Adam, Eva şi păcatul originar

Autor: Michael D. Guinan, O.F.M.
Traducere: Renata Oana
Sursa: CatholicFidelity.com

Câţi copii nu le-au spus părinţilor lor: „Nu e corect! Adam şi Eva au mâncat mărul, şi trebuie să plătim cu toţii pentru aceasta!” De fapt, nu doar copiii au această atitudine. A încerca să înţelegem povestea lui Adam, a Evei şi a păcatului originar poate fi un exerciţiu descurajator pentru fiecare dintre noi. Dar oare trebuie să fie descurajator? Ce anume ne învaţă aici Geneza? Pentru început, haideţi să aruncăm o privire asupra Cărţii Genezei. Apoi vom vedea ce ne învaţă ea despre păcatul originar.

O viziune mai largă a poveştii

De obicei, atunci când încercăm să abordăm povestea lui Adam şi a Evei (din Geneză, capitolele 2 şi 3) începem cu stângul. Nu ar trebui să o privim doar ca pe „povestea despre Adam şi Eva”, ci ca făcând parte dintr-o poveste mai amplă. Trebuie să citim primele 11 capitole ale Genezei. Aceste 11 capitole aşează întreaga poveste a lui Dumnezeu, a lui Israel şi tot ceea ce urmează în Biblie într-un cadru universal, cosmic. Cele descrise aici au implicaţii pentru întregul univers şi pentru toţi oamenii din el.

Pe scurt: după relatarea creaţiei (Geneză 1,1-2,4), ascultăm povestea despre Adam şi Eva. Este prima dintre cele patru povestiri de bază din capitolele 2-11: mai întâi, Adam şi Eva (2,4b-3,24); pe urmă, Cain şi Abel (4,1-26); a treia poveste, Noe şi potopul (6,1-9,29); şi cea de-a patra, Turnul Babel (11,1-9). Dacă privim cu atenţie la aceste povestiri, ne vom da seama că de fapt fiecare urmează acelaşi fir: păcatul omenesc este urmat de pedeapsă, dar fiecare poveste se încheie cu mila lui Dumnezeu.

Păcatul omenesc

În fiecare poveste, problemele încep de la păcatul omenesc. Adam şi Eva mănâncă fructul pomului interzis (2,16-17; 3,1-7). (Nu se menţionează ce fel de fruct, amănunt irelevant. Ideea că ar fi fost vorba despre un măr provine de la un joc de cuvinte în limba latină: acelaşi cuvânt, malum înseamnă atât „rău” cât şi „măr”). Bărbatul şi femeia încalcă amândoi porunca lui Dumnezeu. Cain îşi asumă puterea asupra vieţii şi îl ucide pe fratele său, Abel (4,8). Generaţia potopului umple pământul cu ticăloşii şi nelegiuiri (termenul ebraic folosit aici acoperă tot soiul de nedreptăţi sociale) (6,5.11).

În fine, oamenii din Shinar (în Babilonia) vor să îl ignore pe Dumnezeu şi să îşi construiască o cetate mare, cu un turn mare pentru a dobândi şi un nume mare (11,4). În toate aceste poveşti păcatul este unul şi acelaşi, fiind menţionat în prima poveste. Şarpele le explică foarte clar lui Adam şi Evei: „Veţi fi ca Dumnezeu!” (3,5). Noi, ca fiinţe umane, ca şi creaturi ale lui Dumnezeu, depăşim limitele statutului de creatură şi ne place să ne jucăm de-a Dumnezeu. Respingem faptul că suntem imaginea lui Dumnezeu (1,26-28). Dorim să fim Numărul Unu. Şi ce se întâmplă atunci?

