Despre sinucidere, depresie şi părerea de rău

Teme: Spiritualitate.
Etichete: .
Publicat la 13 august 2014.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Shaun McAfee
Traducere: Radu Capan
Sursa: CatholicExchange, 13 august 2014

Robin Williams

Robin Williams

Vestea morţii lui Robin Williams este sfâşietoare, după cum este orice veste despre moartea unuia dintre eroii noştri. Pot să îl înţeleg pe Williams şi să simt compasiune şi durere pentru astfel de suflete. Chiar pot şi o fac. Între 14 şi 17 ani, am încercat de trei ori să mă sinucid. De trei ori nu mi-am calculat corect supradoza. Sau poate îngerul meu păzitor a purificat otrava pe care am introdus-o în trupul meu. A fost o perioadă oribilă din viaţa mea. Uram cine eram, dependenţa pe care o aveam, şi cu siguranţă credeam că nu mai există motiv ca să trăiesc şi nu vroiam să trăiesc.

Problema cu depresia este că aceia care o au nu sunt conştienţi de aceasta, sau ignoră problema sau o minimalizează. Am fost mereu un tip simpatic. Am fost mereu „viaţa” în orice context social, dar în interiorul meu am fost rănit ani întregi. Ca să fiu cinstit, nu pot să atribui nimănui altcuiva decât lui Dumnezeu faptul că am fost scos afară din clădirea în flăcări în care eram blocat. Nimic nu poate să depăşească înţelegerea harului lui Dumnezeu.

În privinţa sinuciderii, însă, recunoaştem crima împotriva propriei vieţi. Este respingerea directă a planului lui Dumnezeu pentru noi, o violare a Poruncii a V-a… dar este mereu un păcat de moarte? Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu ea, „Parohul din Ars” este o carte despre incredibila activitate a Sf. Ioan Maria Vianney. Cartea a jucat un rol excepţional în convertirea mea, în revenirea mea în Biserică. Trebuie să ştiţi că respectivul Ioan avea mai multe daruri mistice. Spuneţi unul şi aproape sigur îl avea. Unul în mod special mi-a provocat fiori în procesul meu de convertire: capacitatea de a cunoaşte detaliile despre cei ce se spovedeau înainte să le asculte spovezile. Nu credeam în Spovadă pe atunci, dar a fost o întâmplate cu Vianney care m-a şocat.

În această întâmplare este o femeie care i-a spus Sf. Ioan Maria Vianney că este devastată pentru că soţul ei s-a sinucis. Ea a dorit să se apropie de preot, dar era o coadă ce putea dura şi ore, iar ea nu putea sta atât. Era gata să renunţe, dar într-un moment de iluminare mistică, pe care doar un mare sfânt îl poate primi, Vianney a strigat prin mulţime: „Este mântuit!” Femeii nu îi venea să creadă că a auzit bine, aşa că sfântul a repetat, subliniind fiecare cuvânt: „Îţi spun că este mântuit. Este în purgatoriu acum, iar tu trebuie să te rogi pentru el. Între parapetul podului şi apa râului a avut timp să facă un act de părere de rău.”

Este o istorioară impresionantă. În primul rând, noi nu putem niciodată înţelege şi cunoaşte inimile şi gesturile celorlalţi în măsura în care o face Dumnezeu. În al doilea rând, şi de fapt acest aspect este cel mai important, noi nu vom înţelege şi nu vom putea niciodată înţelege milostivirea şi pacea lui Dumnezeu.

Toate acestea vorbesc şi despre nevoia de Spovadă în lumea modernă. Societatea susţine cu glas tare că toţi suntem bine, dar cheltuim milioane pe cărţi care să ne înveţe auto-ajutorul. Canapeaua psihologului a înlocuit banca şi perdeaua confesionalului, şi ne mirăm de ce societatea occidentală este rănită, rata de sinucideri este ridicată, iar oamenii se simt mai judecaţi şi condamnaţi ca niciodată. Când ne apropiem de Dumnezeu în Spovadă, ne apropiem de ambasada Împărăţiei lui Dumnezeu. Acolo nu mai păşim pe pământul acestei lumi ci într-un loc rezervat de Dumnezeu pentru vindecarea noastră, pentru refacerea din durerile şi suferinţele noastre. Problema este că nu ne gândim mereu că suferim. Ajungem să ne obişnuim cu durerea. Trebuie să ştim şi să ne amintim că uşa spre vindecare şi convertire este mereu deschisă; lumina este mereu aprinsă la confesional.

Catehismul învaţă:

2282. […] Tulburările psihice grave, angoasa sau teama puternică de încercări, de suferinţă sau de torturi pot diminua responsabilitatea sinucigaşului.

2283. Nu trebuie să ne pierdem speranţa în mântuirea veşnică a persoanelor care şi-au dat singure moartea. Dumnezeu le poate oferi, pe căile pe care numai El le cunoaşte, prilejul unei căinţe mântuitoare. Biserica se roagă pentru persoanele care au atentat la propria lor viaţă.

Sinuciderea este rezultatul unei astfel de dureri profunde, pe care nimeni nu o poate înţelege. Cât priveşte Biserica, nu vom găsi în învăţătura ei nimic care să spună că se ajunge în iad pentru un astfel de gest. Cum să răspundem atunci unei sinucideri? Cu compasiune şi rugăciuni. Atâta timp cât facem aceasta, avem speranţă, şi dăm altora care sunt pe acelaşi drum speranţa de a vorbi cu cineva.

Sf. Paul era cu siguranţă convins: „Cine ne va despărţi de iubirea lui Cristos? Oare necazul, sau strâmtorarea, sau persecuţia, sau foametea, sau lipsa de haine, sau primejdia, sau sabia? […] Căci sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Romani 8,35.38-39).

One Comment

  1. Ma rog pentru cei ce se sinucid, nu putem sti ce a fost in mintea lor… si nici unde-i sufletul lor…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *