Autor: Kenneth D. Whitehead
Traducere: Liliana Rusu
Sursa: Lay Witness Magazine, mai/iun 2010
Rusaliile
„Încă un Învăţător”
În general este binecunoscută învăţătura creştină care ne spune că Dumnezeu, Fiinţa Supremă, deşi Una, este totuşi, în mod misterios, trei Persoane divine: Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt. Adevărul acesta al dogmei creştine este cunoscut, însă, într-o eră a scepticismului şi a ignoranţei religioase, se constată că nu mai are relevanţă. În teologia Părinţilor Bisericii, Fiul divin s-a întrupat în Isus Cristos, pentru ca să ridice natura noastră omenească la un nivel la care să poată fi părtaşă la natura divină. În Noul Testament, Isus este deseori arătat cum ne învaţă că sunt lucruri pe care oamenii trebuie să le facă ei înşişi (în plus faţă de ceea ce a făcut El pentru oameni asumându-şi natura lor, şi de ceea ce urmează să facă pentru ei murind pe Cruce), pentru ca, în cele din urmă, să fie în stare şi să fie vrednici să trăiască cu Dumnezeu.
Potrivit Noului Testament, Isus a învăţat mulţimile şi a săvârşit minuni pentru ele, însă şi-a petrecut majoritatea timpului instruind şi formând un grup de discipoli aleşi în mod special, cei Doisprezece Apostoli. Intenţia să clară era că ei să devină purtătorii mesajului Său: „Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni” (Marcu 1,17). I-a trimis chiar să exerseze în practică propovăduirea Cuvântului Său (Matei 10,5-15, Marcu 6,7-13), însă intenţia Sa pare să fi fost aceea ca adevărata lor misiune de a evangheliza, ca martori ai învăţăturilor şi ai Învierii Sale, să aibă loc după plecarea Sa (cf. Matei 28,19-20). Fără îndoială, acesta a fost motivul pentru care Isus a petrecut atât de mult timp încercând să îi formeze pe cei Doisprezece aşa cum trebuie, chiar dacă răspunsurile lor nu au fost întotdeauna promiţătoare.
Una dintre relatările cele mai ample cu privire la ce dorea Isus să le transmită Apostolilor special aleşi apare în capitolele de la 13 la 16 ale Evangheliei lui Ioan. Aici Isus prezintă, cu lux de amănunte, cine este El cu adevărat şi ce intenţionează să facă pentru cei care cred în El. Şi aici Isus îi informează pe aceşti apropiaţi discipoli ai Săi, Apostolii, că intenţionează să îi ceară Tatălui să trimită un alt Învăţător, în afară de El (cf. Ioan 14,16). Acest Învăţător, pe care Isus îl numeşte alternativ Mângâietor, Spiritul adevărului, sau Spiritul Sfânt, îi va învăţa pe apostoli „toate”, le va aminti toate lucrurile pe care le-au învăţat de la Isus (cf. Ioan 14,26) şi va „da mărturie” despre El, aşa cum apostolii înşişi vor da mărturie despre El (cf. Ioan 15,26-27). Spiritul Sfânt va veni numai după ce Isus a plecat deja (cf. Ioan 16,7), însă acest Spirit va locui „cu” apostolii şi „în” ei pentru vecie (Ioan 14,16-17).
Avem astfel o privire asupra felului în care Dumnezeu se manifestă ca Treime. Dumnezeul transcendental a apărut numai pentru o vreme întrupat în Isus Cristos, dar rămâne în această lume permanent prin sălăşluirea Spiritului Sfânt. Este important însă de notat în continuare că Isus nu promite Spiritul Sfânt lumii întregi, în acest moment, ci strict numai Apostolilor; Spiritul Sfânt va fi Învăţătorul lor, Sfătuitorul lor, care îi va întări în misiunea lor de „pescari de oameni”, pentru care Isus i-a format încă de la bun început. Cu alte cuvinte, Spiritul pe care Isus îl descrie în aceste pasaje evanghelice nu este o putere oarecare sau o emanaţie ce ar aduce simţăminte de pace, bunăvoinţă, ori de bunăstare, la întâmplare, tuturor, ci este un Spirit al adevărului oferit în primul rând tuturor Apostolilor, ca să îi însufleţească şi să îi îndrume spre misiunea concretă religioasă pentru care au fost aleşi de Isus.
Promisiunea făcută Apostolilor că va trimite Spiritul este inseparabilă de numirea lor de către Isus în „funcţia” de Apostoli. Isus îi numeşte Apostoli şi le încredinţează o misiune; le promite, în acelaşi timp, că va trimite Spiritul; aceste două acte sunt legate. Acestea sunt confirmate cu certitudine în relatarea de către Sf. Ioan a uneia dintre apariţiile lui Isus în faţa apostolilor după Înviere: „A suflat asupra lor şi le-a zis: ‘Primiţi pe Spiritul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute'” (Ioan 20,22-23). Prin urmare, dintr-o suflare (şi nu este un joc de cuvinte!) Isus face legătura dintre darul Spiritului Sfânt şi apostoli, prin chiar rolul său de judecător şi arbitru al faptelor discipolilor Săi, rol pe care, conform Evangheliei după Matei (18,17), Isus l-a văzut ca fiind una dintre funcţiile „Bisericii”. Apostolii primesc sarcina de a îndeplini această funcţie a „Bisericii” în acelaşi timp în care Isus suflă Spiritul asupra lor. Cu alte cuvinte, rolul lor „carismatic” în cadrul Bisericii se leagă strâns de rolul lor „instituţional”. Spiritul nu va opera înafara Bisericii, ci prin Biserică, iar în primă instanţă prin conducătorii ei.
Coborârea Spiritului Sfânt
Sărbătoarea Rusaliilor este binecunoscută ca ziua în care Spiritul Sfânt, promis mai înainte de Isus, a venit cu adevărat. Venirea Sfântului Spirit la Rusalii nu este în contradicţie cu faptul că, după Înviere, Isus îl „suflase” deja asupra apostolilor pe Spiritul Sfânt (cf. Ioan 20,22). Nimic nu îl împiedică pe Dumnezeu să îl trimită pe Spiritul Său în moduri particulare, în scopuri particulare (după cum acţionează în diferitele Sacramente ale Bisericii). Isus spusese că Spiritul nu va veni decât când El, Isus, va fi plecat (cf. Ioan 16,7), referindu-se, poate, la Spiritul în plinătatea Lui, când Apostolii vor fi „umpluţi” cu Spiritul Sfânt (Fapte 2,4). Este clar, însă, că Spiritul le-a fost dat Apostolilor, liderii Bisericii, într-un mod cu totul special, prin suflarea lui Isus asupra lor, înainte de coborârea Spiritului Sfânt la Rusalii.
Acest eveniment este descris în capitolul al doilea din Faptele Apostolilor: „Când a sosit ziua Rusaliilor, toţi erau adunaţi împreună în acelaşi loc. Şi, dintr-o dată, s-a iscat din cer un vuiet, ca la venirea unei vijelii puternice, şi a umplut întreaga casă în care stăteau. Atunci le-au apărut nişte limbi ca de foc împărţindu-se şi aşezându-se asupra fiecăruia dintre ei. Toţi au fost umpluţi de Spiritul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, după cum Spiritul le dădea să vorbească” (Fapte 2,1-4).
Este interesant în această relatare că nu se spune exact cine sunt „ei”, toţi cei care „erau adunaţi împreună în acelaşi loc”, când a coborât Spiritul Sfânt. Erau Apostolii singuri? Mai departe, după ce „mulţimea” a fost atrasă de un sunet şi a auzit vorbindu-se în limbi (Fapte 2,6), textul ne informează că „Petru, stând în picioare, împreună cu cei unsprezece, şi-a ridicat glasul şi le-a spus…” (Fapte 2,14). Acest lucru sugerează, alături de faptul că stăteau împreună în aceeaşi casă, aşadar într-un spaţiu destul de restrâns ca să putem vorbi de un grup prea mare, că Spiritul a descins numai asupra Apostolilor. Doar lor le-a fost promis, în definitiv, Spiritul (cf. Ioan 14,16.26 etc.).
Cu toate acestea, o puternică tradiţie creştină atestă faptul că la Rusalii, Spiritul nu ar fi coborât numai asupra apostolilor, ci asupra întregii adunări bisericeşti, adunate în rugăciune. Această tradiţie susţine că, într-un anumit sens, Rusaliile constituie ziua în care Biserica, născută din coasta lui Cristos pe Cruce, s-a manifestat pentru prima oară ca un trup activ, viu, sfinţitor şi propovăduitor – o instituţie ce îi recunoaşte pe Apostoli ca lideri necontestaţi, însă în care fiecare membru se poate bucura de binefacerile Spiritului Sfânt, şi, mai mult, are un rol şi o responsabilitate, de a-l face cunoscut pe Cristos lumii. Această tradiţie este susţinută şi de pasaje anterioare din Faptele Apostolilor, care indică faptul că, încă dinainte de coborârea Spiritului Sfânt, au existat în mod sigur mulţi alţi adepţi ai lui Isus, pe lângă Apostoli, alţi discipoli care „ne-au însoţit în tot timpul cât a trăit printre noi Domnul Isus” (Fapte 1,21).
Se mai ştie tot din Faptele Apostolilor că, tot înainte de coborârea Spiritului Sfânt, Apostolilor li se alăturau în devoţiunile şi rugăciunile lor către Isus de către femeile „şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii lui” (Fapte 1,14). Grupul de persoane care îi însoţeau pe Petru şi pe ceilalţi Apostoli urcase la „cam o sută douăzeci de persoane” (Fapte 1,15). Prin urmare, tradiţia care afirmă că la Rusalii Spiritul a coborât peste întreaga comunitate în rugăciune este foarte potrivită. Trupul Bisericii, în definitiv, trebuia să fie umplut de Spiritul Sfânt în toate membrele sale, nu numai în liderii săi.
Întâietatea Apostolilor ca lideri ai Bisericii fusese deja oricum stabilită fără tăgadă de către Isus, înainte de „a sufla” asupra lor; ca urmare, această autoritate nu era nevoie să fie validată la Rusalii. Autoritatea şi întâietatea Apostolilor a fost, în orice caz, destul de evidentă la şi după Rusalii; de fapt, cel mai important rezultat al Rusaliilor a fost acela că Apostolii au purces imediat la punerea în fapt a misiunii pe care Cristos le-o încredinţase. Rolul de autoritate şi conducere dat lor de Cristos a devenit funcţional. Ei au început să proclame „Vestea Bună” a răscumpărării noastre de către Isus Christos („Evanghelia”, în greacă „Evangelium”, înseamnă „Vestea cea Bună”). Sub conducerea lor, comunitatea pe care au fost împuterniciţi să o formeze şi să o conducă a devenit un fel de entitate vie, aşa cum o dorise Cristos. Cu alte cuvinte, ca trup viu şi funcţional, cu „cap” şi „membre” – Trupul lui Cristos -, „Biserica” îşi are începutul efectiv la Rusalii, după cum atestă tradiţia creştină – un nou tip de comunitate umană în care este prezent Spiritul lui Dumnezeu.