat: este vorba de o mistificare care trece de la Plantard la de Sède, de la de Sède la Lincoln şi de la Lincoln la Dan Brown. Cât priveşte Opus Dei (unde, printre altele, nu sunt „călugări”, spre deosebire de ceea ce crede Dan Brown), este vorba de o instituţie nu numai aprobată din punct de vedere canonic şi lăudată de Biserica Catolică, dar întemeietorul ei, Josemaría Escrivá (1902-1975), a fost canonizat de către papa în anul 2002. „Informaţiile” lui Dan Brown provin dintr-o asociaţie de ex-membrii şi alte persoane ostile prelaturii personale Opus Dei, Opus Dei Awareness Network, menţionată în mod explicit în roman, care este legată de mai vasta „mişcare anti-secte” (ale cărei teze discutabile sunt criticate pe larg în altă parte pe acest sit) şi ale cărei opinii subversive nu sunt deloc împărtăşite de ierarhia catolică.

– Dar cum poate o grămadă de inepţii să aibă patruzeci de milioane de cititori?
– Chestiunea este complexă pe plan sociologic. Făcând trimitere la o tratare mai amplă dintr-o carte a mea care va fi publicată în curând, mă limitez să sugerez că întâlneşte şi pune împreună două tipuri de mode foarte răspândite: cea a comploturilor şi a societăţilor secrete care ar domina lumea şi cea a unui anticatolicism tot mai vizibil şi virulent.