Cine erau straniii esenieni de la Marea Moartă?

Teme: Biblic.
.
Publicat la 24 mai 2008.
Partea 5 din 9 din seria Ce ştim despre Biblie?.
Print Friendly

Autor: pr. Ariel Alvarez Valdes
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: Editura Sapientia

Necunoscuţii cei mai vestiţi

Aceste peşteri erau cândva locuite

În timpul lui Isus existau patru grupuri religioase importante: fariseii, saduceii, zeloţii şi esenienii. Din două motive precise, le cunoaştem bine pe primele trei: a) pentru că fariseii şi saduceii apar de mai multe ori în evanghelie, în timp ce discută cu Isus; b) pentru că între discipolii lui Isus era un zelot (Lc 6,15). Al patrulea grup, cel al esenienilor, nefiind niciodată menţionat în Noul Testament, a rămas cel mai obscur şi necunoscut dintre toate, încât ne face să credem că era o grupare nesemnificativă de persoane şi că, mai ales, avea importanţă scăzută în panorama religioasă şi politică din epoca aceea. Totuşi, dacă noi credem că lucrurile stau conform acestor supoziţii, riscăm să greşim mult.

Scriitorul şi istoricul evreu Iosif Flaviu, care a trăit în secolul I, în opera sa, Războaiele iudaice, are multe paragrafe în care îi laudă pe esenieni ca fiind evreii cei mai virtuoşi şi exemplari ai vremii, în timp ce fariseilor şi saduceilor le acordă doar câteva rânduri; dacă ţinem cont că Iosif aparţinea curentului fariseic, putem să ne imaginăm foarte bine stima enormă de care se bucurau esenienii. De asemenea, un alt faimos scriitor evreu din acel timp, Filon din Alexandria, în operele sale literare, îi descrie de mai multe ori pe esenieni ca un grup cu puternice conotaţii religioase şi îi prezintă cititorilor săi ca model de pietate religioasă autentică. Faptul că evreii numeau cu termenul de esenieni (adică pioşi) acest grup de persoane indică, în sfârşit, prestigiul de care se bucurau la oamenii din toate clasele sociale ale timpului.

Datorită câtorva manuscrise vechi

Chiar dacă esenienii erau grupul cel mai important şi respectat din societatea civilă ebraică, ei s-au bucurat mult timp de un halo de mister care a contribuit la dezlănţuirea curiozităţii multor oameni, dar şi a formării de credinţe şi legende eliminate cu timpul de o credibilă şi calificată cercetare istorică. Ajungem în februarie 1947, când au fost descoperite vestitele manuscrise de la Marea Moartă. În acel moment esenienii au ieşit din aureola misterioasă care îi învăluia: numeroasele manuscrise găsite în câteva peşteri din Qumran constituiau bogata bibliotecă a acelui grup puternic, înrădăcinat într-o cultură religioasă aproape necunoscută de noi, cel puţin până în prima jumătate a secolului trecut.

În acea norocoasă şi fericită circumstanţă, au ieşit la lumină circa 900 de suluri, ascunse în câteva peşteri aproape de Marea Moartă (cf. capitolul 2). Multe erau texte biblice, dar altele erau cărţi proprii ale culturii şi ale tradiţiei eseniene, în care se relatau originile acelui grup misterios, organizarea lor socială şi religioasă, ca şi ideile şi învăţăturile lor. Astfel, într-un moment al istoriei omenirii, toţi, cercetători sau nu, au putut să afle despre unul dintre cele mai importante şi prestigioase grupuri religioase din timpurile lui Isus. Trebuie să subliniem imediat că tot ceea ce este relatat în manuscrisele eseniene în termeni de organizare socială, politică şi religioasă nu se referă numai la locuitorii din colonia de la Qumran (care era compusă din maxim şaizeci de persoane), ci şi la cei peste patru mii de esenieni care trăiau în ţară, în numeroase comunităţi răspândite pretutindeni în Palestina.

