Sfântul Iosif din Copertino

Teme: Personalităţi, Spiritualitate.
.
Publicat la 24 septembrie 2009.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Enrico Pepe
Traducere: pr. Ioan Bişog
Sursa: Editura Sapientia

Sf. Iosif din Cupertino

Sf. Iosif din Cupertino

În Anul Preoţiei, declarat de Papa Benedict al XVI-lea, din iunie 2009 până în iunie 2010, vă oferim în fiecare număr câte o biografie de sfânt preot, prin bunăvoinţa Editurii Sapientia a Institutului Teologic Romano-Catolic din Iaşi, director pr. Ştefan Lupu. La această editură a apărut lucrarea „Martiri şi sfinţi din Calendarul roman”, de Enrico Pepe, lucrare din care sunt luate aceste biografii.

18 septembrie
Sfântul Iosif din Copertino
(17.06.1603 – 18.09.1663)
sfântul zborurilor

La Copertino, ţinutul său natal, de mic îl numeau „Gură-Cască”, deoarece era mereu distrat. Incapabil să înveţe o meserie cum era aceea de tâmplar sau de cizmar, a muncit câţiva ani ca băiat de prăvălie. Aici se simţea mai bine decât acasă, deoarece casa familiei era un mic grajd ce fusese adaptat ca locuinţă umană.

Destinat să o facă pe sclavul

O istorie dureroasă i-a influenţat într-un mod determinant caracterul. Nu-i lipsea inteligenţa, dar adeseori nu avea ce să mănânce. Tatăl său, Felix, „meşter de care”, era un om de încredere pentru seniorii locului, ce aveau la Copertino un castel. Evident, nu era un nobil, dar făcea parte din clasa de mijloc şi, din punct de vedere economic, o ducea destul de bine în comparaţie cu alţi săteni. Din acest motiv, se căsătorise cu Franceschina, o femeie dintr-o familie cu stare economică discretă, harnică şi evlavioasă, care îi adusese ca zestre o mică sumă de ducaţi. Duceau o viaţă liniştită, cu cei cinci fii şi în aşteptarea celui de-al şaselea, când s-a petrecut neprevăzutul.

Pentru a face o favoare unui prieten al său, a iscălit o garanţie de o mie de ducaţi. Prietenul a falimentat şi Felix nu numai că a ajuns în proces, dar şi-a pierdut munca şi a trebuit să-şi vândă toate bunurile, inclusiv casa. S-a dus să locuiască într-un grajd, tocmai în timpul în care soţia îl aducea la lumină pe Iosif. La puţin timp după aceea, Felix a murit de supărare şi nimeni nu s-a gândit să o ajute pe văduvă, ba chiar o dispreţuiau, umilind-o pentru naivitatea soţului.

Pe de altă parte, în acea perioadă, cu toţii îşi aveau propriile necazuri, deoarece mizeria era mare în întreg Salentino. Chiar şi primăriile, îndatorate până la gât, îşi vindeau domeniile puţinilor bogaţi din zonă şi altora care veneau din îndepărtata Genova. Ţăranii săraci erau apăsaţi de taxe fără număr, trebuind să plătească „biruri chiar şi pentru paie, pentru sâmburii de măslini după măcinare, pentru apa de ploaie şi, de asemenea, erau obişnuiţi să li se ceară cinci bănuţi pentru fiecare copac din cauza umbrei pe care o lăsa pe pământ (jus umbrae)”[1].

Au fost ani foarte grei pentru văduvă şi pentru fiii ei. Ca şi cum acestea nu ar fi fost suficiente, ironia sorţii a făcut ca creditorul lor să obţină din partea tribunalului din Napoli ca Iosif, fiul lui Felix, abia ajuns la vârsta majoratului, să fie condamnat la muncă fără compensaţie, până la achitarea datoriilor tatălui. O viaţă, deci, fără speranţă, o adevărată sclavie. O situaţie ce te lasă într-adevăr gură-cască.

Singurul mod de a scăpa de o asemenea soartă era să se facă preot sau frate. Ca să devină preot era un lucru dificil, deoarece tânărul nu ştia deloc să citească, să se facă frate era, însă, posibil, deoarece îi erau suficiente braţele şi voinţa de a lucra din greu. Ideea nu i-a displăcut lui Iosif şi mama sa a fost, la rândul ei, de aceeaşi părere.

Toţi îl respingeau

Nu împlinise încă 17 ani, când şi-a părăsit mama şi s-a îndreptat spre mănăstirea conventualilor, unde un unchi al său fusese gardian, dar după un timp de probă, a fost respins, „din cauza lipsei sale de cultură literară, din cauza simplităţii şi ignoranţei” [2]. A trecut atunci la franciscanii reformaţi, dar şi aceştia, în scurt timp, l-au îndepărtat. A bătut la poarta capucinilor, pe atunci mai puţin exigenţi în ce priveşte cultura, dar nici aici lucrurile nu au mers bine. Aceştia nu l-au voit şi, după opt luni de probă, l-au trimis acasă, „deoarece nu era potrivit şi pregătit pentru deprinderile obositoare ale capucinilor”[3].

Pentru a se sustrage condamnării tribunalului, Iosif s-a îndreptat din nou spre Grottella, conventul ce se situa la doi paşi de Copertino, şi şi-a expus cazul fratelui sacristan. Acesta l-a adăpostit într-o mansardă, unde în timpul nopţii studia, iar ziua ajuta la muncile cele mai grele din mănăstire. Fraţii au fost impresionaţi de cazul său şi l-au admis în comunitate, mai întâi ca oblat, apoi ca terţiar şi, la urmă, ca frate laic. Era în anul 1625 şi Iosif avea 22 de ani.

„Tu eşti Duhul şi eu sunt trâmbiţa”

La 19 iunie a acelui an, începea noviciatul, şi foarte curând a fost admis la studiile teologice, iar trei ani mai târziu, a fost hirotonit preot. Ce s-a petrecut în acea perioadă în mintea acestui tânăr este foarte greu de spus. Cu siguranţă, nu era un gură-cască dacă ştiinţa sa lăsa cu gura căscată personalităţi cum era părintele Andrea Padovani, de la Colegiul universitar „Sfântul Bonaventura” din Roma, care dădea această mărturie: „L-am auzit vorbind aşa de profund despre misterele teologiei, cum n-o puteau face cei mai buni teologi din lume” [4].

Ştia, de asemenea, să aşeze ştiinţa teologică la locul ei. La întrebarea lui Bonaventura Mastrio, numit în acel timp „principele scotiştilor”, cum poate să concilieze studiile cu simplitatea franciscanismului, a răspuns: „Când începi să studiezi sau să scrii, îţi repeţi: ‘Doamne, tu eşti Duhul / şi eu sunt trâmbiţa. / Dar fără suflul tău, / nu există nici un sunet'” [5].

Fratele Iosif, ca preot şi misionar, a demonstrat mult bun-simţ şi o fină inteligenţă practică, dar, înainte de toate, o iubire deosebită faţă de oamenii săraci. Nu numai că le predica săracilor şi îi ajuta în toate felurile, dar ştia să-şi ridice glasul împotriva abuzurilor celor puternici şi să realizeze chiar şi convertiri în mijlocul lor. La îndatoririle proprii preoţiei, ştia să adauge munca manuală, ajutându-l pe bucătar, făcând curăţenie în convent, cultivând grădina şi ieşind cu umilinţă la cerşit. Amabil şi exemplar, foarte înţelept în a da sfaturi, era căutat înăuntrul şi în afara ordinului. Provincialul a voit ca el să viziteze toate casele lor, în jur de cincizeci, pentru a revigora viaţa evanghelică în aceste comunităţi.

Lumina care îl răpea în zbor

Poate că ar fi trăit întotdeauna în pace, dacă, la un moment dat, nu s-ar fi petrecut anumite fenomene, puţin spus anormale. Nu erau rare momentele în care fratele Iosif intra în extaz. El însuşi ne povesteşte câte ceva într-un limbaj plin de imagini: „Cine intră în extaz se simte ca unul ce se aruncă în mare şi înoată (sub apă). El vede lucrurile din adâncul mării, fără să se mai gândească la pământ. Dar ceilalţi, care sunt prezenţi, nu văd decât mişcările aceluia ce stă în apă, fără să vadă ceea ce el vede în adâncul mării. Aşa se întâmplă în extaz, deoarece sufletul se uneşte şi intră în marea cea mare a Dumnezeului absolut şi vede ceea ce nu se poate nici măcar povesti, deşi înţelege ce se petrece. Dar cel care stă în preajma unuia care se află în extaz nu poate vedea altceva decât poziţia corpului” [6]. Şi cu o altă imagine: „Sufletul este ca o regină care este condusă de paji, adică de simţuri, în camera regelui, care este Dumnezeu. Ajunsă acolo, ea intră, dar pajii, adică simţurile, rămân afară, fără să facă vreo mişcare, deoarece sufletul, ocupat cu Regele-creator, nu le mai transmite vreo mişcare” [7].

Dacă lucrurile ar fi rămas la acest nivel, fratele Iosif nu ar fi avut atâtea necazuri, dar viaţa sa s-a complicat foarte mult, deoarece, când se aştepta mai puţin, în timp ce celebra sau predica, în biserică sau în pieţele publice, el – fără să vrea – scotea un strigăt puternic şi se ridica de la pământ până atingea bolta acoperişului şi rămânea acolo timp de câteva minute, lăsându-i pe toţi cu sufletul la gură. Revenea la normal abia atunci când extazele se terminau sau când superiorul îi poruncea acest lucru din ascultare.

Cineva a voit să-l prindă în cursă, spunându-i: „Spune, părinte Copertino, îţi dai seama de ceea ce se întâmplă în jurul tău atunci când eşti în extaz?” Şi sfântul a spus: „Nu aud nimic când sunt unit cu Dumnezeu aşa de strâns”. „Atunci, cum se face – a replicat un altul – că la cuvântul ‘ascultare’ te trezeşti imediat?”. „Nici aceste cuvinte nu le aud – a răspuns fratele Iosif – când mi se întâmplă asemenea lucruri, dar Dumnezeu, căruia îi place foarte mult ascultarea, numai cât aude cuvântul acesta, face să dispară viziunea care îmi ţinea captiv sufletul, care, rămas fără ocupaţie, îşi reia puterile şi sentimentele din trup” [8].

Aceasta este explicaţia pe care o dădea superiorilor săi, în timp ce cu alţii căuta să minimalizeze aceste lucruri. Astfel, la Assisi, în august 1644, în timp ce i se încredinţa diploma de cetăţean de onoare din partea deputaţilor oraşului, unul dintre aceştia, văzându-l cât este de absent, l-a întrebat dacă nu era mulţumit că este făcut concetăţean cu sfântul Francisc. El a răspuns îndată că da, dar în acelaşi moment s-a ridicat de la pământ, ajungând să atingă plafonul sălii în care se afla, şi a rămas acolo mai multe minute, spre stupefacţia celor prezenţi. Când a coborât pe pământ, rămânând încă în extaz, repeta: „Sicut cor tuum! Sicut cor tuum!” Văzând apoi chipurile năucite ale celor prezenţi, s-a scuzat, zicând: „Vă rog să mă compătimiţi pentru aceste defecte de natură” [9].

Studioşii de astăzi fac cercetări pentru a şti dacă aceste fenomene ale sfântului din Copertino au fost de natură parapsihologică sau de natură mistică. Faptul, după părerea unanimă a istoricilor, este că ele s-au petrecut şi că Iosif din
Copertino nu era un mag, nu era un şarlatan, ci simplu om al lui Dumnezeu.

„Via crucis” pentru intrarea în cer

În timpul său, însă, lucrurile nu erau atât de clare. Au fost intervenţii din partea superiorilor şi, de asemenea, din partea Sfântului Oficiu. Sărmanul frate a fost supus continuu interogatoriilor şi judecat de tribunalul Inchiziţiei din Napoli. A scăpat teafăr, dar i s-a interzis să se întoarcă la Copertino. A fost purtat dintr-un convent într-altul, apoi a fost trimis la Roma, apoi la Assisi, la Pietrarubbia, la Fossombrone şi, în sfârşit, la Osimo nelle Marche.

La 17 septembrie 1663, sărbătoarea stigmatelor sfântului Francisc, a primit Euharistia şi s-a rugat într-un mod deosebit pentru Papa şi pentru Biserică, apoi, cu obişnuitul său umor, le-a comunicat fraţilor: „Măgăruşul a ajuns în vârful muntelui, obosit, şi acum trebuie să moară”. În noaptea zilei următoare, fratele, care îi edificase pe toţi prin sfinţenia sa şi i-a tulburat pe atâţia cu levitaţiile sale, şi-a luat ultimul zbor, de această dată, fără întoarcere.

Note
[1] G. PARISCIANI – G. GALEAZZI, San Giuseppe da Copertino tra storia e attualita, Ed. Messaggero, Padova 1984, 23.
[2] G. PARISCIANI – G. GALEAZZI, San Giuseppe da Copertino tra storia e attualita, 29.
[3] G. PARISCIANI – G. GALEAZZI, San Giuseppe da Copertino tra storia e attualita, 30.
[4] G. PARISCIANI – G. GALEAZZI, San Giuseppe da Copertino tra storia e attualita, 63.
[5] G. PARISCIANI – G. GALEAZZI, San Giuseppe da Copertino tra storia e attualita, 75.
[6] ASV (Archivio Segreto Vaticano), Riti, 2039, f. 348; IV, Diario Rosmi (7 februarie 1647), Summarium, 603.
[7] G. PARISCIANI, San Giuseppe da Copertino, Osimo 1967, 440.
[8] A.M. TURI, La levitazione fenomeno mistico e parapsicologico, Ed. Mediterranee, Roma 1977, 171.
[9] G. PARISCIANI – G. GALEAZZI, San Giuseppe da Copertino tra storia e attualita, 115.

One Comment

  1. Cred ca din aceasta succinta expunere nu trebuia totusi sa lipseasca si episodul prezentarii sale in fata Papei Urban al VIII-lea, cand fiind cuprins de extaz si scotand strigatul sau obisnuit, se inalta in aer, sub privirile acestuia. Ramase acolo sus pana ce superiorul sau ii ceru sa coboare, ceea ce Iosif si facu. Desi Urban al VIII-lea era sceptic de felul sau, declara ca, daca Iosif va muri inaintea lui, va veni el insusi sa ateste autenticitatea acestui miracol in timpul procesului de canonizare.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *