Liturgice: Semnul păcii şi problema Subiectului

Teme: Liturgie.
.
Publicat la 24 mai 2011.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Juan Jose Silvestre; pr. Enrico Finotti
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: Liturgia "culmen et fons", martie 2011; Zenit, 4 mai 2011

Reunim în continuare două articole de liturgică, din două surse diferite, apărute în traducere recent pe InfoSapientia.ro.

Modul de a oferi semnul păcii la Sfânta Liturghie

Sarutul pacii

Sărutul păcii

„Atunci când lectorul a terminat, cel responsabil cu un discurs ne avertizează şi ne îndeamnă să imităm aceste exemple bune. Apoi cu toţii împreună ne ridicăm în picioare şi înălţăm rugăciune fie pentru noi înşine… fie pentru alţii… După ce s-au terminat rugăciunile, ne salutăm unul pe altul cu un sărut” (Iustin, Apologia I, 65; 67, citat în: CBC, nr. 1345). Aceste cuvinte ale Sfântului Iustin, scris prin jurul anului 155, prezintă pentru prima dată semnul de pace în timpul Sfintei Liturghii.

Un prim aspect care atrage atenţia, citind această mărturie foarte veche, este momentul în care are loc acest gest în cadrul celebrării: la încheierea Liturgiei Cuvântului şi înainte de prezentarea darurilor. Un al doilea punct pe care-l putem evidenţia este modul în care el este realizat: „Ne salutăm unul pe altul cu un sărut”. Această expresie ne leagă imediat cu diferite texte din Noul Testament, în care se vorbeşte despre salutul reciproc prin sărutarea sfântă, sărutarea de iubire (cf. printre altele: Rom 16,16; 1Cor 16,20; 2Tes 5,26; 1Pt 5,14). De fapt, timp de mai multe secole modul de a oferi pacea a fost osculum, sărutarea. Ea era schimbată între credincioşi de acelaşi sex, fiind excluşi catecumenii – conform avertismentului din Tradiţia Apostolică. În acest mod se desfăşura aşadar schimbul păcii între credincioşi în Biserica antică. Mai târziu, pacea va porni de la celebrant şi se va transmite după ordinea ierarhică (aşa pare atestat deja în Ordo Romanus I). În secolul al IX-lea, celebrantul sărută altarul, ca semn al păcii comunicată de Cristos, şi o transmite diaconului; de la acesta trece la subdiacon şi după aceea şi-o schimbă şi unii membri ai clerului. În anumite ocazii, unii credincioşi îl săruta „purtătorul păcii”, despre care vom vorbi mai târziu.

Nu este clar nici pentru specialiştii în liturgică în ce moment sărutarea a fost înlocuită cu îmbrăţişarea, dar pare sigur că în toate liturgiile, occidentale şi orientale, se observă un proces de stilizare a gestului în sine. Cât priveşte liturgia latină, sărutarea pe gură – atestată în nenumărate documente până la Pontificalul lui Patrizio Piccolomini (+ 1496) şi Johannes Burckardt (+ 1506) – se alternează cu sărutarea pe umăr, care se întâlneşte uneori în secolul al X-lea şi în Pontificalul lui Durand, de la sfârşitul secolului al XIII-lea. În ultimul deceniu al secolului al XV-lea, se introduce şi sărutarea pe obraz. O ultimă etapă din acest proces de stilizare a gestului de pace se întâlneşte în secolul al XIV-lea, în care unele liturghiere, de exemplu cel de Bayeux, menţionează prescripţia de a dărui pacea printr-un instrument anume, „osculatorium„. Acest instrument de transmitere a păcii era uneori o patenă, alteori un evangheliar, dar mai frecvent o „tabula pacis„.

În Liturghierul Sfântului Papă Pius al V-lea, şi îndeosebi în Ritus servandus in celebratione Missae (X, 3 [1962]) se găseşte instituţionalizarea lui „osculatorium„: „… dacă urmează să dăruiască pacea, [preotul] sărută altarul în mijloc şi instrumentul păcii pe care i l-a dat slujitorul care stă îngenuncheat la dreapta sa, adică de partea Epistolei, şi spune: ‘Pacea să fie cu tine’. Slujitorul răspunde: ‘Şi cu duhul tău’. Dacă nu ar fi cine să primească cu instrumentul în acest mod pacea de la celebrant, pacea nu se dăruieşte…”. În ce priveşte Liturghia solemnă, slujitorii – spune Liturghierul din 1570 – apropie reciproc obrazul stâng, fără a se atinge, îmbrăţişându-se la o anumită distanţă. Aşa cum preciza în mod concret Sfânta Congregaţie a Riturilor, această îmbrăţişare consistă în faptul că „diaconul pune braţele sale sub braţele celebrantului” (SRC 2915, 7, Tuden., 23 mai 1846, t. 2, pag. 337).

În editio typica tertia a Liturghierului Roman (2008), este lăsat liber modul de a se oferi pacea şi se delegă Conferinţelor Episcopale facultatea de a stabili „modul de a îndeplini acest gest de pace conform caracterului şi obiceiurilor fiecărui popor” (IGMR nr. 82, cf. nr. 390). Însă se aminteşte că e bine „ca fiecare să dăruiască pacea numai celui care este mai aproape de el, în mod sobru” (IGMR, nr. 82). Celebrantul poate dărui pacea slujitorilor, rămânând în prezbiter. Acelaşi lucru îl va face în cazul în care vrea să dăruiască pacea unora dintre credincioşi (cf. Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, Redemptionis Sacramentum, nr. 72).

Papa Benedict al XVI-lea aminteşte că „nu ia nimic din înalta valoare a gestului sobrietatea necesară să menţină un climat potrivit pentru celebrare, de exemplul făcând în aşa fel să limiteze oferirea păcii celui care este mai aproape” (Sacramentum caritatis, nr. 49). Această precizare este foarte oportună, pentru că trebuie amintit că pacea creştină îşi are izvorul său în Dumnezeu prin intermediul lui Isus Cristos (cf. In 14,27); 16,33; Rom 1,7; Ef2,14; Fil 4,7; Col 3,15, etc.). Termenul pace trebuie înţeles drept compendiu al oricărui bine, dar mesianic prin excelenţă şi rod al Duhului Sfânt.

Este sigur că gestul de pace are şi o clară dimensiune orizontală, pe care o observam deja în Sfântul Iustin; însă încă din timpuri foarte vechi se găseşte în el o puternică dimensiune verticală. Nu este o simplă pace umană deja cucerită, sau la care se poate ajunge prin prietenie sau solidaritate. În schimb este vorba despre pacea lui Cristos înviat – a Lui care este pacea noastră – comunicată prin Duhul său, artizanul păcii din inima fiecăruia dintre credincioşi în Biserică. În realitate, nu poate să fie pace care să nu-şi aibă originea în Treime. „Adunarea liturgică primeşte propria unitate de la „comuniunea Duhului Sfânt” care îi reuneşte pe fiii lui Dumnezeu în unicul Trup al lui Cristos. Ea depăşeşte afinităţile umane, rasiale, culturale şi sociale” (CBC, nr. 1097).

Ar fi de dorit ca să ne întoarcem din nou la intuiţiile câtorva protagonişti ai mişcării liturgice: recuperarea gestului de pace între credincioşi, care însă nu provine decât de la Dumnezeu însuşi, aşa cum simbolizează sărutarea altarului şi ordinea ierarhică în transmiterea ei. Astfel Pius Parsch amintea: „Sărutarea de pace este mai ales un sublim simbol al comuniunii credincioşilor între ei şi cu Cristos. De vreme ce sărutarea de pace provine de la altar, care îl reprezintă pe Cristos, prin urmare Cristos e cel care îi sărută pe cei care participă la Sfânta Jertfă; şi această sărutare se transmite de la unul la altul făcând din toţi credincioşii o unitate intimă care îl încorporează pe Cristos” (Sigamos la Santa Misa, L. Gili, Barcelona 1954, pag. 128). Şi Romano Guardini insista asupra necesităţii transmiterii „per ordinem” a ritului păcii, aşa cum prescria Liturghierul din 1570, pentru că acest lucru permite să se sublinieze că în liturgie verticalitatea se suprapune orizontalităţii: ceea ce ne menţine uniţi cu alţii este prezenţa lui Dumnezeu” (cf. Romano Guardini, El espiritu de la liturgia, Cuadernos Phase 100, Barcelona 1999, pag. 34).

 
Subiectul liturgiei

Cine actioneaza?

Cine acţionează?

Există o problemă fundamentală care trebuie clarificată în mod necesar pentru a pune în modul cuvenit discursul despre Liturgie: este problema Subiectului. Cine acţionează în actul liturgic? Cine acţionează în rituri şi în rugăciuni? Cu ce autoritate se exercită acţiunile liturgice? Aceste întrebări sunt de importanţă la fel de esenţială precum este „cheia de boltă” (sau biblic: piatra din vârful unghiului) a unui portal grandios: dacă se înlătură „cheia de boltă” toată arcada se prăbuşeşte şi cu ea întregul edificiu. Astăzi nu se insistă suficient asupra acestei probleme şi pentru aceasta este uşor să se intre într-o mare încurcătură în tratarea valorii, identităţii şi eficacităţii liturgiei, compromiţând înseşi criteriile de bază în realizarea sa concretă.

Subiectul Liturgiei este Cristos Isus, în mod indisolubil unit cu Biserica, Mireasa lui. Doi Subiecţi distincţi, dar indisolubili, în aşa fel încât formează aproape un Subiect unic, care acţionează mereu în totală sintonie, fără cea mai mică încurcătură a naturii şi acţiunii lor diferite. De fapt, am putea spune că:

  • în liturgia de instituire divină (Jertfa şi Sacramentele) acţiunea lui Cristos-Capul domină suverană fie în mişcarea ascendentă a jertfei care se înalţă la Tatăl, ducând cu ea Biserica, fie în mişcarea descendentă care sfinţeşte Biserica Mireasa lui, care primeşte viaţa harului;
  • în liturgia de instituire ecleziastică acţiunea Bisericii-Mireasă acţionează în primul rând, dar mereu în unire indisolubilă cu Mirele Său divin, care mereu asumă şi îşi însuşeşte acţiunea Bisericii Sale, fie în mişcarea ascendentă a adoraţiei, ca şi în cea descendentă a sfinţirii.

În felul acesta se înţelege bine că niciodată Capul nu acţionează fără Biserica Sa şi niciodată Biserica nu acţionează fără Capul său. Într-adevăr, dacă ar acţiona Capul fără Trupul său ar fi negată Întruparea şi dacă ar acţiona Trupul fără Capul său ar înceta în acelaşi moment să fie Biserică. Iată aşadar că ori de câte ori se realizează în timp şi în spaţiu riturile liturgice în mod valid şi legitim ne întâlnim cu intervenţia supranaturală a Domnului Înviat şi a Bisericii, care acţionează pentru ca întregul popor creştin şi fiecare dintre membrii săi să poată fi asumaţi în acţiunea sacră, jertfelnică şi sfinţitoare, şi să devină cu Ei o jertfă curată şi plăcută Tatălui.

Încurcătura doctrinală şi respectivele abuzuri în celebrarea liturgică sunt datorate şi unui concept greşit al termenului „Adunare celebrantă”. Expresia ca atare este corectă: de fapt, este adevărat că în liturgie întreaga Adunare a Bisericii – Cap şi Trup – este Subiectul agent al oricărei acţiuni liturgice. În acest sens fiecare membru al Bisericii, prin dreptul dat de Botez şi de Mir, este chemat la o participare conştientă, activă şi rodnică ori de câte ori intervine în sfânta Adunare. Totuşi, trebuie precizat cum se configurează „Adunarea celebrantă” şi care sunt dimensiunile sale constitutive şi trăsăturile realizării sale adevărate şi depline. Pentru aceasta este necesar să se distingă bine componentele sale interne şi diferitele lor roluri.