Urmează pedeapsa

În fiecare dintre cele patru povestiri, încercarea omului de a se juca de-a Dumnezeu este urmată de o pedeapsă. Pentru Adam şi Eva, pedeapsa este practic moartea (2,17; 3,19). Cain este pedepsit să pribegească singur pe pământ (4,12). Potopul distruge generaţia păcătoasă şi împreună cu ea toate celelalte vieţuitoare (7,6-8,14), cu excepţia lui Noe şi a celor care sunt împreună cu el. La Turnul lui Babel, oamenii sunt împrăştiaţi, iar limbile lor sunt amestecate (11,7-9). Dacă în aceste povestiri păcatul este unul şi acelaşi, şi pedeapsa este, de fapt, una şi aceeaşi. Şi ea este menţionată în prima istorisire: „în momentul în care veţi mânca… veţi muri negreşit” (2,17). Pedeapsa este moartea, dar aici intervine o problemă.

În accepţiunea noastră, moartea se referă de obicei la momentul ultimei răsuflări din viaţa noastră pe pământ. Biblia ne prezintă însă o viziune mai largă: moartea este ruptura şi colapsul tuturor relaţiilor noastre, la toate nivelele. Moartea nu este doar un moment la sfârşitul vieţii, ci este o întreagă sferă de rupturi care ne afectează vieţile, la mai multe nivele. Dacă înţelegem acest lucru, putem înfrunta un lucru greu de înţeles din istorisirea despre Adam şi Eva. Li s-a spus că în momentul în care vor mânca din acel pom, vor muri (2,17). Au mâncat şi totuşi au continuat să trăiască – Adam a trăit 930 de ani (5,5)! Şi-atunci, ce se întâmplă aici? De fapt, în momentul în care au mâncat fructul, ei chiar au murit. Procesul a început.

Şi-au dat seama de goliciunea lor şi s-au ruşinat (3,7); s-au ascuns de Dumnezeu (3,8); s-au certat şi au dat vina unul pe celălalt (3,9-13). Legătura armonioasă dintre bărbat şi femeie s-a destrămat; ea se va sfârşi prin supunerea Evei faţă de bărbatul ei (3,16). Această supunere nu reprezintă scopul lui Dumnezeu, ci este efectul păcatului – încercarea de a perpetua această supunere în numele Bibliei este cu siguranţă o denaturare. De asemenea, legătura cu animalele, reprezentate de şarpe, este blestemată (3,14), aşa cum este şi legătura cu pământul însuşi, care acum dă viaţă (recolte pentru hrană) doar după efortul depus de om (3,17). Din cauza păcatului, toate celelalte relaţii ale noastre – cu Dumnezeu, cu noi înşine, cu ceilalţi oameni, cu lumea naturală – se ruinează. Blestemul este puterea morţii; binecuvântarea este puterea vieţii.

În celelalte istorisiri, moartea se manifestă în moduri diverse. Prima moarte înregistrată în Biblie, cea a lui Abel, nu este o moarte „naturală” la finalul unei vieţi întregi, ci este mai degrabă o moarte „păcătoasă”, o crimă. Din moment ce Cain nu poate trăi în pace împreună cu fratele său, el trebuie să pribegească singur, separat, în afara comunităţii (4,12). Nedreptatea umană (6,11) în zilele dinaintea potopului distruge ordinea socială. Ordinea cosmică se prăbuşeşte şi ea, şi revine la starea iniţială, la haos. Cu o profundă intuiţie, istorisirea despre Turnul Babel recunoaşte faptul că împrăştierea oamenilor şi incapacitatea lor de a comunica unii cu alţii este tot o manifestare a rupturii, a morţii.

Trebuie notată încă o dimensiune a acestei pedepse cu moartea. Chiar dacă Dumnezeu este descris ca un judecător care intervine pentru a pronunţa o sentinţă, pedeapsa nu este arbitrară şi impusă din afară. Pedeapsa izvorăşte din păcat şi exprimă natura ascunsă a acestuia. Noi, oamenii, suntem creaţi prin cuvântul dătător de viaţă al lui Dumnezeu şi respirăm suflarea de viaţă primită de la El (2,7). A-L respinge pe Dumnezeu înseamnă a întoarce spatele izvorului vieţii noastre; înseamnă a închide alimentarea noastră cu aer.

Ce altceva înseamnă separarea de viaţă decât moartea? Din moment ce ne-am distrus relaţia cu Dumnezeu, izvorul vieţii noastre, toate celelalte relaţii ale noastre încep să se destrame şi ele. Moartea nu este o pedeapsă arbitrară pentru păcat; ea este o expresie, într-un anumit sens un „sacrament” (un semn exterior al unei realităţi spirituale interioare) a ceea ce este cu adevărat păcatul. Respingerea de către noi a vieţii este suicid şi crimă în acelaşi timp! Ultima noastră răsuflare este doar ultimul pas.

Semne ale milei

Dumnezeu creează un univers armonios pe care îl umple cu viaţă. Respingând faptul că suntem imaginea lui Dumnezeu, aducem moartea şi distrugerea. Cine va avea ultimul cuvânt? Fiecare istorisire ne prezintă cu certitudine: voinţa lui Dumnezeu pentru viaţă şi binecuvântarea Lui prevalează întotdeauna.

Imediat după pronunţarea sentinţei de moarte, Eva este numită „mama tuturor celor vii” (3,20), iar Dumnezeu le face ei şi lui Adam îmbrăcăminte din piele ca să îşi acopere ruşinea (3,21). Cain se teme că va fi ucis, aşa că Dumnezeu îi pune un semn (un tatuaj tribal?) ca simbol al grijii şi protecţiei (4,15). Noe, un om drept, împreună cu familia sa şi câteva animale supravieţuiesc potopului, şi sunt sursa noii vieţi de pe pământ – Dumnezeu promite să nu mai distrugă niciodată pământul (8,21-22). Episodul cu Turnul Babel este urmat de chemarea lui Avraam, care marchează un pas înainte în noul început al lui Dumnezeu. Dumnezeu doreşte în continuare viaţa şi binecuvântarea pentru întreaga creaţie. „În tine [Avraam] vor fi binecuvântate toate neamurile pământului” (12,3).

Ce este păcatul originar?

Ce legătură au toate acestea cu păcatul originar? Încă de la început, trebuie să ne punem o întrebare fundamentală: ce înţelegem prin păcatul originar? Termenul „păcat originar” (peccatum originale) îi aparţine Sf. Augustin (353-430), iar forma pe care a dat-o el acestei noţiuni a ajuns să predomine în creştinismul latin occidental. El a făcut distincţie între două aspecte ale păcatului originar: peccatum originale originans şi peccatum originale originatum.

Cel din urmă (originatum) se referă la condiţia umană concretă cu care se naşte fiecare dintre noi. Cu toţii ne naştem într-o lume care este deja distrusă; ea există în momentul naşterii noastre, şi noi intrăm în ea. Este vorba despre existenţa noastră aici şi acum. Acesta este sensul prezent, existenţial. Primul (originans) se referă la păcatul concret al protopărinţilor noştri, Adam şi Eva. La începuturi, aceşti primi părinţi au păcătuit şi au pus totul în mişcare. Vina lor a fost transmisă tuturor generaţiilor viitoare. Acesta este sensul trecut, istoric. Dar ce ne învaţă de fapt Geneza?

Catehismul Bisericii Catolice explică: „Pentru a descoperi intenţia autorilor sacri, trebuie ţinut seama de condiţiile timpului şi culturii lor, de ‘genurile literare’ folosite în epocă, de modurile de a simţi, de a vorbi şi de a povesti curente în acel timp” (nr. 110). Aplicând acest principiu, bibliştii privesc astăzi altfel această istorisire. Acum înţelegem mai clar că istorisirea despre Adam şi Eva este mai degrabă asemenea unei parabole. Adevărul se află mai degrabă în mesajul transmis de acţiunea de a păcătui, decât în istorisirea faptică.

În ansamblu, naraţiunea din cartea Genezei capitolele 2-11 reflectă „o istorisire despre creaţie-potop”, care era foarte cunoscută în străvechiul Orient Apropiat; câteva exemple au ajuns la noi din Mesopotamia. Autorii biblici au folosit această istorisire familiară (pentru ei) pentru a transmite viziunea proprie pe care o aveau despre Dumnezeu, lume şi oameni. Cu alte cuvinte, a citi istorisirea despre Adam şi Eva ca pe o relatare istorică înseamnă a interpreta greşit textul. La fel ca orice parabolă, această istorisire ne învaţă un adevăr profund. Acest lucru reduce oare importanţa povestirii? Dimpotrivă! Ea vorbeşte într-adevăr despre originea păcatului.

La originea existenţei noastre distruse, „plină de moarte”, se află încercarea umană de a ne juca de-a Dumnezeu. Încălcăm limitele de creaturi ale lui Dumnezeu, iar consecinţele nu întârzie să apară. De fapt, nu numai povestirea despre Adam şi Eva vorbeşte despre păcatul originar; şi celelalte povestiri din Geneză 2-11 sunt tot despre păcatul originar. Fiecare dintre ele tratează un aspect al condiţiei păcătoase pe care o avem la naştere. Studii teologice recente despre păcatul originar, care au urmărit mai îndeaproape învăţăturile din cartea Genezei, tind să îl vadă tocmai în aceşti termeni. Este vorba despre situaţia concretă a vieţii şi societăţii umane, şi nu despre o contaminare sau un stigmat transmis biologic de-a lungul istoriei umane. Este subliniat peccatum originale originatum.

În concluzie, au existat Adam şi Eva în istorie? Cain şi Abel? Noe şi generaţia potopului? Constructorii Turnului Babel? Nu în mod propriu-zis. Acestea sunt nişte povestiri scrise în limbaj figurativ; ele nu ne oferă informaţii istorice. Dar putem să punem aceeaşi întrebare altfel: Există un Adam şi o Eva? Un Cain şi un Abel? Un Noe şi o generaţie a potopului? Constructori ai Turnului Babel? Acum răspunsul este da, cu siguranţă.

Dacă vă întrebaţi: Unde sunt atunci Adam şi Eva?, răspunsul este: Îi găsim atunci când ne uităm în oglindă. Noi suntem Adam, noi suntem Eva; noi suntem Cain şi Abel; noi suntem generaţia potopului care împrăştie nedreptatea pe pământ; noi îl ignorăm pe Dumnezeu şi ridicăm turnuri ca să ne făurim un nume mare. Bărbatul şi femeia din Geneză 2-3, precum şi celelalte personaje din primele istorisiri, au scopul de a reprezenta Fiecare-bărbat şi Fiecare-femeie. Sunt paradigme, echivalente figurative ale comportamentului uman în faţa ispitei, şi nu lecţii de biologie sau istorie. Biblia ne învaţă religie, nu ştiinţă sau istorie literară!

Istorisirile primare ca acestea tratează structurile de bază ale existenţei umane în lume şi înaintea lui Dumnezeu. Ele nu sunt nişte ferestre deschise asupra trecutului; ele sunt de fapt oglinzi care reflectă chipurile noastre. Atunci când ne încălcăm statutul de creaturi ale lui Dumnezeu, atunci când respingem faptul că suntem imaginea Lui şi încercăm să ne jucăm de-a Dumnezeu, acum, la fel ca şi atunci, aducem „moartea” (în bogatul sens biblic) şi distrugerea în lume. Păcatul originar ar trebui să poată fi înţeles foarte uşor. Uitaţi-vă la ştirile zilnice! Efectele lui sunt peste tot în jurul nostru. Suntem cufundaţi în ele până peste cap!

Geneza ne învaţă adevărul. În cele din urmă, aceste istorisiri sunt despre noi şi despre răul pe care ni-l facem nouă, celorlalţi şi creaţiei bune a lui Dumnezeu, atunci când uităm ce suntem de fapt şi când îi întoarcem spatele lui Dumnezeu, după a cărui imagine am fost creaţi. De fiecare dată când ne jucăm de-a Dumnezeu, consecinţele sunt distructive. Dacă aşa stau lucrurile, atunci să ne ajute Dumnezeu! Şi acesta, desigur, este restul poveştii…