Fenomenul Medjugorje şi discernerea spiritelor

Autor: Die Tagespost
Traducere: Wilhelm Tauwinkl
Sursa: Die Tagespost, 3 februarie 2010

„Să nu lăsăm adepţii să cadă în gol”: convorbire cu părintele profesor Manfred Hauke

De mai mulţi ani există o discuţie în jurul fenomenului presupuselor apariţii mariane de la Medjugorje: li se arată într-adevăr vizionarilor din Medjugorje Maica Domnului? Sau aceste evenimente sunt efecte parapsihologice, provenind din inconştientul vizionarilor? Sunt ele o manipulare sau chiar o amăgire din partea puterilor răului? Potrivit anumitor informaţii, la Vatican este planificată în curând o examinare definitivă a fenomenului Medjugorje din partea unei comisii. Regina Einig l-a consultat în acest sens pe preşedintele Comunităţii germane de lucru în domeniul mariologiei, pr. prof. dr. doc. Manfred Hauke, profesor de dogmatică şi patrologie la Lugano (Elveţia).

– În ce constă importanţa teologică a apariţiilor mariane?

– Apariţiile Maicii Domnului ţin de carisma profeţiei, prin care se exprimă lucrarea intangibilă a Duhului lui Dumnezeu. Apostolul Pavel îndeamnă: „Nu stingeţi Duhul. Nu dispreţuiţi profeţiile” (1Tesaloniceni 5,19-20), dar deja Cartea Proverbelor sublinia: „Fără vedenie de proroc poporul e fără stăpân” (Proverbe 29,18). Potrivit lui Toma de Aquino, revelaţiile profetice de după perioada apostolică nu sunt date spre răspândirea unei noi învăţături de credinţă, ci slujesc orientării faptelor omului. Teologia vorbeşte, în acest caz, de „revelaţii private”, întrucât ideile comunicate nu ţin de Revelaţia publică şi universală; aceasta din urmă s-a încheiat odată cu perioada apostolică. „Privat” se referă la o persoană individuală, la un grup sau chiar la întreaga Biserică într-o anumită situaţie istorică. „Revelaţiile private” sau – mai bine spus – revelaţiile profetice ne ajută să recunoaştem „semnele vremurilor” (Matei 16,3) şi să ne purtăm în mod corespunzător. Potrivit Papei Benedict al XIV-lea, recunoaşterea unei revelaţii private de către Episcopul competent nu implică în nici un caz obligativitatea credinţei în sens strict (fides divina), ci se referă la faptul că apariţiilor li se poate acorda, în mod justificat, o credinţă pur omenească (fides humana).

Aşadar, nici un catolic nu este obligat să creadă că Maica Domnului s-a arătat la Lourdes şi la Fatima; Biserica arată însă că relatările privind aceste apariţii sunt vrednice de crezare, iar un catolic poate crede în ele, cultivând o spiritualitate corespunzătoare. Da, Biserica a stabilit chiar comemorări proprii în calendarul liturgic şi a publicat texte corespunzătoare pentru liturghie. Dar revelaţiile profetice nu reprezintă cazul normal al vieţii creştine, ci o excepţie: „Fericiţi cei care n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20,29). Catehismul Bisericii Catolice, citându-l pe Sfântul Ioan al Crucii, subliniază că Tatăl dumnezeiesc ne-a comunicat toate în Isus Cristos, Cuvântul veşnic al lui Dumnezeu (cf. Evrei 1,1-2): „Acela care ar vrea acum să-l întrebe, sau ar dori o vedenie sau o revelaţie, nu numai că ar face o nebunie, dar l-ar jigni pe Dumnezeu, neîndreptându-şi ochii numai spre Cristos fără a căuta altceva sau ceva nou” (nr. 65).

– În definitiv, există posibilitatea unor apariţii care să îi comunice omului ceva care să nu provină din propriul psihic?

