Die Grosse Stille – filmul ce vorbeşte despre tăcere

Autor: DieGrosseStille.de
Traducere: Oana Capan
Sursa: diegrossestille.de

Interviu cu Philip Gröning
scenarist, producător, regizor, cameraman, editor sunet, editor film
al filmului „Die Grosse Stille” (Marea tăcere)

– Ce v-a făcut să vă decideţi să filmaţi într-o mănăstire cartusiană?

– La început nu mă gândeam neapărat să fac un film despre viaţa într-o mănăstire; în schimb doream să fac un film despre timp. Doar mai târziu s-a conturat ideea unui film în mănăstire. Dintre ordinele care păstrează tăcerea, cei mai interesanţi mi s-au părut cartusienii. Aceşti călugări trăiesc în mici chilii, dorm pe paie şi au o mică sobă: dacă nu păzeşti focul îngheţi imediat. În această mănăstire există o foarte stabilă şi intensă viaţă comunitară. Fiecare zi este foarte bine structurată şi cu greu găseşti câtva timp pentru tine. Se roagă inclusiv noaptea. Sunt un fel de eremiţi ce trăiesc însă într-o comunitate mai mare.

– Cum s-a ajuns ca un film despre timp să devină un film despre tăcere?

– De regulă un film se foloseşte mereu de limbaj – iar limbajul acoperă timpul. Cred că spectatorul care priveşte un film poate avea cea mai profundă experienţă doar dacă simte timpul. De regulă această experienţă este mascată de povestea filmului. Într-un film despre tăcere – un film „tăcut” – această experimentare a timpului iese la suprafaţă. Nimic nu o acoperă. Am regăsit aceasta în modul de viaţă al călugărilor, în rigiditatea programului lor.

– Filmul prezintă mănăstirea de-a lungul mai multor anotimpuri.

– Cineva care trăieşte în acelaşi loc şi ale cărui zile trec mereu la fel, va experimenta evident diferit trecerea anotimpurilor. Imaginaţi-vă că vă petreceţi viaţa întreagă privind prin aceeaşi fereastră o porţiune dintr-o grădină sau un anume munte – schimbarea naturii, trecerea timpului, prind alte dimensiuni pentru Dvs.

– Nu doar valoarea timpul, ci şi a muncii şi a obiectelor par diferite pentru cartusieni.

– Cartusienii trăiesc într-o mare sărăcie, asumându-şi conştient această stare. De exemplu, călugărul responsabil cu croitul păstrează fiecare nasture şi fiecare bucată de pânză. Când un călugăr moare, nasturii săi sunt păstraţi pentru refolosire. În film există o scenă unde vedem o colecţie de nasturi în atelierul croitorului. Totul se reciclează. Dacă priviţi atent în film vedeţi că hainele lor sunt peticite de nenumărate ori. În fapt nimic nu se aruncă aici. Şi tot venitul care nu a fost cheltuit la sfârşitul anului este donat. Astfel, călugării nu au niciodată un surplus de bani.

– Este aceasta o filozofie?

– Da. Îmi amintesc că la un moment dat am aruncat ceva. Nu îmi amintesc ce. Un călugăr a venit imediat la mine şi m-a întrebat de ce am făcut aceasta. Nu am respect pentru faptul că acel obiect a fost făcut prin munca mâinilor cuiva? De ce fac acel obiect inutil, aruncându-l? În reacţia lui nu era zgârcenie, ci grijă. Grija cu care fiecare călugăr se comportă cu orice: cu lucrurile, cu timpul, cu el însuşi, cu sufletul său.

– Există o libertate individuală în mănăstire?

– Absolut! Am întâlnit în această mănăstire personalităţi puternice. Spre deosebire de cistercieni şi trapişti, care de asemenea observă tăcerea, cartusienii trăiesc într-un fel pe cont propriu.

– În timpul filmării aţi trăit în mănăstire ca un călugăr. A fost obligatoriu pentru a putea filma, sau a fost o decizie personală?

– Am dorit să stau în mănăstire pentru a putea observa ce fac călugării. Dacă mergi acolo pentru o săptămână, dar stai la hotelul din vizavi, nu poţi să surprinzi ritmul acestei vieţi. Doar pentru că am stat acolo mai multe luni am reuşit să le surprind bine viaţa. Am făcut totul singur: am manevrat camera de filmat, am înregistrat sunetele, am avut de purtat după mine un echipament de 20 de kilograme. Adesea simţeam că nu voi reuşi să duc la capăt proiectul, până descopeream o altă imagine ce mă fascina. Eram foarte obosit noaptea. Recunosc că în mai multe nopţi nu am luat parte la rugăciunile ce se făceau.

– Dar de regulă mergeaţi şi noaptea la rugăciune?

– Da. Călugării cartusieni nu dorm noaptea întreagă. Trei ore de somn sunt urmate de trei ore de rugăciune şi apoi din nou de trei ore de somn. Nu sunt niciodată complet relaxaţi, ci mereu concentraţi. De asemenea, nu au niciodată vacanţă. Nici timp liber. Mai au apoi slujbe dimineaţa, 45 de minute, şi seara, 30 de minute, plus rugăciunile pe care le recită individual în chiliile lor. Apoi fiecare trebuie să îşi spele singur hainele, să spele vasele, să se ocupe de grădină, să taie lemne, să citească şi să participe la cor. Nu există timp pentru tine însuţi: de fiecare dată când credeam că îmi pot trage sufletul, un alt clopot începea să sune, chemând la o altă activitate.

– Cât material aţi strâns la sfârşit?

– Cam 120 de ore. Filmam o casetă pe zi, adică 49 de minute. Urmând stilul de viaţă al călugărilor, adică ocupându-mă de spălat vase, lucrat în grădină şi altele, am avut doar trei ore pe zi pentru lucrul la film. Am încercat să nu repet nici o filmare. Dacă o scenă ieşea bine, căutam să nu mai filmez niciodată acel moment. De asemenea, am urmărit să evit clişeele şi să nu surprind acele aspecte din viaţa mănăstirească la care spectatorii s-ar aştepta.

– Cum aţi comunicat cu călugării dacă toţi tăceau?

– În film se poate vedea într-o cameră o cutie în care călugării îşi lasă mesaje unii altora. De exemplu, unul dintre călugări era categoric împotriva filmării. Am insistat să îl contactez – era hotărât ca dacă voi filma el să părăsească mănăstirea în acea perioadă. I-am lăsat deci un bilet cu locaţiile şi timpii de filmare, întrebându-l dacă este de acord. Dar între cartusieni este şi regula că poţi vorbi dacă este absolut necesar pentru munca ta. Aşa că în timpul filmărilor am putut să mai spun câte un cuvânt, cerându-le una sau alta.

– Deci nu este un vot al tăcerii absolute?

– Regula cartusiană spune că fiecare călugăr trebuie să vorbească cât mai puţin posibil. Există unele locuri în care nu poţi vorbi deloc: în capelă, pe holuri… Există alte locuri în care este indicat să vorbeşti, de exemplu în grădină la plimbările de duminică. În principiu fiecare trebuie să menţină în jurul său o sferă de izolare. De aceea atelierele lor sunt foarte mari. Dacă doi călugări taie legume în bucătărie, sunt la o aşa distanţă între ei încât practic uită de existenţa celuilalt. Toată atmosfera îmbie la tăcere. Îmi amintesc cum căutam să mă mişc cât mai în tăcere şi cât zgomot mi se părea că fac aparatele când filmam, chiar şi de la frecarea lor de hainele mele.

– A fost o idee minunată să prezentaţi în film intrarea unui novice în mănăstire.

– A fost pur şi simplu norocul meu. Tocmai sosisem, filmasem câteva cadre, când am fost informat că a doua zi dimineaţa avea să sosească un novice. Nu eram sigur că este bine să profit de venirea lui, dar m-am gândit că s-ar putea să nu mai am o altă şansă.

– A fost singurul admis cât aţi stat acolo?

– Nu. Au fost patru în cele cinci luni cât am stat în mănăstire. Nu toţi au rămas. Sunt mulţi care cred că doresc să devină călugări, dar apoi îşi dau seama că nu este pentru ei. Aş putea spune că aproximativ 80% dintre novici pleacă. Din ceilalţi 20%, unii sunt eliminaţi din mănăstire chiar de călugări.

– Trebuie să fie cumplit să fii dat afară din mănăstire.

– În ceremonia de primire se dă clar de înţeles că fiecare are dreptul să plece când vrea; la fel şi comunitatea are dreptul de a-l expedia când consideră. La început am încercat să îi conving pe călugării ce se opuneau filmului meu că ceea ce fac ar putea să fie o publicitate extraordinară pentru ei. O idee complet absurdă pentru cartusieni. Ei nu au nevoie de publicitate. Nici unul dintre ei nu se îngrijorează de supravieţuirea ordinului. Există de aproape o mie de ani. Dacă Dumnezeu ar vrea ca mâine să îi sfârşească existenţa, atunci aşa să fie.

– De ce v-aţi decis să nu însoţiţi imaginile de comentarii?

– Nu poţi folosi limbajul pentru a descrie o lume ce se află dincolo de tărâmul cuvintelor. Călugării caută să îşi aprofundeze modul în care înţeleg lumea. Nu pot decât să sper că spectatorii vor experimenta măcar în parte aceasta. Dar evident, aşa ceva nu poate avea loc dacă eu le ofer imediat explicaţii pentru ceea ce văd. Mi s-a părut evident că acesta va fi un film despre a vedea şi a asculta. Este un film tăcut, dar nu un film mut. Coloana sonoră este impresionantă. Începi să auzi diferit lucrurile în mănăstire. Şi să vezi lucrurile diferit. Prin tăcere, lucrurile devin parteneri.

– Ca spectator, adesea nu înţelegi imediat ce fac călugării.

– Asta e! Filmul meu nu are răspuns la toate întrebările. Dacă este interesat, spectatorul poate merge apoi pe internet şi după câteva căutări să găsească răspunsul. Astăzi există cu adevărat un fluviu de informaţii. Ce lipseşte este sensul lucrurilor. Filmul meu se vrea unul despre spectator, despre modul în care percepe el lucrurile, despre modul în care gândeşte el. Spectatorul trebuie să se concentreze asupra lui însuşi. De asemenea, este un film despre contemplaţie. Să ne gândim că în medie călugării de aici petrec 65 de ani în mănăstire. 65 de ani în care fac acelaşi lucru zi după zi. Nu pot să îi explic spectatorului sensul acestei repetiţii, dar el îşi poate face o idee din film.

– În unele scene călugării se comportă într-un fel copilăresc.

– Desigur. Este de exemplu scena în care alunecă pe panta muntelui şi aruncă cu zăpadă unii în alţii. Să nu uităm ce oameni atletici sunt. M-au ajutat să îmi duc echipamentul pe munte atunci când eu nu mai puteam. Mi-am pus întrebarea: ce se întâmplă cu contactul fizic într-o mănăstire? Este totuşi o componentă importantă a vieţii umane. De aceea am introdus scenele cu bărbieritul, tunsul, sau când un călugăr îl unge pe altul cu alifie.

– Care este poziţia actuală a cartusienilor? Cât de mare este influenţa lor?

– Răspunsul se găseşte în altă parte. Nu am făcut un film despre ordin, ci despre cum este să fii călugăr.