a. Nu există „Adunare celebrantă” fără Cristos-Capul. Este necesar să nu se treacă sub tăcere această prezenţă absolut necesară, primară şi suverană. Mai mult, toată Biserica este în El şi din El provine. În acelaşi timp există acte propriu-zis ale Sale, ca şi Cap, şi pe care Biserica le primeşte pentru a deveni tot mai mult Trupul său. De fapt, El generează în continuu Biserica şi o menţine permanent în cea mai profundă identitate a ei de adunare sfântă, mireasă nepătată, popor sacerdotal, jertfă vie.

b. Această „Adunare” este desigur convocată aici şi acum, într-un spaţiu şi timp precis: acolo unde poporul lui Dumnezeu trăieşte şi merge în timp, cu toată gama vastă a conotaţiilor culturale şi ambientale, istorice şi sociale în fluxul timpului prezent care curge spre veşnicie. Conciliul numeşte această Biserică „locală” sau „particulară”.

c. Totuşi această „Adunare” nu este închisă, izolată în spaţiul ei şi oprimată de orizontul restrâns al viziunii sociologice, ci este intim deschisă şi în comuniune reală cu toate „Adunările” liturgice din lume: cele răspândite în spaţiu pe tot pământul şi cele succesive în timp, care au avut loc în scurgerea seculară a mileniilor creştine. Este deci o Adunare catolică, adică universală în sensul că ea cuprinde cele două coordonate esenţiale ale vieţii umane, timpul şi spaţiul. În aceasta se află sensul viu al Tradiţiei liturgice a Bisericii care niciodată nu este întreruptă, şi care ne ţine în continuitate tare cu toţi cei care ne-au precedat în credinţă. Şi tot aşa şi sensul comuniunii şi al schimbului reciproc între toate Bisericile contemporane nouă, faţă de care avem o datorie şi o angajare de comunicare care trebuie să poată fi mereu verificată, exprimată şi garantată. Nici o adunare locală nu este total liberă să acţioneze cu o creativitate care este ruptă de tradiţia secolelor şi de comuniunea obiectivă cu fraţii în credinţă răspândiţi în toată lumea.

d. În sfârşit, „Adunarea celebrantă” poartă în realitatea sa cea mai profundă imensa Adunare cerească, „majoritatea Sfinţilor”, ceata miilor şi miilor de Îngeri, prezenţa maternă a Preasfintei Fecioare. Nu e suficient ochiul trupului pentru a vedea misterul care este la baza „Adunării” liturgice, oricât de mică şi săracă ar fi care se adună aici pe pământ. Este nevoie de privirea supranaturală a credinţei, cu care se percepe acea imensă Adunare care poate fi găzduită numai în ceruri, dar care este genetic şi intim legată cu acel mic „noi” adunaţi aici şi cu geamătul nostru slab de călători în întunericul de aici de pe pământ şi în lumina slabă a făcliei credinţei care ne conduce în noapte. Sfinţii ne preced în această privire pătrunzătoare şi modul lor de a celebra ne dezvăluie minunata panoramă de lumină cerească. Iată componentele esenţiale şi niciodată disociabile ale „Adunării celebrante”. Dacă ele sunt ţine împreună în mod adecvat, explicate şi trăite în celebrare, noţiunea de „Adunare celebrantă” nu poate decât să declare fără teamă potrivirea sa ca Subiect al liturgiei.

Dar din cauza reducerii sau a tăcerii uneia sau alteia din aceste coordonate fundamentale s-a răspândit deficienţa doctrinală şi practica abuzivă în modul concret de a celebra, precum şi de a stabili formarea liturgică. Se asistă astăzi, de fapt, la o reducere numai sociologică a Adunării liturgice, adică se ia în considerare numai micul sau marele grup care se vede şi care se adună într-un anumit loc, dar se uită tot restul: dimensiunea sa universală şi supranaturală invizibilă. Mai ales nu ne dăm seama suficient de prezenţa şi de acţiunea Capului Trupului, fără de care totul dispare şi este luat de fluxul inexorabil al timpului fără a lăsa amprenta unei mântuiri veşnice şi definitive.

O „pastoraţie înjumătăţită”, atentă exclusiv la datele sociologice, a redus liturgia la acţiunea creativă a grupului care gestionează din când în când ritul, fără a mai garanta suficient acţiunea Domnului, comuniunea cu Sfinţii, Tradiţia secolelor şi sintonia cu universalitatea Bisericii. În felul acesta liturgia devine expresia acelui „noi cei convocaţi aici” şi al cronicii noastre zilnice. Dispare respiraţia secolelor, se închide orizontul Bisericii răspândită pe tot pământul, se întunecă acea comuniune a Sfinţilor în cer şi Cristos însuşi riscă să fie un oaspete de seamă invitat să asiste la o creativitate a noastră mereu schimbătoare şi să împărtăşească ceea ce ne place nouă să facem. Protagonismul nostru riscă astfel să înlocuiască adoraţia acel corect din punct de vedere politic înlocuieşte ascultarea faţă de Cuvântul său de adevăr.

Aşadar, cum să depăşim criza şi să avem garanţia de a celebra liturgia adevărată, aceea care îl are ca Subiect pe Cristos şi Biserica? Ascultând de Magisteriul Bisericii. De fapt, numai liturgia aşa cum este stabilită de autoritatea Bisericii garantează compoziţia echilibrată a tuturor „ingredientelor” necesare naturii unui adevărat act liturgic. Cine urmează cu fidelitatea Editio typica a cărţilor liturgice, respectându-i cu precizie rubricile şi rostind cu credinţă rugăciunile stabilite, asigură în orice parte a sa ritualul complex: actele lui Cristos-Capul sunt respectate în validitatea lor; cele ale Bisericii sunt celebrate cu toate dimensiunile lor constitutive: comuniunea în timp (Tradiţia) şi în spaţiu (universalitatea) se compune cu atenţia faţă de ambientul concret în care se realizează liturgia (localitatea). În felul acesta va fi posibil să se celebreze o liturgie validă şi legitimă, deci recunoscută de Dumnezeu şi eficace în vederea sfinţirii noastre. În schimb, o liturgie care n-ar ţine cont de Magisteriul Bisericii ar pierde imediat pe adevăratul său Subiect supranatural şi ar decade în mod iremediabil într-un act de cult privat.

Se înţeleg aşadar cauzele abuzurilor liturgice actuale: neperceperea prezenţei şi a acţiunii directe a Domnului, care provoacă dispariţia sensului sacrului; un concept greşit sau insuficient de ecleziologie, redusă la sociologie localistă; respectiv conceptul greşit sau redus de pastoraţie, adresată în mod excesiv omului şi ambientului său, fără a veghea în mod adecvat asupra integrităţii Misterului pe care trebuie să îl transmită pentru răscumpărarea sa.

Cu dispariţia Subiectului adevărat al liturgiei astăzi nu se mai distinge liturgia de exerciţiile pioase, observând că unicul subiect care acţionează mereu în orice acţiune cultuală este „Adunarea celebrantă” în vizibilitatea ei mai nemijlocită. De fapt, astăzi nu este rar să se considere că orice expresie de rugăciune făcută de oricine şi în orice formă este liturgie şi chiar aşa este denumită. În realitate diferenţa esenţială o face subiectul diferit: liturgia are un subiect supranatural Cristos şi Biserica aşa cum este ea, în timp ce orice alt act de cult public sau individual are ca subiect persoana sau grupul care îl creează şi îl celebrează. Aşadar este necesar să se distingă şi din punct de vedere ritual liturgia de exerciţiile pioase: evitând împletirea internă cu acţiunile liturgice; împiedicând unirea organică a unui exerciţiu pios care, fără soluţii de continuitate, precede sau urmează un rit liturgic; rezistând cu hotărâre tentaţiei uşoare de a înlocui actele liturgice, preferând în mod superficial în locul lor exerciţii pioase şi încetinind în felul acesta să se ridice poporul la liturgie. Probabil ar putea să fie luată în considerare şi oportunitatea de a rezerva veşmintele liturgice numai pentru acţiunile liturgice şi a îmbrăca, în schimb, veşmântul coral pentru a prezida exerciţiile pioase ale poporului creştin.

După cum se vede, normativa Bisericii precede practica şi în faţa noastră este încă mult drum de parcurs atât în formarea liturgică, precum şi în respectarea celebrării.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *