Dacă Isus n-ar fi înviat: Dovezi ale Învierii

Teme: Apologetică.
.
Publicat la 24 aprilie 2009.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Mark P. Shea
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: Inside Catholic, 11 aprilie 2009

„Isus a venit să ne dea îndrumare morală, şi ca dovadă că a vorbit serios, S-a lăsat ucis şi apoi văzut după moarte, pentru ca noi să-L ascultăm şi să fim buni”. Nefiind educat în vreo religie anume, nu am descoperit decât târziu că această concepţie asupra morţii şi învierii Lui Isus (pe care am auzit-o de la bunica mea) avea mai multe în comun cu „The Day the Earth Stood Still” („Ziua în care Pământul a încremenit”) decât cu aspectul istoric al credinţei creştine. Dar aceasta viziune a lui Isus-asemenea-lui-Klaatu, impresionând oamenii care caută senzaţionalisme spiritualiste pentru a-i face să asculte predicarea Sa, nu este decât una dintre numeroasele concepţii „alternative” asupra învierii lui Cristos. Potrivit acestei concepţii nu este prea important dacă Isus a înviat cu trupul, atât timp cât discipolii Săi ştiau că El era „cu adevărat viu” – chiar dacă semăna mai mult cu o fantomă deosebit de impresionantă.

Să fie Învierea inventată?

Pentru alţii, nu are nici o importanţă dacă Isus este viu chiar şi ca fantomă, atâta timp cât El „trăieşte în inimile compatrioţilor săi”. Aceasta este, mai mult sau mai puţin, atitudinea aşa-zişilor „teologi creştini” ca John Dominic Crossan, care comunica plin de voioşie această veste fericită în „Jesus: A Revolutionary Biography” („Isus: o biografie revoluţionară”, 1994): „Ce anume s-a întâmplat în realitate şi sub aspect istoric cu trupul lui Isus poate fi mai bine înţeles dacă urmărim cum în relatările creştine de mai apoi creşte lent dar constant demnitatea plină de veneraţie a înmormântării Sale. Dar ce a fost oare la început, de a fost nevoie de un volum atât de mare de insistenţă apologetică? Dacă romanii nu ar fi respectat legile Deuteronomului, trupul lui Isus ar fi fost lăsat pe cruce pradă animalelor sălbatice. Iar ucenicii Lui, care L-au părăsit, ştiau aceasta. Dacă romanii ar fi respectat Legea, atunci soldaţii trebuiau să se convingă că Isus era mort şi apoi să îl înmormânteze ei înşişi, procedura făcând parte din îndatoririle lor. În oricare dintre cazuri, fie că trupul ar fi fost lăsat pe cruce, fie că ar fi fost pus într-un mormânt puţin adânc, abia-abia acoperit cu pământ şi pietre, câinii erau acolo şi aşteptau. Iar discipolii Lui, care L-au părăsit, ştiau şi aceasta. Priviţi aşadar cum oroarea acestui adevăr brutal a fost sublimată prin speranţă şi imaginaţie exact în opusul lui.”

Cu alte cuvinte, cadavrul lui Isus a fost devorat de câini cu mult timp în urmă, dar fiindcă acei idioţi-a-toate-ştiutori de apostoli erau în mod cu totul deosebit înclinaţi spre psihoză religioasă, cu alte cuvinte gata să facă limonadă fără lămâi, putem accepta că Învierea e plină de „speranţă” dar într-un sens care poate fi înţeles numai de acei teologi extrem de avansaţi, asemenea lui Crossan.

Mai există şi alţii care rezolva problema Învierii nelăsându-L pe Isus să moară. În concepţia lor, altcineva a fost răstignit în Vinerea Mare (desigur, cineva care o merită pe bună dreptate, de exemplu, Iuda Iscarioteanul), în timp ce Isus a plecat pur şi simplu la odihnă, undeva în altă parte. În funcţie de ce legendă sau carte şocantă preferaţi (de ex., „Holy Blood, Holy Grail” de Michael Baigent) acel „undeva” poate fi oriunde – din Japonia până în Franţa. Adeseori scenariile de tip „Isus nu a murit”, au un happy-end sentimental preferate de Hollywood, în care Fiul Omului se retrage şi întâlneşte în fine fata, la fel ca şi Clark Kent în Superman II, renunţând la misiunea frustrantă de proclamare a unor platitudini oarecare. Tipic pentru asemenea scenarii, El fuge cu Maria Magdalena în vreo vie pe undeva şi pune bazele unei dinastii de Merovingieni sau cam aşa ceva. Alte scenarii, în loc să-L scape de tot de răstignire, afirmă că a fost crucificat, dar insistă că doar a leşinat (eventual cu ajutorul vreunui vin cu narcotice) şi că şi-a recăpătat cunoştinţa mai târziu. Oricum, punctul central al unor astfel de scenarii este că Isus nu a murit în realitate pe Cruce.

Alţi teoreticieni, adesea implicaţi în mişcarea New Age, rezolva problema permiţându-I Lui Isus să fie doar un spirit (divin sau angelic, după preferinţa autorului) care apare ca om – un fel de vedenie sfântă. Aceştia rezolva problema morţii Sale considerând-o o iluzie: iată o rezolvare îngrijită şi ordonată a unei crucificări murdare care se termină, fireşte, cu happy-end.

Alţii susţin însă o explicaţie mult mai simplă şi mai crudă: discipolii au furat corpul, au minţit în ceea ce-L priveşte şi au întemeiat un cult în folosul propriu şi pentru propriul câştig. Cam de acelaşi tip este Teoria Halucinaţiei Isterice, care susţine că apostolii, de bună credinţă, au avut de fapt halucinaţia Învierii. Alţii susţin că Învierea a fost adăugată în Noul Testament abia de generaţiile ulterioare de creştini. Iar Noul Testament a fost la origine numai o culegere de amintiri ale apostolilor despre Învăţătorul Mort şi preceptele Sale înţelepte. Mulţi consideră că de fapt Sf. Paul se afla îndărătul întregii afaceri (a se vedea, de ex., „The Mythmaker: Paul and the Invention of Christianity”, „Făuritorul de mituri: Paul şi inventarea creştinismului” de Hyam Maccoby). Sub influenţa miturilor păgâne, Sf. Paul l-ar fi transformat pe acest rabin evreu absolut obişnuit într-o imagine cosmică a lui Cristos. Potrivit acestei şcoli, apostolii iniţiali ar fi fost pur şi simplu îngroziţi când au văzut ce-a putut să facă Paul cu învăţăturile blândului şi înţeleptului Y’shua.

Una dintre cele mai evidente dificultăţi din toate aceste teorii este că nu se potrivesc una cu alta. Dacă generaţiile ulterioare sunt blamate pentru importarea miturilor Învierii, atunci nu pot fi acuzate de aşa ceva primele generaţii de creştini. Dacă totul se petrece doar din vina lui Paul, atunci în nici un caz nu este şi vina lui Petru. Dacă cei Unsprezece sunt hoţi de cadavre, atunci nu pot fi şi halucinatori de bună-credinţă, şi vice versa. Astfel de teorii demonstrează ceea ce C.S. Lewis numea cândva „neobosita fertilitate a năucelii”, care apare şi mai clar atunci când „demascatorii” încearcă să răstoarne muntele de dovezi ale adevărului susţinut de creştini. Şi lucrul nu este deloc surprinzător, fiindcă aceste „explicaţii alternative” sunt mult mai greu de crezut decât explicaţia creştină a Învierii, rezumată foarte bine de Sf. Paul în 1Corinteni 15,1-14.

„Vă aduc aminte, fraţilor, evanghelia pe care v-am predicat-o, pe care voi aţi primit-o şi în care aţi rămas, prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa cum v-am predicat-o eu, altfel, în zadar aţi crezut. Căci v-am transmis, în primul rând, ceea ce am primit şi eu: Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi, a fost înmormântat şi a înviat a treia zi, după Scripturi. Şi i s-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece, după aceea s-a arătat la peste cinci sute de fraţi dintr-o dată, dintre care cei mai mulţi au rămas până acum, iar unii dintre ei au murit. După aceea, i s-a arătat lui Iacob şi apoi tuturor apostolilor. Ultimului dintre toţi, ca unui născut înainte de vreme, mi s-a arătat şi mie, căci eu sunt ultimul dintre apostoli, care nu sunt vrednic să mă numesc apostol, pentru că am persecutat Biserica lui Dumnezeu. Însă prin harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt, iar harul lui pentru mine nu a devenit zadarnic, dimpotrivă, am lucrat mai mult decât ei toţi, nu eu, ci harul lui Dumnezeu care este în mine. Aşadar, atât eu, cât şi ei, noi predicăm astfel, iar voi astfel aţi crezut. Iar dacă se vesteşte că Cristos a înviat din morţi, cum spun unii dintre voi că nu există înviere din morţi? Iar dacă nu există înviere din morţi, nici Cristos nu a înviat! Însă dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa voastră.”

Acest cel dintâi „credo” al Credinţei demască minciuna din primele mele noţiuni pline de ignoranţă privind semnificaţia şi natura Învierii. Şi aceasta pentru că arată clar că adevărata esenţă, inima şi sufletul învăţăturii Noului Testament despre Isus nu este că El a fost în primul rând un predicator, sau un făcător de minuni, un reformator, un înţelept sau Cel care a făcut cunoscute adevăruri profunde şi cugetări pline de bucurie, nici că Învierea a fost un efect special realizat pentru a ne face să urmăm calea cea bună.

Elementul esenţial al Evangheliei Creştine, conform Noului Testament, îl constituie Patima şi Învierea lui Cristos. Fără Înviere, nu avem o Evanghelie „originară” de precepte şi parabole pline de înţelepciune. Ba nu avem chiar deloc o Evanghelie. Iată de ce un sfert din fiecare Evanghelie se concentrează asupra acelei perioade de 72 de ore din viaţa lui Isus din Nazaret: Patima şi Învierea Sa. Iată de ce în rest Noul Testament se focalizează în mod copleşitor asupra semnificaţiei Morţii şi Învierii Sale, nu asupra semnelor şi cuvintelor Sale (aproape nici unul din acestea nu e amintit în afara Evangheliilor). Iată de ce practic nimeni cu excepţia, poate, a celui mai ignorant comentator TV, nu mai aminteşte în zilele noastre ideea cândva răspândită că Învierea a fost „însăilată” în Noul Testament de generaţiile ulterioare de creştini, după moartea apostolilor. A prezenta Noul Testament fără a considera ca nucleu absolut al acestuia Învierea, e ca şi cum ai spune că adevărul despre Abraham Lincoln nu consta decât în nişte idei frumoase despre pace şi dreptate, iar „Războiul Civil” nu a fost decât un mit născocit de hagiografii ulteriori şi care nu face parte din istoria originală. Dacă „Evanghelia originală” nu a fost decât o colecţie de povestiri despre Isus care mergea ici şi colo afirmând că „Frumuseţea e frumoasă”, atunci se pune întrebarea: ce anume o fi fost atât de interesant la El?

Singurul răspuns e cel care apare în documentele Noului Testament, care a început să fie alcătuit în primii douăzeci de ani după moartea lui Isus. Aici găsim deja elemente ca acel „credo” menţionat anterior şi afirmaţia insistentă că Evanghelia nu este despre nimic altceva decât despre Isus şi Învierea Sa (Fapte 17,18). Perfect – spun unii – nu putem blama „generaţiile ulterioare” că ar fi venit cu povestea despre Înviere. Atunci, hai să-l blamăm pe Paul! Problema cu această teorie e că Paul însuşi şi martorii care-l cunoşteau pe Paul, de exemplu Luca, precum şi martori care nu erau sub influenţa lui Paul, ca Matei şi Ioan, se aflau sub impresia că esenţa afirmaţiilor lui Paul nu era invenţia acestuia.

„V-am transmis, în primul rând, ceea ce am primit şi eu” – sau, mai prozaic „Vă înmânez Tradiţia pe care am învăţat-o”. De a cine a învăţat-o? În cazul lui Paul, de la apostoli (Galateni 1,18-21) şi prin catehezele primitive ţinute în diverse locuri, cum ar fi Biserica din Antiohia unde Paul a locuit mai mulţi ani înainte de a-şi începe misiunea (Fapte 13). Paul spune în mod repetat aceste lucruri şi consideră ceea ce spune el despre Cristos ca fiind în mod cert cunoscut de toţi creştinii (nu numai de aceia pe care i-a convertit el); de asemenea, nici unul dintre apostolii care roiau în jurul Mediteranei — şi nici una din bisericile pe care ei le-au întemeiat – nu aveau vreo obiecţie atunci când el afirma că Cristos a înviat. Dacă numai Paul ar fi venit cu mitul despre Cristos cel Înviat, în timp ce restul apostolilor ar fi rătăcit pur şi simplu de ici-colo povestind faptele Prietenului Lor, Nazarineanul Martirizat, s-ar fi aflat desigur cineva care să scrie despre acest lucru.

Pe scurt, dacă credinţa în Înviere e la fel de veche ca şi Paul, e de fapt la fel de veche ca şi apostolii. El predica aceasta pentru acelaşi motiv pentru care o făceau apostolii înşişi: credea cu adevărat că L-a văzut pe Cristos cel Înviat, tot la fel cum şi ei spuneau că L-au văzut pe Cristos cel Înviat. A, da. „Ei spun”. Dar de ce-ar trebui să-i şi credem?! Şi dacă cei Unsprezece nu au fost decât hoţi de cadavre şi au furat cadavrul lui Cristos, ca să se dea apoi drept cei mai buni prieteni ai martirului şi să întemeieze un cult cu Isus drept cap iar ei înşişi că mari adoratori?!

Dar şi aici punctele de poticnire sunt numeroase. Mai întâi, ei nu acţionează după modelul nici unui lider de cult cunoscut. Însemnările pe care le-au lăsat nu-i descriu drept neînfricaţi, strălucitori, fericiţi, plini de curaj apostolic, teologi luminaţi şi inteligenţi. Ei ni se prezintă drept un grup de oameni a căror onestitate şi mâhnire i-a determinat să recunoască în mod public că erau snobi, duşmănoşi, laşi, intriganţi prosteşte, înceţi la înţelegere, ambiţioşi, orbiţi, egoişti şi că, atunci când a sosit testul suprem, n-au ştiut cum s-o rupă mai repede la fugă în ceasul cumplitei încercări pentru Învăţător. Comparaţi acestea cu adoraţia exaltantă din presa nord coreeană a Virtuţilor Nenumărate ale Conducătorilor Neînfricaţi, sau perfecţiunea fără pată a lui Stalin, conform presei staliniste din anii 1930, sau cu hagiografia nazistă a lui Hitler. Apostolii se asigurau că predicile şi însemnările lor făcute publice includ menţionarea fidelă a multelor lor păcate. Mai mult, ei continuă să vestească Învierea timp de decenii, în ciuda despărţirilor, persecuţiilor, sărăciei, ameninţărilor, torturii şi martiriului (cu excepţia lui Ioan, care a avut însă „privilegiul” să asiste la execuţia fratelui său, Iacob, ucis pentru mărturia pe care o dădea). Pe scurt, ei vorbeau şi acţionau ca oameni cinstiţi, nu ca unii care se laudă sau caută puterea.

Într-adevăr, sunt atât de cinstiţi încât Îl prezintă pe Isus fără atribute divine la prima vedere. Isus este înfăţişat arătându-şi slăbiciunea, teama, mărturisindu-şi neştiinţa, punând întrebări. Îl descriu incapabil să facă anumite lucruri. Însemnările oficiale ale discipolilor Lui Îl arată făcând afirmaţii care sună periculos de aproape de denigrarea divinităţii Sale: „De ce-mi spui bun? Nimeni nu este bun decât numai Dumnezeu” (Marcu 10,18) sau „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?” (Matei 27,46). Aşa că ne întrebăm dacă nişte mincinoşi şireţi, care ar fi manevrat cu isteţime istoria ca să-L facă pe Isus să apară drept Domnul cel Înviat, ar mai fi menţionat asemenea detalii tulburătoare în relatările lor?!

Nu. Ceea ce reiese cu o forţă teribilă din Noul Testament este că mărturia e dată de oameni care spun adevărul, chiar şi în privinţa unor fapte jenante, care nu sunt numaidecât în avantajul lucrurilor pe care le proclamă. Ei apar ca oameni care cred cu adevărat în Cristos înviat, nu ca nişte oameni care spun minciuni despre un trup pe care ştiu bine că l-ar fi furat sau ar fi fost mâncat de câini. Pentru tot restul vieţii lor (chiar până la tortură şi execuţie), apostolii se comportă ca nişte oameni ferm convinşi că L-au întâlnit pe Cristos cel Înviat. Într-adevăr, sunt atât de convinşi încât includ numeroase detalii pe care nici un mincinos nu le-ar spune. De exemplu, nici un evreu mincinos din primul secol nu ar fi desemnat-o pe Maria Magdalena drept primul martor al Învierii. Pentru că Maria Magdalena nu era la prima vedere un martor demn de încredere pentru nici un auditoriu evreu din primul secol, şi aceasta din două motive: în primul rând, era femeie; în al doilea rând, era o femeie din care se spune că au fost scoşi şapte demoni, cu un profil psihologic mai degrabă dubios (Marcu 16,9). Evangheliile apar ca relatări scrise de oameni cinstiţi care relatează faptele aşa cum s-au întâmplat – inclusiv faptul că unul dintre primii martori ai Învierii a fost o femeie de reputaţie incertă.

Desigur, unii s-ar îndoi că lucrul acesta ar însemna prea mult: în fond, n-am prea crede mărturia unui psihotic (adică „demoniac”) şi atunci, de ce să ne mai batem capul cu mărturia Mariei? Simplu, fiindcă Maria este printre primii, nu printre ultimii martori. Relatările menţionează sute de martori, majoritatea fiind încă în viaţă atunci când a fost alcătuită prima Scrisoare către Corinteni, şi care descriu Învierea în mod coerent. Se menţionează apariţia în faţa femeilor, în faţa celor Doisprezece cu diferite prilejuri, în Ierusalim şi în împrejurimile acestuia, apariţia în faţa altor persoane în Galileea, toate urmate de apariţia în faţa lui Paul după câţiva ani (fără a lua în calcul diferitele fenomene vizuale, care sunt de alt ordin). S-au găsit unii care să discute despre discrepanţele între relatările cuprinse în Evanghelii (cărţi care au fost scrise la zeci de ani după evenimente, pentru un auditoriu diferit şi în scop diferit sub aspect teologic). Dar ceea ce este cu adevărat important e similitudinea relatării. Dacă discrepanţele minore existente între ele ar însemna că Evangheliile sunt într-adevăr false, atunci ar trebui să tragem şi concluzia că JFK n-a fost niciodată asasinat, deoarece există discrepanţe frapante între descrierile diferiţilor martori.

Adeseori detaliile însele sunt convingătoare. Un alt fapt pe care nimeni nu l-ar fi inventat vreodată este locul unde a fost îngropat Isus: mormântul lui Iosif din Arimateea, membru al Sinedriului. Acesta e exact tipul de detaliu care acordă Evangheliilor girul adevărului. Dacă ţi-ai fi imaginat toată povestirea, atunci ai fi pus trupul Lui Isus în mormântul vreunuia din discipolii Săi devotaţi şi nu la locul de odihnă veşnică al unui membru al corpului legislativ care era cel mai acerb opozant al mesajului Său.

Menţionarea mormântului sugerează unora încă o teorie: şi anume că discipolii au mers de fapt la un alt mormânt, l-au găsit gol şi au ajuns la concluzia că Isus a înviat. Nu poţi decât să te miri ce-or fi având în minte astfel de oameni. Faptul ca apostolii să ajungă la un mormânt greşit şi să tragă concluzia, pe baza acestei gafe, că Isus este Domnul înviat şi în slavă, ar necesita o stupizenie cu totul ieşită din comun nu numai a lor, ci şi a autorităţilor din Ierusalim. Chiar dacă întreaga Biserică primară ar fi fost prea obtuză ca să găsească drumul spre locul de veşnică odihnă al Omului care era centrul devoţiunii lor, cu siguranţă că s-ar fi găsit cineva din elita Ierusalimului care să se opună sectei Nazarinenilor în continuă creştere, spunându-le: „Hei, băieţi! Iată cadavrul! L-aţi căutat unde nu trebuie. Altădată întrebaţi încotro e drumul!” Chiar Iosif din Arimateea ar fi putut ajuta aici. La fel şi femeile, care văzuseră unde L-au pus. Şi o astfel de teorie devine şi mai prostească dacă ne gândim la fascinaţia Bisericii primare faţă de relicve şi morminte. Primele Liturghii erau celebrate în acel timp la locurile de îngropăciune, dar nu putem vorbi de un cult care să se dezvolte în jurul Celui mai important mormânt dintre toate. De ce oare, dacă mormântul n-ar fi fost gol?!

Aceasta ne duce mai departe, în discuţia despre Înviere, către diferitele teorii de tip salvare-de-la-moarte/leşin: ideea că Isus a evitat într-un fel moartea fie fugind din oraş şi lăsând un „înlocuitor”, fie îndurând crucificarea şi apoi evadând din mormânt. Greu de spus care dintre teorii e mai absurdă! Dacă există vreun fapt istoric de necontestat, chiar şi de către cei mai înverşunaţi atei, acela e moartea Sa. Chiar dacă n-am şti nimic altceva despre El, ştim cu siguranţă că El a murit prin crucificare în afara zidurilor Ierusalimului aproximativ în anul 30 dC.

Şi totuşi, sunt unii care insistă că nu este aşa! Ca un fel de Elvis al primului secol, El s-a retras deodată, misterios, undeva, lucru în totală contradicţie cu tot ceea ce a spus sau a făcut vreodată, şi a întemeiat o dinastie sau s-a apucat să studieze filosofia sau ceva pe-aproape în cine-ştie-ce ţară îndepărtată. Pe ce se sprijină această teorie? Ei bine, pe nimic real: doar insinuări, presupuneri, ipoteze şi „ce-ar fi dacă…”. Este cazul unei teorii în căutarea dovezilor şi nu al unor dovezi care ar da naştere unei teorii. În acest timp, oamenii care au fost acolo au dat mărturie nu că Isus ar fi fugit din oraş imediat după Cina cea de Taină (unde a descris în mod clar Patima Sa, cu atâta acurateţe încât Petru a izbucnit în lacrimi când totul s-a petrecut exact aşa cum spusese El), ci că a fost trădat, târât la judecată şi răstignit. Şi iarăşi, de ce oare întemeietorii mincinoşi ai unui cult ar fi relatat această profeţie şi stânjenitoarea ei împlinire? Într-adevăr, martori oculari precum Ioan L-au văzut pe Isus atât la judecată, cât şi la răstignire. Aşa că nu există posibilitatea ca Isus să fi fugit din oraş şi să fi lăsat pe altul să-I ducă povara.

A! Dar numai Ioan L-a văzut pe Isus murind. Nazarineanul a primit de fapt un vin cu narcotice, şi-a pierdut cunoştinţa şi s-a trezit într-un mormânt îngheţat într-o dimineaţă rece de aprilie. Iată locul tocmai perfect pentru a-şi reveni după biciuire, crucificare, pierderea masivă de sânge, şoc, cu o rană de suliţă în inimă. Apoi s-a ridicat împleticindu-se (după ce S-a eliberat în vreun fel de bandajele lipite de carnea Sa sfâşiată) şi îmbrâncind piatra de mai multe tone care-I sigila mormântul, a mers şchiopătând la discipoli pe propriile-I picioare însângerate, le-a arătat mâinile (cu policele paralizate, desigur, datorită distrugerii ireparabile a nervilor) şi a rostit horcăind salutul în intervalul dintre două dureri sfâşietoare date de rana de suliţă. Majoritatea oamenilor, în faţa unei astfel de apariţii înspăimântătoare, ar fi sunat la salvare sau la poliţie. În schimb, apostolii L-au felicitat, desigur, ca pe gloriosul Învingător al Morţii şi Domn al Universului, şi au întemeiat o nouă religie.

„O.K., bine!” – ar spune scepticii de profesie. „Isus a murit. Şi discipolii nu i-au furat trupul şi nici nu mint. Dar pur şi simplu au avut halucinaţii. Toţi împreună. Toţi 500. Timp de 40 de zile. Nu, pe bune…” Chiar dacă am lăsa deoparte elementul tulburător al mormântului gol (cu giulgiul gol şi învelitoarea de cap împăturită şi pusă la o parte în el), rămâne încă problema naturii halucinaţiilor. Halucinaţiile în masă sunt extrem de rare. Atât de rare, de fapt, încât sunt invocate doar pentru a explica lucruri precum, o, chiar Învierea. În rest, atunci când 500 de oameni spun că au văzut pe cineva şi au vorbit cu el, noi obişnuim să-i credem, în special atunci când nu au nimic de câştigat dacă spun aceasta, ba dimpotrivă, sunt trimişi la moarte tocmai fiindcă spun aşa ceva.

Şi mai există şi alte probleme de rezolvat dacă dorim să susţinem Teoria Halucinaţiei în Masă. În primul şi-n primul rând apariţia unor asemenea halucinaţii ar trebui să fie rodul dorinţei intense de împlinire a unor fantezii. Se presupune că martorii doreau atât de mult ca Isus să fie viu, încât au înnebunit şi chiar au crezut că L-au văzut. În cel puţin trei ocazii, însă, discipolii nu L-au recunoscut atunci când s-au întâlnit cu El. Se spune că erau atât de dornici să-L vadă, încât poate că s-au înşelat crezând că L-au şi văzut, dar pe de altă parte merg o jumătate de zi alături de El, vorbesc cu El dar nici măcar nu-L recunosc. Ciudat! Şi mai mult, ce halucinaţie oare poate să fie atinsă şi, în plus, mai şi mănâncă peşte?!

Ne mai rămâne şcoala de gândire tip „Isus-a-fost-o-iluzie-divină” – gnosticii sau filosofia New Age. Dar dacă Isus cel Înviat nu a fost decât o iluzie pur spirituală, trimisă de divinitate ca să ne înveţe adevăruri superioare despre lipsa de importanţă a trupului şi despre nevoia de transcendere a condiţiei noastre omeneşti, ce poate contracara oare mai sigur această teorie decât un trup pe care Toma îl poate atinge, un trup care respiră aer şi care mănâncă peşte?! De altfel, apostolii nu s-au înghesuit să transmită vreodată aceste „adevăruri înalte”. În schimb, au predicat faptul că Isus cel Înviat a înviat cu trupul şi că nu este numai pe deplin Dumnezeu, ci şi pe deplin om, deşi glorificat.

Un trup înviat. Glorificat. Dumnezeu pe deplin şi om pe deplin. Când alternativele s-au risipit din atenţia noastră în gălăgie sterilă, ceea ce rămâne şi convinge e numai vechea istorisire a creştinătăţii. E relatarea despre Învingătorul Morţii, care a purtat El însuşi moartea şi a ridicat din mormânt natura noastră omenească muritoare, astfel încât şi noi să putem fi înviaţi. Puteţi citi totul şi singuri – fără explicaţii alternative excentrice – în Noul Testament. Este o carte extrem de convingătoare, în special când atât de mulţi sceptici te fac să murmuri: „Aproape că m-aţi convins să fiu creştin!”

Învierea este piatra de temelie reală a credinţei creştine. Fără ea, nu putem avea o Evanghelie curăţită de superstiţii, ci doar o sumă de concluzii aşa-zis „reale” şi ieftine care sunt cu mult mai greu de acceptat decât explicaţia creştină. La sfârşitul zilei, ceea ce rămâne este faptul că „dacă Cristos nu a înviat, zadarnică este predica noastră şi zadarnică este credinţa voastră” şi „noi suntem cei mai de plâns dintre toţi oamenii” (1Corinteni 15,14.19). Dar acest lucru nu pare să îl fi îngrijorat vreodată pe Paul, fiindcă „Cristos a înviat din morţi, fiind pârga învierii celor adormiţi” (1Corinteni 15,20).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *