Sacramente: Spovada

Autor: Radu Capan
Sursa: Cateheza.ro

În parohia greco-catolică cu hramul „Coborârea Spiritului Sfânt”, din Cluj-Napoca, Liturghia copiilor este precedată începând din toamna anului 2010 (până probabil la jumătatea anului 2011) de prezentări de 5 minute dedicate Sacramentelor. Textele şi prezentările sunt incluse mai jos, iar la sfârşitul materialului găsiţi legăturile pentru a le descărca (fişiere Word şi PowerPoint). Punctul de plecare este Catehismul Bisericii Catolice şi diverse cărţi. Materialul a fost verificat de pr. Florin Casian Bozântan, consilier teologic în Eparhia de Cluj-Gherla. Serialul apare publicat duminică de duminică pe situl Cateheza.ro.

 
Sacramente: Spovada (I)

Murdăria, că este vorba de cea dintr-un oraş, dintr-o locuinţă, a trupului sau a sufletului unei persoane, nu place nimănui. Şi dacă suntem atât de atenţi cu murdăria de lângă noi, ce facem cu cea din noi? În fapt un suflet murdar poate fi mai respingător decât un trup murdar. Şi aşa cum murdăria de lângă noi este sursă de boli, un risc pentru sănătate, la fel şi murdăria din noi este un mediu propice pentru îmbolnăvire – a sufletului în acest caz.

Între Sacramentele pe care Isus Cristos le-a lăsat prin Biserică, se află şi două căi de curăţire a sufletului. Pe de o parte este Botezul, o baie în apele căreia suntem curăţiţi în principal de păcatul strămoşesc, şi pe de altă parte este Spovada, în care prin lacrimile pocăinţei suntem curăţiţi de păcatele făcute ulterior. Dacă omul, după Botez, nu ar mai păcătui, nu ar mai fi nevoie de Spovadă. Dar viaţa nouă primită prin Botez, aşa cum am văzut la prezentarea corespunzătoare, nu a anulat fragilitatea naturii noastre şi nici înclinaţia spre păcat, ceea ce face din Spovadă un mijloc de har esenţial pentru mântuire. Pentru a sublinia aceasta, Părinţii Bisericii descriau Sacramentul Spovezii ca „a doua plută de salvare după naufragiul care este pierderea harului”.

Este interesant de observat că acest Sacrament are mai multe nume. I se spune şi Sacramentul Convertirii, etimologia cuvântului dându-ne de înţeles că el presupune o întoarcere, o schimbare de direcţie. Pilda prin excelenţă folosită pentru a explica Spovada este cea a fiului risipitor care, reflectând în inima sa, pe când suferea de foame între porcii pe care îi îngrijea, a luat hotărârea să se întoarcă acasă, adică să se convertească. Se mai foloseşte şi numele de Sacramentul Pocăinţei, care subliniază necesitatea căinţei celui care doreşte să primească iertarea de la Dumnezeu.

Apoi îi spunem şi Sacramentul Spovezii sau Mărturisirii, în care accentul cade pe faptul că penitentul îşi spune păcatele în faţa preotului. În schimb numele de Sacramentul Iertării pune accentul pe faptul că prin acest Sacrament, penitentul primeşte iertare de la Dumnezeu, prin preot, pentru păcatele mărturisite. Şi, în fine, se mai foloseşte şi expresia Sacramentul Reconcilierii, pentru că acest instrument de har reface comuniunea pe verticală între credincios şi Dumnezeu, dar şi pe orizontală cu semenii.

Rugăciune

Sfântul Ioan Botezătorul, pregătind venirea lui Isus, cerea oamenilor timpului său să se convertească, să lase în urmă vechile obiceiuri păcătoase, pentru a-şi deschide inima spre Dumnezeu. Biserica, aflată într-o permanentă aşteptare a celei de-a doua veniri a lui Isus, înnoieşte fără încetare chemarea Înaintemergătorului. Toată viaţa noastră trebuie să fie o convertire, adică o întoarcere de pe căile greşite pe care ajungem spunând „da” diverselor ispite. Conştientizând nu doar greşelile noastre ci şi iubirea infinită a lui Dumnezeu, să recurgem în mod frecvent la Sacramentul Spovezii, căutând să ne păstrăm cât mai curat sufletul – fereastra noastră spre cer.

 
Sacramente: Spovada (II)

Sacramentul Spovezii este un sacrament de curăţire, care, evident, nu vizează murdăria trupească, ci cea sufletească. Iar această murdărie vine de la păcatele pe care le comitem. Apostolul Ioan ne aminteşte că „dacă spunem că nu avem păcat, ne înşelăm pe noi înşine, iar adevărul nu este în noi. Dacă însă ne mărturisim păcatele, Dumnezeu este fidel şi drept ca să ni le ierte şi să ne cureţe de orice nedreptate.” Dar ce este păcatul? Sfântul Augustin îl defineşte ca fiind „un cuvânt, o faptă sau o dorinţă contrare legii veşnice”. Iar Catehismul Bisericii Catolice nuanţează: o greşeală împotriva conştiinţei drepte; o jignire adusă lui Dumnezeu; o neascultare, o revoltă, o împotrivire la iubirea divină.

Despre păcat se poate vorbi în termeni juridici ca fiind o încălcare a poruncilor divine. Din perspectivă relaţională păcatul este ceva ce deteriorează legătura noastră cu Dumnezeu. Este important să reţinem că, chiar dacă păcatul nostru este îndreptat împotriva lui Dumnezeu sau a semenilor, primii afectaţi suntem noi. Dar nu numai. Păcatele fiecăruia – la fel ca şi, la polul opus, faptele bune – se răsfrâng şi asupra celorlalţi, dat fiind că împreună, cu toţii, formăm un singur trup, un trup al cărui cap este Cristos. Dumnezeu rămâne singurul căruia păcatul nostru nu îi poate dăuna, dincolo de tristeţea pe care o resimte ca Tată, asemenea oricărui părinte atunci când copilul său alege răul în locul binelui.

Cum se comite un păcat? Biserica ne învaţă că sunt patru moduri, pe care le mărturisim în rugăciunea dinaintea Împărtăşaniei: cu gândul, cu cuvântul, cu fapta sau cu omisiunea. Când ne gândim la păcate, cel mai adesea ne oprim la cele cu fapta: am lovit? am furat? Există însă şi păcate ce se fac cu cuvântul, precum atunci când minţim, vorbim urât, folosim nepotrivit numele sfintele… Apoi sunt păcatele comise cu gândul. Să ne amintim ce spune Isus în predica de pe munte: „Oricine priveşte o femeie, dorind-o, a şi comis adulter cu ea în inima lui.” Ura, invidia, gelozia sunt păcate ce îşi au sălaşul în gândurile noastre. În fine, poate cele mai neglijate păcate sunt cele comise prin omisiune. Este vorba de binele pe care am fi putut să îl facem, dar nu l-am făcut. Mâna pe care am fi putut-o întinde semenului în nevoie dar nu am întins-o, vorba bună pe care ar fi aşteptat-o de la noi dar nu am spus-o – sunt doar câteva exemple de păcate prin omisiune.

Rugăciune

În societatea de astăzi, în care aproape totul este relativ şi permis, despre păcat se vorbeşte tot mai puţin. Aceasta însă nu îl face inexistent, ci dimpotrivă, mai prezent. Legea morală, înscrisă în noi, ne dă criteriile cu ajutorul cărora fiecare, în conştiinţa sa, îşi poate judeca cuvintele, faptele şi dorinţele. Să îi cerem Spiritului Sfânt să ne trimită lumina Sa atunci când ne examinăm conştiinţa. A recapitula seara ceea ce am făcut rău, precum şi a identifica binele pe care ar fi trebuit să îl facem, trebuie să devină un obicei zilnic. Lucrând zi de zi conştiinţa ne va fi uşor să ne identificăm păcatele, pe fiecare după gravitatea lui, cerând apoi iertarea lor prin Sacramentul Spovezii.

 
Sacramente: Spovada (III)

Dumnezeu ne-a creat făpturi cu trup – iar cei care se opresc la aceasta, înţeleg să se îngrijească exclusiv de cele trupeşti. Ne-a dăruit însă şi suflet, unul care, spre deosebire de cel al animalelor şi plantelor, este înzestrat cu raţiune (ceea ce ne face responsabili de acţiunile noastre, şi implicit răspunzători pentru păcatele săvârşite); şi în plus este nemuritor (ceea ce înseamnă că răsplata sau pedeapsa noastră la judecata divină este veşnică). Pe lângă faptul că ne-a dăruit trup şi suflet, Dumnezeu doreşte să ne facă părtaşi la viaţa Sa divină.

Dacă ne închipuim sufletul ca pe o haină albă, păcatele sunt cele care pătează această haină. Şi evident, Spovada este cea care ne curăţă haina murdară de păcate. Există însă păcate şi păcate, după cum sunt pete şi pete. În funcţie de gravitatea lor, se poate vorbi despre păcate uşoare (veniale sau lesne-iertătoare), respectiv de moarte (cele grave). Păcatele uşoare pot fi considerate pete mici: haina rămâne albă, dar e pătată. Păcatul de moarte acoperă însă în totalitate haina, care devine neagră. Păcatele uşoare rănesc relaţia noastră cu Dumnezeu; devenim pasibili de pedepse vremelnice; îngreunează avansarea noastră pe drumul spre sfinţenie; dar, cu toate acestea, rămânem vii spiritual.

Prin păcatele de moarte însă ne întoarcem împotriva lui Dumnezeu, iar consecinţa imediată şi foarte gravă este moartea spirituală prin pierderea vieţii divine, respectiv a harului sfinţitor. De asemenea, ne expunem pericolului pedepsei veşnice. Când este însă un păcat de moarte? Se cer îndeplinite simultan trei condiţii: să aibă ca obiect o materie gravă, să fie săvârşit cu ştiinţă deplină şi cu voinţă deplină. Materia gravă ne-o dau cele Zece Porunci; ştiinţa deplină se referă la faptul de a şti că ceea ce facem este greşit; iar voinţa deplină la faptul că dorim să facem respectivul act, că există consimţământ total din partea noastră. Dacă una dintre aceste trei condiţii nu este îndeplinită, păcatul nu este de moarte ci venial.

Revenind la analogia cu petele, se poate naşte o întrebare: există pete care nu pot fi scoase, sau păcate ce nu pot fi iertate? Isus Cristos însuşi a spus: „Cine va huli împotriva Spiritului Sfânt nu are iertare în veac, ci este vinovat de osânda veşnică.” Nu este vorba, evident, de vreo limită a îndurării lui Dumnezeu – care este de fapt infinită. Cazul se referă strict la cei care resping milostivirea divină, şi deci iertarea păcatelor, refuzând ei înşişi mântuirea.

Rugăciune

Păcatele mici nespovedite, ne învaţă Biserica Mamă, ne predispun treptat la comiterea păcatelor de moarte. Înţelegând aceasta, dorim să evităm orice ocazie care ne duce la păcat, pentru a ne păstra cât mai curat sufletul. Mai mult decât teama de pedeapsa veşnică, dorim ca teama de a strica prietenia cu Tine, Dumnezeule, Părinte ceresc, să ne facă să fugim de păcat, iar atunci când greşim să îţi cerem cât mai rapid iertare prin Spovadă. Ştim că acolo vom găsi mereu un Tată risipitor în iubire, şi pentru aceasta te lăudăm în vecii vecilor. Amin.

 
Sacramente: Spovada (IV)

Păcatele pot – după gravitatea lor – să deterioreze sau chiar să distrugă de tot haina harului sfinţitor. Din fericire, Biserica ne pune la dispoziţie o cale de refacere a stării de har: Sacramentul Spovezii. Tocmai în acest sens, ea cere ca fiecare credincios să îşi mărturisească păcatele cel puţin o dată pe an, înainte de Paşti, dar aceasta este cerinţa minimă. În fapt, fiecare dintre noi ar trebui să ne spovedim la câteva săptămâni, la o lună… Au fost sfinţi care se spovedeau săptămânal şi nu pentru că ar fi păcătuit frecvent, ci din dorinţa de a-şi păstra sufletul curat şi de a beneficia de harurile primite prin Sacramentul Spovezii.

Impulsul nostru în faţa păcatului comis trebuie să fie deci să mergem să ne spovedim. Să nu uităm însă că Spovada nu începe în confesional, ci în afara lui. Primul pas trebuie să fie mereu examinarea conştiinţei, pentru a identifica păcatele pe care mai apoi le vom mărturisi. Invocând lumina Spiritului Sfânt, ne facem o radiografie cinstită a sufletului, identificând toate greşelile făcute împotriva lui Dumnezeu şi a semenilor. Trecerea lor în revistă ne aduce la al doilea pas: căinţa pentru păcatele făcute. Această căinţă poate veni din teama de pedepsele pe care le merităm din cauza păcatelor, dar adevăratul motiv pentru care ar trebui să simţim o adâncă părere de rău este faptul că am trădat, am stricat, am rănit prietenia noastră cu Dumnezeu. Şi dacă am conştientizat păcatele şi ne căim de răul făcut, ne vom propune desigur să ne îndreptăm şi să evităm păcatul, începând de la contextele care ne conduc la el – propunerea de îndreptare este al treilea pas.

Abia când aceşti trei paşi au fost făcuţi, suntem gata să intrăm în confesional. Aici mărturisim lui Dumnezeu, în faţa preotului, păcatele identificate prin examinarea conştiinţei – este al patrulea pas -, reînnoind la final căinţa şi propunerea de îndreptare. Preotul ne va oferi sfaturi, cuvinte de întărire, dar mai ales dezlegarea de păcate în numele lui Dumnezeu. Spovada nu se încheie însă aici: pentru ispăşirea păcatelor tocmai iertate, preotul ne va indica un canon, care cel mai adesea constă în rugăciuni, dar poate include şi gesturi concrete, mai ales când prin acestea se poate repara un rău făcut (de exemplu: înapoierea unui lucru furat, recunoaşterea unor minciuni grave sau a calomniilor care au dăunat reputaţiei unei persoane…). Împlinirea acestui canon reprezintă al cincilea şi ultimul pas pentru o Spovadă bună.

Rugăciune

Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă ca, asemenea registrelor de contabilitate, să avem şi unul al păcatelor făcute. „Înainte de a te culca şi înainte de a te fura somnul”, spune el, „ia-ţi cartea ta, care este conştiinţa, şi adu-ţi aminte de păcatele tale! Dacă ziua nu ai avut vreme, că a trebuit să îţi vezi de afaceri, când te culci, nimeni nu te mai perturbă, nimeni nu mai bate la uşă. Vorbeşte deci cu inima ta şi cu sufletul tău spunând: Suflete al meu, iar am irosit o zi. Ce bine, ori ce rău am făcut în ziua aceasta?” Să cerem ajutor de Sus ca să facem din examinarea zilnică a conştiinţei un obicei, şi atunci examinarea dinaintea Spovezii va fi mai temeinică şi uşor de făcut.

 
Sacramente: Spovada (V)

„Cine poate să ierte păcatele, decât singur Dumnezeu?” (Marcu 2,7), se întrebau evreii auzindu-l pe misteriosul Fiu al tâmplarului dând dezlegare de păcate paraliticului adus de prietenii Săi. Atunci Isus, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, ca să arate că „are puterea de a ierta păcatele pe pământ” (v. 10), l-a vindecat pe bolnav. Acţiunile Sale, inclusiv curăţirea sufletelor de păcate, sunt continuate prin Sacramente, ai căror administratori sunt slujitorii Bisericii întemeiate de El. Apostolilor, iar prin ei Episcopilor şi preoţilor din toate timpurile, Cristos le-a încredinţat puterea specială a dezlegării de păcate: „Cărora le veţi ierta păcatele, vor fi iertate; cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20,23).

În Biserica Primară, şi în secolele ce au urmat, Sacramentul Spovezii s-a conturat treptat. Au existat la început diverse exagerări, precum concepţia că după Botez (care şterge păcatul strămoşesc dar şi toate păcatele personale comise până atunci) nu mai putea exista vreo altă ştergere a păcatelor. Alţii în schimb considerau că pentru un păcat grav nu se poate primi dezlegare decât o singură dată. Şi la nivelul practicii lucrurile au stat pe alocuri altfel la început: se practica şi mărturisirea în public a păcatelor (evident, foarte ruşinoasă), iar în cazuri foarte grave, ispăşirea penitenţei cerute putea dura şi ani de zile. Mai mulţi Părinţi ai Bisericii au subliniat necesitatea Spovezii, separat de Botez. Sf. Ciprian spunea de exemplu: „Fiecare să îşi mărturisească păcatul cât mai este în această lume, cât timp mai poate fi primită mărturisirea lui, cât timp este încă plăcută lui Dumnezeu ispăşirea şi iertarea dată de preoţi”. În fine, Concilii ca cele din Trento sau din Lateran au fixat cu claritate învăţătura Bisericii despre acest Sacrament.

Din păcate, nu toţi înţeleg valoarea Spovezii. Unii nu îşi mărturisesc păcatele din mândrie, alţii din autosuficienţă. Sunt şi aceia ce se poticnesc de prezenţa preotului, scăpând din vedere faptul că în spatele preotului Cristos este cel care ascultă şi dezleagă de păcate. Preotul, cu experienţa acumulată în scaunul de spovadă, oferă sfaturi valoroase pentru creşterea spirituală, dar mai ales indică, prin canon, modul de ispăşire a păcatelor spovedite. Pe de altă parte trebuie să nu uităm că preotul este obligat să păstreze secretul absolut legat de cele auzite în Spovadă. Secretul Spovezii, care nu admite excepţii, se numeşte sigiliu sacramental, fiindcă ceea ce penitentul i-a dezvăluit preotului rămâne „sigilat” de Sacrament.

Rugăciune

„Oare doresc Eu moartea păcătosului, zice Domnul Dumnezeu, şi nu mai degrabă să se întoarcă de la căile sale şi să fie viu?” (Iezechiel 18,23). Cristos ni te-a revelat, Doamne, ca Tată milostiv, care ne întinde mereu mâna când cădem, pentru ca să ne ridicăm şi să mergem mai departe. Şi aceasta o faci oferindu-ne Spovada, la care apelăm conştienţi că în acest Sacrament „preotul împlineşte slujirea Bunului Păstor care caută oaia pierdută, a Bunului Samaritean care oblojeşte rănile, a Tatălui care îl aşteaptă pe fiul risipitor şi îl primeşte când se întoarce, a dreptului judecător care nu caută la faţa omului şi a cărui judecată este în acelaşi timp dreaptă şi milostivă” (CBC 1465).

 

Dacă doriţi, puteţi descărca toate materialele folosite mai sus:

• Fişierul PPTX – partea I
• Fişierul Word – partea I
• Fişierul PPTX – partea a II-a
• Fişierul Word – partea a II-a
• Fişierul PPTX – partea a III-a
• Fişierul Word – partea a III-a
• Fişierul PPTX – partea a IV-a
• Fişierul Word – partea a IV-a
• Fişierul PPTX – partea a V-a
• Fişierul Word – partea a V-a