Conciliul Vatican II văzut de Papa Benedict al XVI-lea

Autor: Papa Benedict al XVI-lea
Traducere: pr. Mihai Pătraşcu
Sursa: L'Osservatore romano, 11 octombrie 2012

Reflecţii ale Sfântului Părinte Benedict al XVI-lea publicate cu ocazia celei de-a 50-a aniversări a începutului Conciliului Vatican II, ca introducere la un volum care reuneşte materiale scrise de el în cadrul lucrărilor Conciliului, apărut în Germania. Textul a apărut în ediţia din 11 octombrie 2012 a publicaţiei L’Osservatore romano. În traducere a fost publicat pe Ercis.ro, de unde îl preluăm în continuare.

A fost o zi splendidă aceea în care, la 11 octombrie 1962, cu intrarea solemnă a peste două mii de Părinţi conciliari în Bazilica San Pietro din Roma, s-a deschis Conciliul Vatican II. În 1931, Papa Pius al XI-lea dedicase această zi sărbătorii Maternităţii Divine a Mariei, amintire a faptului că în urmă cu o mie cinci sute de ani, în 431, Conciliul din Efes îi recunoscuse în mod solemn Mariei titlul de Născătoare de Dumnezeu, pentru a exprima astfel unirea indisolubilă a lui Dumnezeu şi a omului în Cristos. Papa Ioan al XXIII-lea fixase pentru acea zi începutul Conciliului, cu scopul de a încredinţa marea adunare eclezială convocată de el bunătăţii materne a Mariei, şi a ancora puternic lucrarea Conciliului în misterul lui Isus Cristos. A fost impresionant să îi vezi intrând pe Episcopii veniţi din toată lumea, din toate popoarele şi rasele: o imagine a Bisericii lui Isus Cristos care cuprinde toată lumea, în care popoarele pământului se ştiu unite în pacea Sa.

A fost un moment de aşteptare extraordinară. Lucruri mari trebuiau să se întâmple. Conciliile precedente au fost aproape întotdeauna convocate pentru o problemă deosebită de rezolvat. Tocmai pentru aceasta plutea în aer un sentiment de aşteptare generală: creştinismul, care construise şi plăsmuise lumea occidentală, părea să îşi piardă tot mai mult forţa sa eficace. Părea că a devenit obosit şi că viitorul era determinat de alte puteri spirituale. Percepţia acestei pierderi a prezentului din partea creştinismului şi a misiunii care rezulta era bine rezumată de expresia „aducere la zi”. Creştinismul trebuie să stea în prezent pentru a putea da formă viitorului. Pentru ca să poată redeveni o forţă care modelează ziua de mâine, Papa Ioan al XXIII-lea a convocat Conciliul fără a-i indica probleme concrete sau programe. Aceasta a fost măreţia şi în acelaşi timp dificultatea misiunii care i se prezenta adunării ecleziale.

Fără îndoială, fiecare episcopat s-a apropiat de marele eveniment cu idei diferite. Unii au ajuns acolo cu o atitudine de aşteptare faţă de programul care trebuia să fie dezvoltat. Episcopatul centro-european – Belgia, Franţa şi Germania – a avut ideile cele mai precise. În detaliu, accentul era pus desigur pe aspecte diferite; totuşi, existau unele priorităţi comune. O temă fundamentală era ecleziologia, care trebuia să fie aprofundată din punctul de vedere al istoriei mântuirii, trinitar şi sacramental; la aceasta se adăuga exigenţa de a completa doctrina primatului de la Conciliul Vatican I printr-o reevaluare a slujirii episcopale. O temă importantă pentru episcopatele centro-europene a fost reînnoirea liturgică, pe care Papa Pius al XII-lea începuse deja să o realizeze. Un alt accent central, în special pentru episcopatul german, era pus pe ecumenism: suportarea împreună a persecuţiei din partea nazismului îi apropiase mult pe creştinii protestanţi şi catolici; acum acest lucru trebuia să fie înţeles şi dus înainte şi la nivelul întregii Biserici.

La aceasta se adăuga ciclul tematic Revelaţie-Scriptură-Tradiţie-Magisteriu. Printre francezi s-a pus tot mai mult pe primul plan tema raportului dintre Biserică şi lumea modernă, adică munca pe aşa-numita „Schemă a XIII-a”, din care s-a născut apoi Constituţia pastorală despre Biserică în lumea contemporană. Aici era atins punctul adevăratei aşteptări a Conciliului. Biserica, ce plăsmuise lumea, în sens larg, încă în perioada barocă, începând din secolul al XIX-lea intrase în mod tot mai evident într-un raport negativ cu perioada modernă, numai atunci începută pe deplin. Lucrurile trebuiau să rămână aşa? Biserica nu putea să facă un pas pozitiv în timpurile noi? În spatele expresiei vagi „lumea de astăzi” era problema raportului cu perioada modernă. Pentru a o clarifica, ar fi fost necesar să se definească mai bine ceea ce era esenţial şi constitutiv pentru perioada modernă. Acest lucru nu s-a reuşit în „Schema a XIII-a”. Deşi Constituţia pastorală exprimă multe lucruri importante pentru înţelegerea „lumii” şi dă contribuţii relevante despre problema eticii creştine, cu privire la acest punct nu a reuşit să ofere o clarificare substanţială.

Pe neaşteptate, întâlnirea cu marile teme ale perioadei moderne nu a avut loc în marea Constituţie pastorală, ci în două documente mici, a căror importanţă a reieşit puţin câte puţin cu receptarea Conciliului. Este vorba înainte de toate de Declaraţia despre libertatea religioasă, cerută şi pregătită cu mare grijă mai ales de episcopatul american. Doctrina despre toleranţă, aşa cum fusese elaborată în detaliu de către Papa Pius al XII-lea, nu mai apărea suficientă în faţa evoluţiei gândirii filozofice şi a modului de concepere a statului modern. Era vorba de libertatea de a alege şi de a practica religia, precum şi de libertatea de a o schimba, ca drepturi fundamentale pentru libertatea omului. Din motivaţiile sale cele mai tainice, un astfel de concept nu putea să fie străin credinţei creştine, care intrase în lume cu pretenţia că statul nu putea să decidă cu privire la adevăr şi nu putea să ceară nici un tip de cult.

Credinţa creştină revendica libertatea pentru convingerea religioasă şi pentru practicarea sa în cult, fără a încălca prin aceasta dreptul statului în propria sa orânduire: creştinii se rugau pentru împărat, dar nu îl adorau. Din acest punct de vedere, se poate afirma că creştinismul, cu naşterea sa, a adus în lume principiul libertăţii religioase. Totuşi, interpretarea acestui drept la libertate în contextul gândirii moderne era încă dificilă, pentru că putea să pară că versiunea modernă a libertăţii religioase ar presupune inaccesibilitatea adevărului pentru om şi că, de aceea, ar muta religia în sfera subiectivului. A fost desigur providenţial faptul că, la treisprezece ani după încheierea Conciliului, Papa Ioan Paul al II-lea a venit dintr-o ţară în care libertatea religioasă era contestată de marxism, adică de o formă particulară de filozofie statală modernă. Papa provenea dintr-o situaţie care se asemăna cu aceea a Bisericii antice, astfel încât a devenit din nou vizibilă orientarea intimă a credinţei spre tema libertăţii, mai ales libertatea religioasă şi de cult.

Al doilea document care avea să se dovedească important pentru întâlnirea Bisericii cu perioada modernă s-a născut aproape întâmplător şi a crescut în diferite straturi. Mă refer la Declaraţia Nostra aetate, despre relaţiile Bisericii cu religiile necreştine. La început exista intenţia de a pregăti o declaraţie despre relaţiile dintre Biserică şi iudaism, text devenit intrinsec necesar după ororile shoah-ului. Părinţii conciliari din ţările arabe nu s-au opus unui astfel de text, dar au explicat că dacă se voia să se vorbească despre iudaism, atunci trebuia să se spună câteva cuvinte şi despre islamism. În Occident am înţeles numai treptat cât de multă dreptate aveau în această privinţă. În sfârşit, a crescut intuiţia că era corect să se vorbească şi despre alte două mari religii – hinduismul şi budismul – precum şi despre tema religiei în general.

La aceasta s-a adăugat apoi în mod spontan o scurtă instrucţiune referitoare la dialogul şi la colaborarea cu religiile, ale căror valori spirituale, morale şi socio-culturale trebuiau să fie recunoscute, păstrate şi promovate (cf. nr. 2). Astfel, într-un document precis şi extraordinar de dens, a fost inaugurată o temă a cărei importanţă la acea vreme încă nu era previzibilă. Misiunea pe care o implică ea, efortul care trebuie încă depus pentru a distinge, a clarifica şi a înţelege, apar tot mai evidente. În procesul de receptare activă a reieşit treptat şi o slăbiciune a acestui text în sine extraordinar: el vorbeşte despre religie numai în mod pozitiv şi ignoră formele de religie bolnave şi distorsionate, care din punct de vedere istoric şi teologic au o amplă însemnătate; pentru aceasta, încă de la început credinţa creştină a fost foarte critică, fie faţă de interior fie faţă de exterior, în privinţa religiei.

Dacă la începutul Conciliului prevalaseră episcopatele centro-europene cu teologii lor, în timpul sesiunilor conciliare raza de muncă şi de responsabilitate comună s-a lărgit tot mai mult. Episcopii se recunoşteau ucenici la şcoala Duhului Sfânt şi la şcoala colaborării reciproce, dar tocmai în acest mod se recunoşteau ca slujitori ai Cuvântului lui Dumnezeu care trăiesc şi acţionează în credinţă. Părinţii conciliari nu puteau şi nu doreau să creeze o Biserică nouă, diferită. Nu aveau nici mandatul nici sarcina de a face aceasta. Erau Părinţi conciliari cu puteri de decizie numai în calitatea lor de Episcopi, adică în virtutea Sacramentului şi în Biserica-Sacrament. Pentru aceasta, nu puteau şi nu doreau să creeze o credinţă diferită sau o Biserică nouă, ci să le cuprindă pe amândouă în mod mai profund, deci într-adevăr „să le reînnoiască”. De aceea o hermeneutică a rupturii este absurdă, contrară spiritului şi voinţei Părinţilor conciliari.

În Cardinalul Frings am avut un „părinte” care a trăit în mod exemplar acest spirit al Conciliului. Era un om cu puternică deschidere şi măreţie, dar ştia şi că numai credinţa conduce la deschidere, la acel spaţiu care rămâne închis pentru spiritul pozitivist. Această credinţă dorea să o slujească prin mandatul primit prin intermediul consacrării episcopale. Nu pot decât să îi fiu mereu recunoscător că m-a dus pe mine – profesorul cel mai tânăr de la Facultatea de Teologie Catolică din Universitatea din Bonn – drept consultant al său la marea adunare a Bisericii, permiţându-mi să fiu prezent în această şcoală şi să parcurg din interior drumul Conciliului. În acest volum sunt adunate diferitele scrieri pe care le-am prezentat la acea şcoală. Este vorba de propuneri fragmentare, din care transpare şi procesul de învăţare pe care Conciliul şi receptarea sa l-au constituit şi încă îl constituie pentru mine. Îmi doresc ca aceste diferite contribuţii, cu toate limitele lor, în ansamblu să poată ajuta la înţelegerea mai bună a Conciliului şi la traducerea lui într-o viaţă eclezială sănătoasă. Mulţumesc din toată inima Arhiepiscopului Gerhard Ludwig Muller şi colaboratorilor lui de la Institutul Papa Benedict al XVI-lea pentru angajamentul extraordinar pe care şi l-au asumat pentru a realiza acest volum.

Castel Gandolfo, 2 august 2012,
în sărbătoarea Sfântului Episcop Eusebiu de Vercelli