Edictul de la Milano: ieri şi astăzi

Autor: Mons. Vitaliano Mattioli
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: Zenit, 2-3 mai 2013

Anul acesta este aniversarea faimosului Edict de la Milano, prin care împăratul Constantin (306-337) a recunoscut libertatea de cult religiei creştine. Era luna februarie 313. De atunci au trecut 1.700 de ani. La 6 decembrie 2012, Cardinalul Angelo Scola, Arhiepiscop de Milano, a deschis în mod solemn în Domul din Milano celebrările pentru această aniversare. Dar ce conţine atât de important acest document şi care este actualitatea sa în societatea de astăzi? Pentru a înţelege, trebuie pornit de departe.

Conform izvoarelor istorice, Isus a murit probabil în anul 30 în Palestina, care din anul 64 î.C. se afla sub protectoratul Imperiului Roman. În acel an, guvernatorul (reprezentant al împăratului) era Ponţiu Pilat (26-36), care a semnat condamnarea la moarte a lui Isus. Obiceiul roman era ca guvernatorii să trimită la Roma un raport oficial despre evenimentele din regiunea încredinţată grijii lor. Despre acest obicei ne informează primul istoric al creştinismului, Eusebiu din Cezareea (260-304), în Istoria ecleziastică: „Pilat, după un vechi obicei conform căruia guvernatorul provinciilor trebuia să transmită ştiri titularului puterii regale, în aşa fel încât să fie la zi cu privire la toate, l-a informat pe împăratul Tiberiu…” (II, 2, 1). În acei ani, împărat era Tiberiu (14-37). Pilat i-a trimis un raport în care se arăta favorabil creştinilor şi vorbea şi despre Isus, de data aceasta elogiindu-l şi prezentând lui Tiberiu propunerea de a-i recunoaşte divinitatea. Această scrisoare datează din anul 35.

Iustin (100-165) ne-a confirmat aceasta în două texte din Apologia I, după ce a rezumat viaţa lui Isus: „S-a petrecut totul în aşa fel încât să poată demonstra procesele verbale redactate de ei în timpul lui Ponţiu Pilat” (I, 35, 9). Celălalt text: „Că toate acestea au fost făcute pentru Cristos, voi sunteţi în măsură să demonstraţi procesele verbale redactate în timpul lui Ponţiu Pilat”. Şi Tertulian (circa 155 – circa 245) ne vorbeşte despre aceasta în Apologetul (a. 197): „Pilat, deja creştin în inima sa, i-a prezentat Cezarului, care pe atunci era Tiberiu, toate faptele referitoare la Cristos” (21, 24).

Recunoaşterea dumnezeirii fondatorului unei religii, condiţie indispensabilă pentru ca exercitarea acestei religii să fie admisă în Imperiu, era de competenţa Senatului din Roma. Tertulian ne spune: „Exista un vechi decret conform căruia comandantul suprem nu avea nici un drept de a zeifica o persoană fără aprobarea Senatului” (Ap., 5,1). Tiberiu a trimis raportul lui Pilat la Senat, arătând dorinţa sa ca Isus Cristos să fie recunoscut ca Dumnezeu. Aici a intervenit conflictul de competenţe. Senatului nu i-a plăcut această „presiune” a împăratului şi, pentru a apăra propria autonomie, a refuzat să îi recunoască lui Cristos prerogativele de divinitate. Motiv pentru care i-a răspuns negativ lui Tiberiu.

Acest document este din anul 35 şi a trecut în istorie ca „Senatus Consultum”. De atunci, religia creştină a fost considerată în imperiu „religio non licita”. Tot Tertulian ne informează despre aceasta: „Tiberiu, când i s-a prezentat din Siria-Palestina că acolo s-a revelat dumnezeirea lui Cristos, a prezentat problema Senatului cu vot favorabil. Senatul, nedând aprobarea la aceste fapte, le-a respins” (Ap., 5,2). Deci din anul 35 dC, creştinii nu puteau practica oficial religia lor, deoarece nu fusese recunoscută de Senat. Această situaţie a durat până în anul 313. Creştinii nu trebuiau în mod necesar să fie persecutaţi. Acest lucru depindea de mentalitatea împăraţilor şi de convenienţa politică. În primele trei secole s-au înregistrat mai multe persecuţii.

Scriitorul Lactanţiu (260-340 circa), în opera sa Moartea persecutorilor, scrisă puţin după 313, relatează persecuţiile cele mai feroce, pe un teritoriu geografic mai extins, sub următorii împăraţi: Nero (54-68), Domiţian (81-96), Decius (249-251), Valerian (253-260), Aurelian (270-275), Diocleţian (284-305), Galeriu (305-311). Dar au fost şi multe alte asupriri pe un teritoriu mai limitat în timpul împăraţilor: Traian (98-117), Adrian (117-138), Antonin Pius (138-161), Marcu Aureliu (161-180), Septimiu Sever (193-211), Gallus (251-253). Ca urmarea a victoriei din anul 312 împotriva lui Maxenţiu, în localitatea Ponte Milvio (Roma), Constantin a schimbat statusul juridic al creştinilor, cu faimosul edict (februarie 313).

În realitate acest document nu a fost semnat în luna februarie a anului 313 la Milano. După victorie, Constantin şi Liciniu (308-323) au încheiat acorduri la Milano în februarie, dar semnarea şi publicarea acordurilor a avut loc la 13 iunie 314, în oraşul Nicomedia. În acest mod era abolit documentul Senatului din anul 35. Textul ne este prezentat de Lactanţiu (Moartea persecutorilor, cap. 48) şi de Eusebiu (Istoria, X, 5, 2-14). Aceasta a însemnat că creştinismul nu mai era urmărit, ci intra cu drept deplin în Imperiul Roman. Se poate imagina bucuria creştinilor pentru acest edict. Eusebiu din Cezareea a scris Viaţa lui Constantin, elogiindu-l mult pe acest împărat. Ba chiar, în Biserica din Orient, împăratul este considerat sfânt.

Mai mult decât din motive religioase, cu siguranţă Constantin a acţionat din opţiune politică. Este suficient să ne gândim că a decis să primească Botezul abia când era pe moarte. Aceasta nu elimină marele merit şi intuiţia pe care a avut-o în recunoaşterea faptului că de acum realitatea Imperiului era schimbată, că creştinismul şi Biserica aveau o însemnătate socială şi juridică, astfel încât să facă anacronică interdicţia Senatului. Constantin nu a văzut în Dumnezeul creştinilor un pericol pentru Imperiu, ci un ajutor pentru a garanta durabilitatea Imperiului şi pentru a salva civilizaţia romană, dat fiind faptul că religia imperială se arăta insuficientă în faţa noilor problematici. Acest echilibru a fost stricat în mod nefericit de următorul edict, din Tesalonic, din 27 februarie 380, în care religia creştină era recunoscută ca unica şi adevărata religie care trebuie practicată în Imperiu: „Dorim ca toate popoarele să rămână fidele faţă de acea religie transmisă de divinul apostol Petru romanilor… Poruncim ca numele creştinilor catolici să îi îmbrăţişeze pe cei care urmează această lege, în timp ce ceilalţi nebuni şi smintiţi… trebuie să fie loviţi de pedeapsă”.

Edictul lui Constantin are o semnificaţie epocală pentru că marchează începutul libertăţii omului modern. Statul recunoaşte cetăţenilor săi libertatea de a practica acea religie care cred ei în conştiinţă că este cea mai bună. Cu Constantin, statul devine laic, în sensul cel mai adevărat al termenului. Adică un stat care nu rămâne indiferent în faţa religiei sau, mai rău, care izolează religia în interiorul conştiinţei, ci recunoaşte dimensiunea spirituală a omului, care are şi implicaţii sociale, permite libertatea de cult, fără a pune interferenţe sau limitări. În acest sens, statul laic este un stat „care crede”, cu o dublă semnificaţie: care crede în Dumnezeu, căruia trebuie să i se dea cultul datorat conform virtuţii dreptăţii, ce în acest caz se transformă în virtutea religiei (Catehismul Bisericii Catolice, nr. 1807); care crede în om, deoarece statul recunoaşte nu numai dimensiunea biologică şi civică, ci şi pe cea spirituală. Astfel este evitat un antropologism reductiv şi recunoscut şi un antropologism transcendent.

Papa Benedict al XVI-lea a vorbit de mai multe ori despre „laicitate pozitivă”. A spus în anul 2006: „O ‘laicitate sănătoasă’ comportă ca statul să nu considere religia ca un simplu sentiment individual, care s-ar putea izola numai în domeniul privat. Dimpotrivă, religia […] trebuie recunoscută ca prezenţă comunitară publică. […] Desigur, nu este exprimare a laicităţii, ci degenerarea sa în laicism, ostilitatea faţă de orice formă de relevanţă politică şi culturală a religiei; faţă de prezenţa, îndeosebi, a oricărui simbol religios în instituţiile publice. Tot astfel, nu este semn de laicitate sănătoasă refuzarea dreptului comunităţii creştine şi al celor care o reprezintă în mod legitim de a se pronunţa cu privire la problemele morale care interpelează astăzi conştiinţa tuturor fiinţelor umane, îndeosebi a legislatorilor şi a juriştilor. De fapt, nu este vorba despre un amestec necuvenit al Bisericii în activitatea legislativă, proprie şi exclusivă a statului, ci despre afirmarea şi despre apărarea marilor valori care dau sens vieţii persoanei şi îi protejează demnitatea. Aceste valori, înainte de a fi creştine, sunt umane, de aceea sunt de aşa natură încât nu lasă indiferentă şi tăcută Biserica, ea care are obligaţia de a proclama cu fermitate adevărul despre om şi despre destinul său”.

„Trăim – a adăugat el – într-o perioadă istorică exaltantă, datorită progreselor pe care omenirea le-a făcut în multe domenii ale dreptului, culturii, comunicaţiei, ştiinţei şi tehnologiei. Însă, tot în acest timp, din partea unora există tentativa de a-l exclude pe Dumnezeu din orice loc al vieţii, prezentându-l ca fiind în antagonism cu omul. Ne revine nouă, creştinilor, să arătăm că Dumnezeu este, în schimb, iubire, şi doreşte binele şi fericirea tuturor oamenilor. Este de datoria noastră să facem să se înţeleagă că legea morală dată nouă de El, şi care ni se manifestă prin glasul conştiinţei, nu are scopul de a ne oprima, ci de a ne elibera de rău şi de a ne face fericiţi. Este vorba de a arăta că fără Dumnezeu omul este pierdut şi că excluderea religiei din viaţa socială, îndeosebi marginalizarea creştinismului, ameninţă înseşi fundamentele convieţuirii umane” (Discurs adresat Uniunii Juriştilor Catolici Italieni, 9 decembrie 2006).

Această „laicitate sănătoasă a statului” nu este un rod al Conciliului Vatican II, ci face parte din magisteriul constant al Bisericii. Deja Papa Pius al XII-lea, în discursul din 23 martie 1958, se exprima: „Legitima laicitate sănătoasă a statului constituie unul dintre principiile doctrinei catolice”. Pentru acest motiv, un stat laic este acela care nu împiedică o căutare a sensului propriei vieţi din partea oricărei persoane şi care se străduieşte pentru ca drepturile fundamentale ale omului să fie respectate şi protejate. Laicitatea autentică nu respinge, ci cere o colaborare sănătoasă între stat şi Biserică, dat fiind faptul că ambele – chiar dacă în moduri diferite – sunt în slujba vocaţiei personale şi sociale a aceloraşi persoane umane.

Aceste reflecţii ale Papei Benedict al XVI-lea sunt împărtăşite şi de alţi mari gânditori. Unul dintre aceştia este scriitorul Fiodor Dostoievski (1821-1881). El a meditat asupra sloganului „Ca şi cum Dumnezeu nu ar fi”, ajungând să afirme că această expresie este ruinarea societăţii moderne şi nu numai că este plină de agnosticism, ci este şi lipsită de orice moralitate. Scria el în mod acut: „Dacă Dumnezeu nu există, ce delict mai poate să existe vreodată?” (Fraţii Karamazov); „Odată ce umanitatea îl va renega pe Dumnezeu… omul se va exalta ca un spirit divin, cu orgoliu titanic, şi va apărea omul-Dumnezeu… Dacă Dumnezeu nu există, totul devine permis” (Idem). Statul merge în derivă. Devenind totul permis, nu mai există delictul. Orice acţiune, chiar şi cea mai negativă, obţine cetăţenie liberă. În faţa acestui fapt, statul este neputincios; eliminându-l pe Dumnezeu şi nerecunoscând libertatea religioasă, a votat moartea sa.

Cealaltă mare personalitate este Victor E. Frankl (1905-1997), fondator al Şcolii a Treia Vieneze de Psihoterapie, Logoterapia. El a conceput teoria despre căutarea „sensului vieţii”. Identificând împlinirea persoanei în descoperirea sensului propriei vieţi, Frankl susţinea că atunci când viaţa nu mai are semnificaţie, vine disperarea, dezumanizarea, şi fiinţa umană este capabilă de orice, deoarece se creează „nimicul”. În locul sensului vieţii intră „plictiseala” la a trăi. De aici se deduce că viziunea despre viaţă prezentată de Biserică nu are în mod direct fundamente creştine, ci este o exigenţă înrădăcinată în însăşi natura omului, împărtăşită şi de cei care aparţin altor religii.

Marea deschidere intelectuală a Edictului din Milano nu a fost respectată întotdeauna în aceşti 1.700 de ani. Din păcate, istoria trecută şi recentă demonstrează aceasta. Conciliul a tratat tema libertăţii religioase şi i-a dedicat Declaraţia Dignitatis humanae, Despre libertatea religioasă, din 7 decembrie 1965.

Între aceste două documente există o mare diferenţă. Constantin, dând libertate creştinismului, a considerat că face o „concesie binevoitoare”. În schimb, Conciliul a susţinut că fundamentul acestei libertăţi se află în însăşi natura persoanei umane. Iată fraza cea mai semnificativă: „Dreptul la libertatea religioasă nu îşi are temeiul într-o dispoziţie subiectivă a persoanei, ci în însăşi natura ei […] Adevărul trebuie însă căutat într-un mod corespunzător demnităţii persoanei umane… Aşadar se face o nedreptate împotriva persoanei umane şi împotriva ordinii înseşi stabilite de Dumnezeu pentru oameni dacă i se refuză omului exercitarea liberă în societate a religiei” (DH nr. 2,3).

Din acest motiv, statele trebuie să respecte libertatea de conştiinţă a cetăţenilor lor şi să promulge legi care să nu fie în contradicţie cu principiile eticii naturale. Trebuie să respecte elementele ontologice care sunt la baza persoanei umane. Principiul de laicitate a statului nu este altceva decât recunoaşterea unei limite de netrecut a puterii politice faţă de persoana umană. Atunci când statul nu respectă aceasta, se transformă în despot şi tiran, chiar dacă el continuă să poarte în mod fals numele de democraţie.