– Potrivit unei teorii larg răspândite, care a pornit mai ales de la Karl Rahner, toate apariţiile ar fi „viziuni ale imaginaţiei”. Astfel, conţinutul „apariţiei” ar avea origine psihogenă, chiar dacă aceasta din urmă poate fi provocată de un impuls divin. Dumnezeu nu ar acţiona nemijlocit în această lume, ci doar prin cauze secunde create (în special prin psihicul uman). Cu alte cuvinte, fie că unui om i se arată un spiriduş, soacra sau Fecioara Maria, acest lucru ar ţine de dispoziţia psihică subiectivă, eventual de automatisme sufleteşti inconştiente, şi nu de realităţi obiective care-l interpelează pe om din afară. În cazul unei asemenea teorii, în final nu se mai pune problema autenticităţii sau a inautenticităţii apariţiilor mariane.

Dimpotrivă, noi trebuie să subliniem că excluderea intervenţiei nemijlocite a lui Dumnezeu în această lume nu se poate susţine teoretic, pentru că atunci ar fi imposibilă chiar Creaţia de la început, din nimic, deoarece aceasta porneşte numai de la Dumnezeu. Pe lângă aceasta, există fenomene dovedite fără echivoc, în cazul cărora conţinutul celor văzute se bazează pe un eveniment extramental: de pildă, în timpul apariţiilor mariane din satul irlandez Cnoc Mhuire din 1879, 15 persoane au văzut-o, în timpul unei furtuni cu ploaie, pe Maria împreună cu alţi Sfinţi şi un altar; locul în care stăteau Sfinţii a rămas uscat, în ciuda ploii torenţiale. O astfel de întâmplare nu poate fi explicată prin abordarea subiectivistă a lui Rahner. Dar de factorul subiectiv trebuie să ţinem seama întotdeauna: chiar în revelaţii autentice se pot strecura greşeli, dacă fantezia omului adaugă ceva sau dacă vreo afirmaţie este interpretată greşit. Există, fireşte, şi fenomenul imaginaţiei de origine maladivă sau posibilitatea înşelăciunii. Dacă ambele sunt excluse, în centrul interpretării apariţiilor se află întotdeauna evaluarea originii extramentale: intervenţia lui Dumnezeu şi a persoanelor cereşti sau, dimpotrivă, a forţelor răului.

– Ce forme de viziuni / apariţii se pot deosebi?

– „Apariţie” („arătare”) înseamnă, în clasificarea teologică, intervenţia unei fiinţe cereşti ce poate fi experimentată de simţurile exterioare sau de puterea imaginaţiei. Noţiunea de „viziune” („vedenie”), dimpotrivă, se referă la componenta subiectivă, adică la perceperea unui eveniment invizibil pe cale naturală. În acest sens, pot exista „viziuni corporale”, dacă obiectul întâlnit este perceput prin văz, viziuni „ale imaginaţiei” (care se manifestă numai în puterea imaginaţiei) sau viziuni „intelectuale” (care se arată în gândire, fără mijlocirea unui simţ).

– În opinia Dvs., fenomenul Medjugorje se înscrie pe linia marilor locuri de pelerinaje mariane, cum ar fi Lourdes, Fatima sau Guadalupe?

– Cu aceste locuri de apariţii ale Maicii Domnului, recunoscute de Biserică, Medjugorje are în comun o mare afluenţă de pelerini care se roagă, ajung să se convertească sau îşi reînnoiesc credinţa. Chiar eu, în timpul unei vizite la Medjugorje, în 1985, am fost impresionat de numeroasele spovezi, iar cineva chiar mi-a spus că nu s-a mai spovedit dinaintea celui de-al doilea război mondial. Şi un mare număr de vocaţii preoţeşti şi călugăreşti sunt legate de pelerinajul, de comuniunea de credinţă şi de viaţa de rugăciune trăită în acest loc.

Pe de altă parte, există diferenţe clare. Printre acestea se numără, în primul rând, numărul de fenomene vizionare, precum şi minunile recunoscute de Biserică drept vrednice de crezare. La Guadalupe au fost patru arătări ale Mariei (9-12 decembrie 1531), confirmate de una dintre cele mai mari minuni din istoria Bisericii, şi anume întipărirea chipului Mariei pe mantaua vizionarului. În următorii zece ani s-au convertit opt milioane de amerindieni. Autenticitatea apariţiilor a fost recunoscută în 1566 printr-un proces canonic, iar vizionarul a fost canonizat în anul 2002.

La Lourdes se numără optsprezece apariţii ale Mariei, care au avut loc în decursul unui semestru (11 februarie – 16 iulie 1858). Mesajele legate de acestea se concentrează asupra rugăciunii şi pocăinţei. Ele au fost confirmate încă de la început prin minuni care au rezistat unei verificări medicale şi ecleziastice extrem de critice. Recunoaşterea din partea episcopului (1862) este legată de credibilitatea personală a vizionarei, Bernadeta Soubirous, care, după întâlnirea cu Maica Domnului, a intrat în mănăstire, iar în 1933 a fost canonizată.

Evenimentele de la Fatima cuprind şase apariţii mariane (din mai până în octombrie 1917), pregătite de trei arătări ale unor îngeri (1916) şi completate de arătări trăite de vizionara Lucia la Pontevedra (1925-26) şi Tuy (1929-30). Minunea soarelui de la Fatima (13 octombrie 1917) a avut loc în faţa a circa 50 000 de oameni. Apariţiile Mariei din 1917 au fost recunoscute în 1930 ca vrednice de crezare, iar mesajele către Lucia la Pontevedra şi Tuy, în 1939. Doi dintre vizionarii din 1917 (Francisco şi Jacinta, care au murit în copilărie) au fost beatificaţi în anul 2000, în timp ce în 2008 a început procesul pentru sora Lucia, care a murit recent. Astfel, Guadalupe, Lourdes şi Fatima se remarcă printr-un număr foarte redus de apariţii mariane, printr-un mesaj clar conturat, prin sfinţenia vizionarilor, recunoscută de Biserică, şi printr-o confirmare impresionantă, bazată pe minuni evidente.

Dimpotrivă, fenomenul Medjugorje se prezintă altfel: numărul presupuselor apariţii ajunge la peste 40.000; mesajele legate de ele sunt extrem de numeroase şi dau naştere unor întrebări critice. În ce priveşte credibilitatea vizionarilor, în unele cazuri avem de-a face cu înşelăciune, fiind vorba de minciuni dovedite; nu există vreo minune recunoscută de Biserică, iar semnele miraculoase vestite de vizionari pentru confirmarea apariţiilor de la Medjugorje până acum nu au avut loc. Cardinalul portughez Jose Saraiva Martins, timp de mulţi ani prefect al Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor, a fost întrebat cu scurt timp în urmă despre eventualele paralele dintre Medjugorje şi Fatima. După părerea sa, în timp ce copiii păstori de la Fatima s-au arătat smeriţi şi au ales tăcerea, aceste virtuţi nu se observă la Medjugorje; în timp ce sora Lucia a intrat în clauzură, la Medjugorje nu a ales nimeni viaţa consacrată (dimpotrivă, unul dintre vizionari s-a căsătorit cu o regină americană a frumuseţii; desigur, acest lucru nu este un păcat, dar nici vreun semn deosebit de marcare supranaturală prin apariţiile mariane); sora Lucia a aşternut în scris secretele încredinţate ei de Maria, în timp ce vizionarii din Medjugorje le-au păstrat pentru ei. „Nu, nu văd nici o asemănare între Fatima şi Medjugorje” (12 ianuarie 2010).

– Mulţi oameni consideră Medjugorje începutul convertirii lor. Există o logică teologică a „roadelor bune”, care să permită concluzii privind un eveniment al harului sau privind autenticitatea unui fenomen?

– Doar roadele bune nu sunt suficiente pentru confirmarea originii supranaturale a unui fenomen vizionar. În medicină, şi efectul placebo are ocazional rezultate bune, care nu se datorează medicamentului ca atare. Şi chiar într-un loc unde se produce o înşelăciune sau lucrează însuşi diavolul, este posibil ca harul lui Dumnezeu să lucreze, oamenii să se convertească şi să-l găsească pe Dumnezeu. În cazul criteriilor pentru credibilitatea supranaturală a apariţiilor mariane, roadele trebuie legate de observaţia fenomenului însuşi şi de confirmarea prin minuni. De altfel, la Medjugorje nu sunt doar roade bune, ci şi o întreagă serie de urmări negative legate de fenomenul apariţiilor. Printre acestea se numără încurajarea a doi preoţi franciscani, din partea vizionarei Vicka, în numele Gospei, pentru a se opune dispoziţiilor canonice legitime ale episcopului locului referitoare la implicarea lor pastorală. La repetatele îndemnuri la neascultare ale Gospei (de 13 ori), episcopul de pe atunci, Zanic, care la început înclina în favoarea fenomenului Medjugorje, a reacţionat printr-o respingere uşor de înţeles.

În reacţia sa la vizita Cardinalului Schonborn [Anul Nou 2010], episcopul Peric observă alte roade legate de îndemnul la neascultare de care am vorbit: în prezent există în Dieceza de Mostar-Duvno nouă foşti franciscani suspendaţi din slujirea preoţească, dar care se poartă ca preoţi legali în parohiile uzurpate; câţiva franciscani au invitat, în 2001, un diacon vechi-catolic, care se prezenta ca „arhiepiscop” şi care a „miruit”, în parohiile uzurpate, peste 700 de tineri, ceea ce un diacon nu poate face niciodată în mod valid; doi dintre preoţii nesupuşi au invitat un episcop vechi-catolic din Elveţia, cu rugămintea de a-i consacra episcopi, ceea ce episcopul vechi-catolic a refuzat. Doi preoţi călugări, strâns legaţi de începutul fenomenului Medjugorje, au fost sancţionaţi canonic: lui Jozo Zovko (parohul în funcţie în timpul primelor luni de apariţii, iunie-august 1981) i s-a interzis de către superiorul său orice contact cu Medjugorje; Tomislav Vlasic, care a activat la Medjugorje între 1981 şi 1988, a fost dezlegat de către Sfântul Scaun de îndatoririle preoţeşti, în 2008. Ca motivaţie, Congregaţia pentru Doctrina Credinţei menţionează, printre altele, încălcarea poruncii a şasea, agravată prin presupuse „motivaţii mistice”.

De fapt, făcând apel la o inspiraţie din partea Gospei şi la vizionara Marija Pavlovic, părintele a încheiat o „cununie mistică” cu o doamnă din Germania, în cadrul unei comunităţi călugăreşti mixte. Această combinaţie neobişnuită între înclinaţii personale şi misticism are o istorie mai îndelungată: în 1976, aşadar înainte de venirea la Medjugorje, părintele a lăsat însărcinată o călugăriţă într-o „comunitate franciscană” mixtă, apoi a trimis-o în Germania cu vorbe pioase, negându-şi paternitatea. În 1984, cazul le era cunoscut episcopului Zanic şi Cardinalului Ratzinger. Iar acelaşi Vlasic a adus la Medjugorje, de la un congres carismatic de la Roma, „profeţia” adresată lui (6 mai 1981): „Nu te teme, v-o voi trimite pe Maica mea”. Potrivit afirmaţiilor unei carismatice irlandeze, din Vlasic izvorau valuri de apă vie. Influenţa unui asemenea personaj asupra perioadei de început a fenomenului Medjugorje pune o mulţime de probleme critice. Acuzaţii morale grave se aduc şi împotriva lui Zovko, paroh în primele luni şi timp de mulţi ani însoţitor spiritual al grupului de vizionari (E. M. Jones, Der Medjugorje-Betrug, 2001). Aşadar, nu există doar roade bune ale fenomenului Medjugorje.

– Vedeţi lucrarea harului lui Dumnezeu la Medjugorje?

– Atunci când oamenii se convertesc, se roagă sincer, primesc sacramentele şi îşi reînnoiesc viaţa creştină, lucrează fără îndoială harul lui Dumnezeu. Acest lucru este valabil pentru orice loc din lume şi, desigur, şi pentru Medjugorje.

– Din punctul de vedere al Bisericii, ce criterii joacă un rol determinant în recunoaşterea caracterului supranatural al apariţiilor?

– O apariţie poate fi apreciată drept supranaturală numai atunci când se exclude cu certitudine responsabilitatea influenţelor naturale sau intervenţia diavolului. Trebuie să se cerceteze (1) vizionarii: sunt sănătoşi psihic? Sunt excluse iluzia, sugestia şi halucinaţia? Sunt vizionarii sinceri şi corecţi din punct de vedere moral? Dovedesc mai multă râvnă în viaţa de credinţă decât înainte de evenimentul vizionar? Sunt ascultători şi smeriţi faţă de reprezentanţii de drept ai Bisericii? Boala psihică, minciuna, acte imorale legate de viziuni şi lipsa de smerenie sunt indicii extrem de negative. Alte întrebări se pun în legătură cu (2) conţinutul fenomenelor: corespund ele credinţei catolice? Există afirmaţii ridicole sau nevrednice de Dumnezeu? Pentru a se dovedi supranaturale, profeţiile trebuie să se refere la evenimente viitoare, care depind de libertatea oamenilor, respectiv de intervenţia intangibilă a lui Dumnezeu. Un criteriu pozitiv este şi descoperirea unor secrete lăuntrice ale omului. Importante sunt apoi (3) roadele evenimentelor, în care se descoperă un început bun (cf. Matei 7,15-20). Apariţiile autentice întăresc virtuţile vizionarilor, mai ales smerenia şi răbdarea, în timp ce revelaţiile false produc aroganţă şi neascultare. Criteriul hotărâtor este (4) minunea, care trebuie să fie legată fără echivoc de apariţie.

– Diavolul poate face minuni?

– Minunea, înţeleasă ca intervenţie nemijlocită a lui Dumnezeu în lumea empirică, se dovedeşte ca atare dacă depăşeşte puterile lumii create. Printre exemplele cele mai clare se află învierea morţilor. În acest sens, nu este simplă delimitarea de „minunile” spiritelor rele, a căror putere depăşeşte facultăţile omeneşti. Fiind fiinţe create, le este, desigur, imposibil să producă o creaţie din nimic (pentru care este nevoie de putere infinită). Nu pot face nici preziceri legate de fapte ce depind de libertatea lăuntrică a omului, fiindcă diavolul nu are putere asupra lăuntrului omului. Acest lucru este limpede în cazul posedaţilor: demonii pot pune stăpânire pe trupul posedatului, dar atunci când vorbesc prin el în timpul unei crize provocate de exorcism, conştiinţa omului este, în mod normal, suspendată. Dimpotrivă, Dumnezeu ştie să conducă din interior voinţa omului, fără să o constrângă.

Pentru diavol nu este nici o problemă, de exemplu, să facă statui să plângă, să provoace extaz şi stigmate, să manipuleze aparate fotografice, să determine vorbirea în limbi sau să producă miresme minunate. Datorită cunoştinţelor excepţionale privind lumea naturală, poate face, în măsură limitată, şi afirmaţii despre viitor, dezvoltate ţinând seama de influenţa factorilor ce pot fi recunoscuţi în prezent. Poate descoperi şi lucruri ascunse, necunoscute omului (cu excepţia secretelor lăuntrului omului). Un exemplu cunoscut pentru lucrarea diavolului în evenimente pseudomistice aflăm în Spania secolului al XVI-lea, în viaţa călugăriţei Magdalena a Crucii (1487-1560). De la vârsta de cinci ani avea o mulţime de extaze şi viziuni. Ea istorisea că Sfinţii Dominic şi Francisc ar fi pregătit-o pentru participarea la Prima Împărtăşanie. Deja cu trei luni înainte de apropierea de Euharistie primea zilnic împărtăşania „în chip mistic”, de fiecare dată scoţând un ţipăt. La vârsta de 17 ani a intrat în mănăstirea clariselor de la Cordoba. A primit stigmatele şi, prin clarviziune, putea găsi obiecte ascunse. La depunerea voturilor perpetue, călugăriţele au fost uimite de prezenţa îndelungată a unui porumbel, interpretat ca prezenţă a Sfântului Duh.

Carol I, regele Spaniei, i-a cerut, printre altele, să binecuvânteze stindardele regale şi haina fiului său, Filip. Şi Cardinalul Cisneros şi mulţi alţi reprezentanţi ai Bisericii au fost atraşi de această călugăriţă „carismatică”. Chiar Sfântul Părinte personal i-a adresat clarisei spaniole rugămintea de a mijloci pentru el în rugăciune. Sceptici au rămas doar unii contemporani mai meditativi, cum ar fi Sfântul Ignaţiu de Loyola şi Sfântul Ioan din Avila. Îndoielile lor s-au confirmat când, în 1542, clarisele din Cordoba, consternate de conducerea laxă a superioarei lor, au ales o succesoare. Atunci, „călugăriţa-minune” a fost cuprinsă de convulsii. Descoperindu-se, la exorcismul întreprins după aceea, o prezenţă demonică, Inchiziţia a deschis un proces împotriva Magdalenei. În cadrul acestuia, ea a mărturisit că, în anul 1504, ar fi încheiat un pact cu diavolul, care urma să se termine în 1544. Facultăţile ei paranormale au încetat. După ce şi-a abjurat greşelile, a făcut pocăinţă timp de mai mulţi ani, nu a mai putut fi aleasă în funcţii în cadrul ordinului şi a dus, până la moarte, o viaţă model. Cu alte cuvinte, diavolul îi poate duce de nas, timp de mai multe decenii, chiar pe cei mai înalţi conducători ai Bisericii. Un asemenea exemplu ne îndeamnă la prudenţă în faţa evenimentelor de astăzi.

– Cum apreciaţi „mesajele” Gospei?

– Potrivit unui studiu al unui psiholog şi teolog croat, „mesajele” publicate sunt „în mare parte… texte simple, îndemnuri la pace, rugăciune, pocăinţă şi convertire, în care se oglindesc limpede sufletul şi mediul înconjurător al vizionarilor” (I. Zeljko, Marienerscheinungen…, 2004, 315). Printre aşa-numitele „zece secrete”, la care vizionarii fac doar aluzii, se menţionează, ca o confirmare a apariţiilor mariane, un semn permanent şi durabil pe muntele primei apariţii. Împlinirea acestui semn, vestit încă din 1981, după treizeci de ani se mai lasă încă aşteptată, spre deosebire de Guadalupe şi Fatima, de pildă, unde chiar în anul apariţiei a avut loc un semn clar (chipul Maicii Domnului pe „tilma”, respectiv minunea cu soarele). Cercetările efectuate menţionează ca problemă filtrarea „mesajelor” din partea vizionarilor, respectiv a preoţilor aflaţi în legătură cu ei. Afirmaţiile problematice sunt, adesea, cunoscute doar prin publicaţii greu accesibile, de cercetare critică a surselor (în parte doar în limba croată, engleză şi franceză) şi inaccesibile publicului larg.

Mai ales în perioada de început a fenomenului au fost unele comunicări foarte stranii. Potrivit unui protocol înregistrat pe bandă de magnetofon la 30 iunie 1981, vizionarii vesteau că, potrivit afirmaţiilor Gospei, în trei zile (la 3 iulie) apariţiile se vor încheia; acestea însă au continuat. La cea de a şasea apariţie (29 iunie 1981), Gospa a vestit vindecarea unui copil de patru ani, care nu a avut loc niciodată (a avut loc o vindecare parţială ce putea fi explicată şi pe cale naturală, dar nu una instantanee şi completă, ca în cazul vindecărilor miraculoase recunoscute la Lourdes). Mai mult, Gospa a arătat mai târziu (25 mai 1984) că va împlini două mii de ani de la naştere pe 5 august 1984. Oare adevărata Maică a Domnului ar indica pentru sine o sărbătoare a naşterii care să se deosebească de data sărbătorii liturgice (8 septembrie)? Dacă data indicată ar fi corectă din punct de vedere istoric, atunci Maria s-ar fi născut în anul 16 î.C. Dat fiind că, pe baza datelor istorice cunoscute (recensământul, legătura cu steaua), naşterea lui Isus trebuie plasată în jurul anului 7 î.C., Maria ar fi fost deci, la naşterea lui Isus, în vârstă de 9 ani.

Pe lângă neadevăruri şi lucruri ridicole, uneori sunt comunicate şi învăţături eronate: astfel, părintele Vlasic a scris, la 8 mai 1982, în cronica redactată de el, că, potrivit afirmaţiilor Gospei, sfinţii ar fi prezenţi în cer nu doar cu sufletul, ci şi cu trupul. În acest caz se remarcă învăţătura greşită larg răspândită astăzi, dar condamnată de Biserică, a învierii în momentul morţii, prin care este anihilată aşteptarea învierii viitoare, la a doua venire a lui Cristos. Cu alte cuvinte, pe lângă o mulţime de lucruri de la sine înţelese, care se pot găsi, în esenţa conţinutului lor, în Biblie şi în Catehism, mesajele conţin elemente care se dovedesc clar împotriva originii supranaturale a fenomenului.

– Adepţii şi criticii fenomenului Medjugorje iau durata îndelungată a fenomenului ca argument pentru poziţia lor. Pe bună dreptate?

– Durata îndelungată a fenomenului, văzută doar în sine, nu este nici în favoarea, nici împotriva autenticităţii apariţiilor. În anul 2008, episcopul de Gap şi Embrun a recunoscut caracterul supranatural al apariţiilor Mariei la Notre-Dame du Laus (sud-estul Franţei), care au avut loc între 1664 şi 1718, deci cuprind o perioadă de 54 de ani. Timp de patru luni, la începutul evenimentelor, vizionara în vârstă de 17 ani a văzut apariţiile zilnic. Mai târziu a avut doar din când în când întâlniri mistice cu Cristos sau cu Maica Domnului. În orice caz, cu excepţia primelor patru luni din anul 1664, nu exista o regularitate a fenomenului vizionar, ca la Medjugorje. Dacă excepţionalul viziunilor devine regulă, caz normal de zi cu zi, iar „mesajele lunare” ale Maicii Domnului sunt anunţate în prealabil în programe radiofonice, este firesc să devenim sceptici.

Abundenţa de comunicări este tipică fenomenelor spiritiste, aşa cum este cazul celor 13 volume ale „vizionarei” canadiene Marie-Paule Giguere, pe care teologul francez Rene Laurentin, un mare susţinător al fenomenului Medjugorje, a apreciat-o cu multă bunăvoinţă (în ele, vizionara, care îşi dobândeşte cunoştinţele dintr-un glob de cristal, se prezintă ca reîncarnare a Maicii Domnului, care a zdrobit capul şarpelui şi a fost canonizată încă din timpul vieţii; unul dintre fiii ei ar fi Papă, iar un altul „învăţător al neamurilor”; mişcarea întemeiată de Marie-Paule a fost, între timp, condamnată de Biserică: cf. J. Bouflet, Faussaires de Dieu, 2000, 562-570). În pelerinajul de pe pământ, credinţa nu trăieşte din vedere, ci din auzirea Cuvântului lui Dumnezeu. Abia în bucuria cerească, credinţa va fi înlocuită de vedere.

– În evaluarea unui fenomen cu atâtea faţete cum este Medjugorje, cumpăneşte Biserica şi aspectele pastorale şi de drept canonic, sau este vorba, în ultimă instanţă, doar de concluzii dogmatice?

– Atâta vreme cât Magisteriul nu declară limpede că „apariţiile mariane” legate de Medjugorje nu au caracter supranatural (constat de non supernaturalitate), pelerinajul pe plan personal este tolerat. Sunt interzise doar pelerinajele publice, organizate de instituţii bisericeşti. În prezent este în vigoare o decizie a Conferinţei Episcopale Iugoslave din 1991, potrivit căreia originea supranaturală nu este certă (non constat de supernaturalitate). Aceasta înseamnă că numeroasele „dovezi” revendicate de adepţii fenomenului Medjugorje în favoarea credibilităţii (fenomene luminoase, vindecări, convertiri) nu au fost considerate valabile. Episcopul Ratko Peric a declarat încă o dată, la 1 septembrie 2007: „Biserica, pe plan local şi până la cel mai înalt nivel, de la început şi până în ziua de azi, a repetat limpede şi neîncetat: Non constat de supernaturalitate!”

„Acest lucru înseamnă, practic: nu sunt îngăduite pelerinaje, deoarece acestea presupun originea supranaturală a apariţiilor; nu există un sanctuar al Maicii Domnului şi nu există mesaje autentice, revelaţii sau viziuni corecte! Aceasta este starea de lucruri astăzi. Cum va fi mâine? Încredinţăm acest lucru în mâinile lui Dumnezeu şi ocrotirii Preamăritei noastre Stăpâne”. Acestea sunt cuvintele episcopului. Din punct de vedere pur teoretic, decizia rămâne deschisă pentru o viitoare recunoaştere (constat de supernaturalitate) sau pentru o respingere definitivă (constat de non supernaturalitate). Până atunci însă este valabil ceea ce a spus episcopul de Mostar-Duvno şi Trebinje-Mrkan într-o predică la Medjugorje, pe 6 iunie 2009, şi a publicat pe pagina de internet a diecezei: „Biserica nu a recunoscut ‘apariţiile de la Medjugorje’ ” („Il fenomeno di Medjugorje”, partea a III-a, Službeni vjesnik, 2/2009, p. 190-194).

În munca pastorală este importantă călăuzirea pe făgaşele Bisericii a reînnoirii credinţei dobândite de valurile de pelerini de la Medjugorje, astfel încât adepţii fenomenului să nu fie lăsaţi să cadă în gol. Un sfat bun pentru cinstitorii Mariei ar fi acela de a se concentra asupra revelaţiilor profetice de încredere şi receptate în întreaga Biserică, orientându-se, de pildă, spre Guadalupe, Lourdes sau Fatima. Fenomenele îndoielnice şi cele în mod clar false trebuie prezentate ca atare. Astfel, după părerea mea, nu este suficientă recunoaşterea pragmatică a lui Medjugorje ca „loc de rugăciune”, fără a lua o decizie în privinţa evenimentelor de acolo. În acest fel – nerecunoaşterea presupuselor „apariţii”, în acelaşi timp cu recunoaşterea locurilor ca „sanctuare” oficiale – au reacţionat episcopii germani (de pildă, referitor la Heroldsbach şi Marienfried). Dacă o nouă comisie de cercetări ajunge la concluzia că anumite caracteristici legate nemijlocit de fenomenul apariţiilor sunt împotriva autenticităţii acestora, atunci iubirea faţă de adevăr cere ca acest lucru să fie făcut cunoscut cu toată claritatea, avertizându-se insistent creştinii catolici să nu întreprindă „pelerinaje”. În acest caz este valabil principiul bonum ex integra causa, malum ex quovis defectu (binele provine dintr-o cauză neştirbită, iar răul – dintr-o meteahnă a ei). În cazul unei băuturi amestecate cu otravă de şobolani, nu este suficient să spunem că la 98% apă avem doar două procente de stricnină; întreaga băutură trebuie aruncată.

Dacă Biserica însăşi nu va stoarce, în sfârşit, puroiul legat de Medjugorje, o vor face, jubilând, cercurile duşmănoase faţă de Biserică. Iar atunci, toleranţa faţă de entuziasmul Medjugorje ar putea deveni un bumerang care atacă Biserica din interior, dacă, mai precis, cercurile legate la început de „locul de pelerinaj” bosniac şi, în cele din urmă, dezamăgite, s-ar întoarce împotriva credinţei şi a Bisericii. Acest lucru ar putea explica şi faptul că diavolul, în lucrarea lui la Medjugorje, investeşte în „roade bune”; o face pentru ca mai târziu să poată obţine stricăciuni mult mai mari pentru Biserică. Dragostea pastorală nu poate fi despărţită de iubirea faţă de adevăr.