Preot şi conducător

Istoria esenienilor începe în anul 152 î.C. În acel timp Iudeea era condusă de un tânăr şi ambiţios militar, Ionatan Macabeul. Era un timp foarte dificil, deoarece ţara era în război de mai mulţi ani cu ţara vecină, Siria. Lui Ionatan i-a venit deodată o idee care va schimba toată istoria succesivă a poporului ebraic: deoarece lipseau fondurile pentru a finanţa campaniile sale militare, el a decis să fie numit mare preot al templului din Ierusalim, cu scopul de a lua de acolo resurse economice şi de a exercita un rol, străin de contextul religios, care însă constituia în mod clar cea mai mare funcţie publică.

Funcţia de mare preot era foarte dorită, pentru că templul dispunea de sume mari de bani proveniţi din ofertele şi din zeciuielile vărsate de populaţie, de evreii din orice grup al ţării şi din coloniile externe. Ionatan, dându-şi seama de aceste posibilităţi de succes şi de exercitare a puterii vremelnice şi religioase, în octombrie acelaşi an, l-a destituit cu forţa din funcţia sa pe marele preot din Ierusalim şi a asumat-o el, punându-şi pe cap tiara de aur şi îmbrăcându-se cu prestigioasele veşminte de purpură. O asemenea atitudine a provocat o mare tulburare printre evrei, deoarece, din epoca regelui Solomon, fiecare candidat care-şi asuma funcţia de mare preot, pentru a fi ales în mod legitim şi pentru a dobândi demnitatea tipică oficiului, trebuia să aparţină familiei lui Ţadoc. Din păcate pentru el, Ionatan nu aparţinea acestei familii. Cine era Ţadoc în realitate? Era un vechi preot din secolul al X-lea î.C, un om căruia, conform tradiţiei ebraice, Dumnezeu îi încredinţase unicul şi autenticul cult al templului.

În modul acesta rocambolesc şi nelipsit de intenţii viclene, care nu aveau nimic de-a face cu adminis-trarea religioasă a templului, atât de sacru pentru evrei, Ionatan a devenit primul mare preot care nu era din familia lui Ţadoc, după opt sute de ani de istorie religioasă a Israelului. De aceea, adevăratul mare preot (al cărui nume nu-l cunoaştem, dar pe care manuscrisele de la Qumran îl numesc „învăţătorul dreptăţii”), depus de pe tronul de conducător al locului sacru al capitalei, a decis să părăsească Ierusalimul şi să fugă în Siria, împreună cu numeroşi preoţi şi înalţi funcţionari ai templului.

O scrisoare catastrofală

Din Siria, învăţătorul dreptăţii a avut o serie de contacte cu diferitele grupuri ebraice influente în Israel şi nemulţumite de noua politică a lui Ionatan, pentru a cere în mod expres să-l recunoască pe el (şi nu pe Ionatan) ca unicul mare preot legitim şi pentru a-i con-vinge că faptele grave întâmplate, nu numai în dauna funcţiei sale, dar şi la adresa politicii religioase care era de acum victimă a samavolniciei şi a dispreţului, erau semnul tangibil că era aproape sfârşitul unei epoci şi că trebuiau, cât mai repede posibil, să fugă şi să se adăpostească.

Manevrele sale au avut succes. Numeroase grupări religioase din ţară şi din comunităţile externe au acceptat să recunoască autoritatea sa. Întărit de succesul şi de favoarea obţinută pe lângă clasele cele mai puternice şi influente din Israel, învăţătorul dreptăţii a decis să facă o ultimă tentativă, pentru a evita ciocnirea cu Ionatan: i-a scris o scrisoare (s-au găsit şase copii ale acestei scrisori în peşterile de la Qumran), poruncindu-i să renunţe la funcţia de mare preot, pe care o uzurpase, şi să se limiteze în viitor numai la îndatoririle sale politice; învăţătorul şi ai săi vor fi dispuşi să-l susţină drept conducător dacă el va părăsi funcţia religioasă pe care o ocupase cu violenţă şi cu înşelăciune.

Reacţia lui Ionatan a fost imediată şi violentă. El a aflat locul în care se refugia învăţătorul dreptăţii şi, profitând de o sărbătoare religioasă (în timpul căreia el ştia că esenienii nu puteau să se apere de atacurile externe, pentru că se dedicau odihnei absolute), a încercat să-l asasineze. Din fericire pentru conducătorul comunităţii eseniene, planul a eşuat şi Ionatan a trebuit să se mulţumească doar cu prădarea bunurilor şi luarea câtorva posesii ale populaţiei locului.

Sfârşitul lumii în patria sa

Atunci, învăţătorul dreptăţii a decis să se întoarcă în patrie. Dacă sfârşitul lumii era aproape, după cum spuneau anumite profeţii, acest sfârşit trebuia să-l găsească în ţara atât de îndrăgită şi sacră pentru el, şi nu în timp ce trăia în exil. Astfel, în anul 150 î.C, s-a întors în Palestina şi, cu sprijinul numeroşilor evrei care îl susţineau şi îl recunoşteau ca unic conducător, a întemeiat aşa-numita „Uniune Eseniană”. Se năştea una dintre cele mai mari, prestigioase şi organizate comunităţi religioase ebraice din timpurile lui Isus.

Nu ştim cu certitudine unde s-a stabilit învăţătorul dreptăţii: poate în vreo zonă deşertică şi retrasă din ţară (desigur că nu în Qumran, pentru că acea colonie, care ulterior a devenit foarte vestită, încă nu exista). De acolo a trasat liniile noii sale organizaţii. Treptat, numeroşi evrei au început să se încorporeze în noul grup. Nu era necesar să îşi părăsească familiile şi munca: trebuiau doar să se angajeze, fiecare în locul în care trăia, să respecte legile de puritate a vieţii şi legile alimentare stabilite de învăţătorul dreptăţii, şi să se adune zilnic în grupuri de câte zece pentru aşa-numitul prânz ritual.

Din fericire pentru liderul esenian şi pentru adepţii săi, Ionatan nu s-a mai ocupat niciodată să combată invectivele învăţătorului dreptăţii, aşa încât comunitatea a reuşit să dea naştere uneia dintre perioadele cele mai fertile de cultură şi de bunăstare din toată istoria sa. Lent, graţie stilului lor riguros de viaţă reli-gioasă, graţie studierii minuţioase a Legii căreia se dedicau şi, graţie devoţiunii şi cultului pe care îl prac-ticau, esenienii au devenit grupul cel mai stimat de către israeliţi; deşi mulţi dintre ei nu s-au unit cu co-munitatea lor, îi admirau şi îi respectau ca persoane vrednice de cea mai înaltă stimă.

Naşterea Qumranului

Document esenian

Prin anul 110 î.C, învăţătorul dreptăţii a murit, încă nu venise timpul judecăţii finale, cel al sfârşitului lumii, deoarece, conform calculelor învăţătorului, mai lipseau câţiva ani. Esenienii s-au reorganizat la comanda unui nou preot şi au luat decizia importantă de a crea, în apropierea Mării Moarte, o fabrică de manuscrise, un fel de mare „editură” pentru producerea de cărţi religioase. În felul acesta, ei puteau să devină un nucleu de referinţă pentru orice comunitate religioasă din ţară, o organizaţie valoroasă de tip întreprinzător, care să poată garanta furnizarea unui număr suficient de suluri diferitelor comunităţi eseniene răspândite pretutindeni în ţară, cu scopul de a intensifica meditarea şi studierea Legii mozaice.

Astfel, prin anul 100 î.C, s-a născut vestita colonie din Qumran. Era vorba de o comunitate care locuia într-un edificiu destul de mare şi spaţios pentru epoca aceea: descoperirile arheologice au scos la iveală o structură de 80 m lungime şi 50 m lăţime, cu diferite camere şi spaţii menite pentru cele mai diferite scopuri. Camera principală era constituită din sala pentru confecţionarea manuscriselor, un spaţiu de 14 m lungime şi 4,5 m lăţime, capabil să absoarbă multă lumină din exterior şi în care se puteau întinde cu uşurinţă suluri lungi din piele pentru a scrie textele sacre. Dintre ruinele acestei săli enorme, arheologii au scos la lumină scaune, pupitre şi călimări (cu resturi de cerneală uscată din vremea aceea), folosite pentru confecţionarea şi copierea sulurilor. Printre alte spaţii de locuit şi de producţie, exista şi un atelier în care se coseau foile din piele, se desenau linii, se puneau coperte şi se nivelau marginile sulurilor. În faţa acestui atelier era situată vestita bibliotecă mare, care păstra circa o mie de volume şi documente, depuse în cutii sau în recipiente din lut. Existau şi o încăpătoare sală de lectură şi o arhivă pentru exemplarele de suluri stricate sau care nu mai puteau fi folosite.

Sălile comunităţii qumranice

Între alte camere, Qumranul avea bucătării, brutării, mori de grâu, grajduri mari pentru animale, o tăbăcărie pentru pielea de manuscrise, un atelier de cizmărie, vase pentru spălări personale şi piscine pentru purificările rituale. Camera cea mai importantă era, fără îndoială, aşa-numita sală a reuniunilor. Cu o capacitate de circa 60 de persoane, era construcţia cea mai sacră din tot complexul arhitectonic al comunităţii qumranice. Acolo, de trei ori pe zi, se adunau membrii coloniei: o dată pentru rugăciunea de dimineaţă şi de alte două ori pentru prânz şi cină. Nimeni nu putea să intre în sală înainte de purificarea rituală şi, pentru acest motiv, în apropiere de intrarea în sala reuniunilor, a fost construită o mare piscină pentru spălări.

În Qumran nu existau camere private. Esenienii trăiau în peşterile situate împrejurul nucleului arhi-tectonic al activităţilor lor şi al vieţii lor sociale. Arheologii au descoperit circa 40 de astfel de peşteri pe povârnişul muntelui vecin.

Cei refuzaţi de Dumnezeu

Pentru a face parte din comunitatea de la Qumran, nu era deloc uşor. Trebuia trecut printr-o perioadă de probă care dura trei ani. În primul an, candidatul trebuia să respecte cu scrupulozitate prescripţiile legale, aşa cum erau propuse de învăţătorul dreptăţii. Dacă, după terminarea primului an, depăşea proba, era încorporat în comunitate, dar încă nu participa la prânzurile comunitare.

În al doilea an, în timp ce continua să se perfecţioneze în respectarea tuturor preceptelor, candidatul era supus la un atent examen aptitudinal din partea unei comisii de experţi, care avea misiunea de a vedea dacă caracteristicile sale fizice, psihologice şi spirituale îl făceau „acceptat” de Dumnezeu. După cum spune o scriere găsită în peşteri, „dacă dinţii săi sunt inegali, degetele de la mâini grase, picioarele cărnoase şi pline de păr şi degetele de la picioare grase şi scurte”, Dumnezeu nu acceptă ca o persoană cu o asemenea constituţie corporală să facă parte dintr-o comunitate deosebit de religioasă cum era aceea de la Qumran. În schimb, „dacă barba sa este cârlionţată, tonul vocii simplu, dinţii săi ordonaţi, dacă nu este nici înalt, nici scund, degetele de la mâinile sale slabe şi fine şi picioarele sale sunt zvelte”, este, cu siguranţă, acceptat de Dumnezeu, pentru că toate caracteristicile sale fizice fac să se presupună că el va exercita cu judecată atribuţiile sale în cadrul grupului.

După cei trei ani de noviciat, candidatul era încorporat definitiv în comunitate. Intrarea avea loc printr-o celebrare solemnă, în timpul căreia noul membru făcea profesiunea de credinţă, care suna cam aşa: „Până acum am fost un pervers, un păcătos, un nelegiuit, un duşman al adevărului; dar Dumnezeu a revărsat milostivirea sa asupra mea”. Deci, noul membru al comunităţii mărturisea în mod public păcatele sale, făcea prima sa baie de purificare, jura să accepte în totalitate Legea lui Moise şi primea cele trei obiecte ale acceptării sale în sânul colectivităţii: făraşul (util şi necesar pentru evacuările corporale), o tunică albă pentru actele comunitare şi o cingătoare de lână.

O zi în comunitatea de la Qumran

Spre deosebire de esenienii care trăiau în oraşe, viaţa zilnică în Qumran, pe malurile Mării Moarte, unde există numai deşert, sare şi o căldură asfixiantă, trebuia să fie, desigur, foarte dură şi obositoare. Dimineaţa, esenienii coborau din peşterile lor spre complexul arhitectonic, unde locuiau ziua, pentru a înălţa rugăciunea colectivă către Dumnezeu, la răsăritul soarelui. Apoi se dedicau muncii, cufundându-se fiecare în atribuţia care îi era încredinţată de învăţătorul comunităţii sau de alţi funcţionari: era vorba de atribuţii cum ar fi producerea ceramicii, îngrijirea ogoarelor, păstoritul sau producerea şi copierea manuscriselor. La amiază, cu toţii se întorceau în colonie pentru baia rituală şi prânzul comunitar. învăţătorul binecuvânta pâinea şi vinul şi numai după aceea mâncau frugal, împreună, ascultând în tăcere absolută citirea Bibliei, propusă de unul dintre ei. După ce se termina masa, fiecare se întorcea la propriile atribuţii de muncă până la asfinţitul soarelui, când toţi se întorceau pentru rugăciune, studierea Legii şi cina comunitară. Când venea noaptea, întreaga comunitate se întorcea la peşteri pentru odihna nocturnă.

Între membrii comunităţii qumranice exista şi un regim disciplinar foarte rigid, conform căruia infracţi-unile sau greşelile oricât de mici erau pedepsite cu excluderea de la prânzul comunitar. Între acţiunile pedepsite figurau, în primul, rând criticarea muncii şi a persoanei învăţătorului (care comporta chiar apli-carea unui an de excludere din comunitate), adormirea, moţăirea sau luarea unor atitudini inoportune în timpul rugăciunii (şase luni de îndepărtare din comunitate), scuipatul în timpul unei reuniuni (o lună de izolare), a lăsa să se întrevadă, chiar din inadvertenţă, părţile intime (o lună de segregare), a îmbrăca haine rupte sau şifonate, sau a râde fără nici un motiv (o lună de clauzură), a vorbi când vorbeşte altul (zece zile de excludere de la comuniunea cu ceilalţi). Dacă cineva critica întreaga comunitate, legile sale şi organizarea sa, în general, risca până şi excluderea definitivă şi inapelabilă. Pentru un esenian, expulzarea din colonie constituia un afront moral mai rău decât moartea, deoarece semnifica expulzarea sa irevocabilă de la mântuirea veşnică.

Căsătoria şi familia

Esenienii puteau să se căsătorească. Mai mult, erau aproape obligaţi, de vreme ce renunţarea la căsătorie era considerată o încălcare gravă a legii divine (Gen 1,28). Au existat trei motive care au făcut mulţimea din acel timp să creadă că esenienii erau celibatari: a) în timp ce ceilalţi evrei mergeau sâmbăta să se roage la sinagogă însoţiţi de soţiile lor, esenienii nu permiteau ca soţiile lor să-i însoţească la locul de cult, de aceea, fiind văzuţi astfel, se credea că erau celibatari; b) în timp ce ceilalţi evrei, în mod obişnuit, încheiau căsătoria pe la şaptesprezece ani, esenienii amânau căsătoria până la douăzeci de ani. Şi acesta a fost unul dintre motivele presupusului celibat esenian, din moment ce toţi ceilalţi evrei obişnuiau să încheie căsătoria cu câţiva ani înainte; c) în timp ce ceilalţi evrei repetau căsătoria în caz de văduvie, esenienii practicau aşa-numita „căsătorie unică” (adică se căsătoreau numai o dată în viaţă). Deoarece femeile din acea vreme (supuse la condiţii de viaţă extenuante, dedicate muncilor apăsătoare pe câmp şi durelor îndatoriri casnice) mureau, în general, înaintea bărbaţilor, esenienii nu erau căsătoriţi multă vreme.

Unii esenieni din Qumran trăiau în comunitate cu soţiile şi copiii (de fapt, în cimitirul din Qumran s-au găsit schelete de femei şi de copii înmormântaţi împreună cu scheletele bărbaţilor), însă cea mai mare parte dintre ei lăsa propriul nucleul familial în locuinţa privată în care se retrăgea după ziua de muncă comunitară.

Finalul tragic

Viaţa liniştită şi pioasă a comunităţii din Qumran s-a terminat în anul 68 d.C. Un grup de evrei rebeli s-a ridicat împotriva Romei; imperiul l-a trimis imediat pe generalul Vespasian în Palestina, pentru a înăbuşi revolta. În luna iunie a anului 68, contingentul roman a ajuns pe malurile Mării Moarte, a observat colonia şi a cucerit-o fără efort. Esenienii au reuşit să ascundă în grabă în interiorul câtorva peşteri, situate în apropiere, cele aproape o mie de cărţi pe care le adunaseră în biblioteca lor. Puţin după aceea, mureau cu toţii sub armele legiunii romane, în timp ce marea editură qumranică dispărea incendiată şi rasă de pe pământ de violenţa cuceritorului şi uzurpatorului. Viaţa înfloritoare a comunităţii din Qumran a durat 168 de ani.

Iosif Flaviu relatează că, în cruzimea sa, Vespasian, care auzise vorbe despre concentraţia enormă de sare în apele Mării Moarte, a poruncit să se lege mâinile şi picioarele câtorva prizonieri esenieni şi să fie aruncaţi în apă, cu unicul scop de a verifica dacă era adevărat că trupurile acelor nenorociţi pluteau fără să se înece. Mulţi esenieni care trăiau în satele şi în oraşele din ludeea şi la marginile sale au putut să fugă şi să se salveze de la masacrul roman. Totuşi, marea mişcare a învăţătorului dreptăţii, care luase naştere cu scopul de a înălţa către Dumnezeu un cult adecvat şi potrivit, prin respectarea fidelă şi riguroasă a legii mozaice şi prin studierea Sfintelor Scripturi, a dispărut definitiv.

Totuşi, dispariţia sa nu a fost în total iremediabilă. Cu câţiva ani înainte de acele evenimente tragice, apăruse în Israel, în Nazaret, un profet, un om care se numea Isus, întemeietor al unei alte mişcări: un fel de „sectă” care încerca să-i fie plăcută lui Dumnezeu nu prin respectarea legilor şi a tradiţiilor ebraice, ci prin slujirea asiduă şi generoasă adusă iubirii faţă de aproapele. Această mişcare, spre deosebire de cea a esenienilor, dispărută în mod teribil sub săbiile romane, era destinată să dureze pentru totdeauna şi să învingă forţa Imperiului Roman şi a oricărei alte puteri vremelnice din istoria omenirii (Mt 28,20).

Preluare din volumul 8 al seriei „Ce ştim despre Biblie”.
În acelaşi volum:
– Unde se găsesc originalele Vechiului Testament?
– Ce mister ascund manuscrisele de la Marea Moartă?
– În care Dumnezeu credea Abraham?
– Cum au traversat israeliţii Marea Roşie?
– Conţine Biblia o carte erotică?
– Cine erau straniii esenieni de la Marea Moartă?
– Au existat magii?
– Au fost mulţi pruncii nevinovaţi ucişi de către Irod?
– Isus a fost discipol al lui Ioan Botezătorul?
– Ce calendar folosea Isus?
– Este posibil să îi iertăm întotdeauna pe duşmani?
– Cum a murit Ioan Botezătorul?



One Comment

  1. Cititi o carte foarte interesanta de la Editura For you „Esenienii ,copiii luminii ” de Stuart Wilson si Joana Prentis. Veti afla lucruri exceptionale.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *