Mitul suprapopulării

Teme: Bioetică.
.
Publicat la 24 noiembrie 2009.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: pr. Frank Pavone
Traducere: Antonia Dejeu
Sursa: This Rock, decembrie 2008

Prea multi?

Suntem prea mulţi?

Nu s-a întâmplat tocmai după cum se temeau unii. În 1798 rev. Thomas Malthus, un teoretician al suprapopulării, a prezis că în anul 1890 oamenii ar fi avut loc pe planetă doar stând în picioare. Cu aproape două secole mai târziu, în anii 1970, mass-media avertiza că în jurul anilor 1990 vom fi nevoiţi să construim imense insule artificiale în mijlocul oceanelor pentru a face loc întregii populaţii terestre. Se pare că nu există acest pericol.

Cu toate acestea există persoane care nu vor să înveţe din experienţă, şi auzim şi astăzi vorbindu-se despre problema „suprapopulării”. Această aşa-zisă problemă, care, aşa cum vom vedea mai jos, este falsă, este folosită drept justificare pentru uciderea unor persoane prin avort şi pentru intervenţia statului în libertatea autentică de a se reproduce, dată de Dumnezeu familiilor, cuplurilor. Mitul „nemuritor” al suprapopulării are la bază de fapt o mulţime de mituri, unele statistice, altele filosofice, altele spirituale.

„A avea copii este egoist”

Toni Vernelli din Somerset, Anglia, şi-a avortat copilul şi apoi a făcut o operaţie de sterilizare la vârsta de 27 de ani. De ce? Vroia să reducă „urma de carbon” şi să dea o mână de ajutor la salvarea planetei. Logodnicul, actualul ei soţ, era de aceeaşi părere, şi i-a făcut cadou o felicitare. „A avea copii e egoist”, spunea Toni. „Menţinerea unei descendenţe genetice se face pe cheltuiala planetei… Fiecare persoană care se naşte are nevoie de mai multe alimente, mai multă apă, mai mult pământ, mai mult combustibil fosil, mai mulţi copaci şi produce mai mult gunoi, mai multă poluare, mai multe gaze cu efect de seră, şi înrăutăţeşte problema suprapopulării.”

Sarah Irving este de aceeaşi părere. „Mi-am dat seama că un copil ar polua planeta – şi faptul de a nu avea nici un copil este cel mai ecologic lucru pe care pot să îl fac.” Nu toate persoanele au aderat cu atât de mult entuziasm la miturile suprapopulării precum aceste două entuziaste, dar ele ne amintesc că miturile au un impact asupra culturii noastre şi este nevoie să fie contracarate.

Înşelătoria

De-a lungul secolelor s-a dus un adevărat război al ideilor asupra suprapopulării. În jurul anului 1970 o publicaţie a rev. Malthus a fost primită cu interes reînnoit. Malthus, un economist britanic, a scris Essay on the Principle of Population (Eseu asupra Principiului Populaţiei) în 1798. Pe scurt, îl alarma diferenţa între progresia aritmetică (2 – 4 – 6 – 8) şi progresia geometrică (2 – 4 – 8 – 16). Iată teza sa centrală:

„Puterea populaţiei este mult mai mare decât capacitatea Pământului de a produce cele necesare supravieţuirii omului. Populaţia, dacă nu este controlată, creşte în progresie geometrică. Cele necesare supravieţuirii, doar în progresie aritmetică. Prin legea naturii noastre, pentru care mâncarea este necesară vieţii, efectele celor două puteri inegale trebuie să devină egale. Aceasta implică un control al populaţiei decis şi constant pentru evitarea dificultăţilor supravieţuirii.”

Alţi alarmişti ai populaţiei s-au alăturat acestei viziuni în momente diferite. În 1972 Paul Erlich, autorul cărţii The Population Bomb (Bomba Populaţiei), a avertizat că 65 de milioane de americani ar putea muri de foame înainte de 1985. În acelaşi an Planned Parenthood World Population a lansat un articol intitulat „Rasa umană mai are de trăit 35 de ani: după aceea oamenii vor începe să mănânce plancton. Sau oameni.”

Premiul pentru previziuni isterice este însă câştigat de demograful de la Princeton, Ansley Coale, care a spus că trecem printr-un „proces de creştere care, în 65 de secole, în absenţa unor limitări impuse de mediu, ar putea genera o sferă solidă de corpuri vii a cărei rază ar creşte, dacă ignorăm relativitatea, cu o viteză egală vitezei luminii” (Increases in Expectation of Life and Population Growth, Proceedings of the International Population Conference, pg. 36).

Realitatea

Realitatea, însă, este alta. Populaţia globului s-a dublat, de la 3 miliarde în 1960, la 6 miliarde în 2000. Această creştere, însă, nu s-a datorat reproducerii prea rapide, ci morţii întârziate. Datorită progreselor medicinii moderne, rata mortalităţii a scăzut în mod dramatic în această perioadă. Rata mondială a fertilităţii a scăzut în întreaga perioadă. În 1960 media era de 6 copii pentru fiecare femeie; în 2002 era doar de 2,6. Nivelul reînnoirii populaţiei este în jur de 2,1, mai bine zis este numărul de copii pe care trebuie să îi aibă fiecare familie pentru a menţine constant numărul populaţiei. (Cei 0,1 suplimentari sunt pentru compensarea familiilor care nu au copii). Un alt mod de a descrie această modificare a ratei fertilităţii în perioada în care populaţia mondială s-a dublat este: am adăugat în fiecare an 2,1% din populaţia mondială, dar până în 2002, creşterea a coborât la doar 1,2 procente.

Naţiunile Unite publică analize ale populaţiei. În previziunile asupra creşterii populaţiei în viitor, Naţiunile Unite descriu diferite versiuni ale acesteia, numite „variante”. Potrivit „variantei medii”, ONU presupune o creştere a populaţiei mondiale până la 8,9 miliarde până în 2050, urmată de o stabilizare la 10 miliarde. În schimb „varianta modestă” – care este, de obicei, cea corectă – arată o echilibrare la 7,3 miliarde în 2040. Odată ce populaţia se stabilizează în acest mod, începe să scadă. Nu se mai dublează în nici un caz.

După cum subliniază expertul demograf Steven Mosher, „varianta modestă” a Naţiunilor Unite nu este evidenţiată în rapoartele ONU; dimpotrivă, este îngropată între detalii. Mai mult, „varianta medie”, care prevede un număr mai mare al populaţiei, se bazează pe o presupunere care nu este de loc explicată (şi nerealistă), mai precis aceea că toate ţările, în următorii 50 de ani, vor atinge un nivel al fertilităţii de 1,85 copii pentru fiecare femeie. Presupunerea, cu alte cuvinte, este aceea că rata fertilităţii nu va coborî mai jos de atât. De fapt, însă, rata fertilităţii în multe ţări a scăzut şi mai mult decât acest prag imaginar. Având în vedere că societăţile moderne au rate a fertilităţii care se situează între 1,1 şi 1,6, pragul de 1,35 pare mult mai credibil.

Rata creşterii populaţiei mondiale a scăzut deci în mod constant din 1960. Tehnologiile medicale, reducerea mortalităţii infantile, au schimbat părerea familiilor de agricultori cum că au nevoie de un număr mare de copii. Creşterea bunăstării a dus la scăderea numărului de naşteri şi la creşterea vârstei celor care se căsătoresc. A crescut speranţa de viaţă, şi, ca urmare, creşte populaţia. Dar în cele din urmă cu toţii mor. În ţările în care rata natalităţii este sub nivelul de reînnoire, populaţia poate să crească şi datorită imigraţiei, aşa cum s-a întâmplat în SUA, Canada şi Australia.

Foametea din lume nu se datorează lipsei alimentelor. Studiile arată în mod consistent că planeta a produs şi poate produce destule alimente pentru populaţia prezentă şi viitoare. După cum observă Randy Alcorn, foametea apare datorită combinării mai multor factori, care includ dezastre naturale, războaie, lipsa unor tehnologii, folosirea iresponsabilă a resurselor, risipa, lăcomia, ineficienţa guvernelor, o distribuire necorespunzătoare a alimentelor. Problema care ni se prezintă în multe locuri nu este suprapopularea, ci supraconcentrarea populaţiei.

Niciodată scăderea ratei fertilităţii în lumea întreagă nu a mai fost atât de intensă pentru o perioadă de timp atât de lungă. Cele mai multe ţări din Europa occidentală trec prin probleme economice pe care guvernele lor le atribuie reducerii populaţiei. Experţii demografi ai ONU au declarat că însăşi existenţa unor naţiuni este în pericol, datorită scăderii numărului de copii care se nasc în familii. Potrivit Dr. Joseph Chamie, fostul director al Diviziei Populaţiei al Departamentului ONU al Afacerilor Economice şi Sociale:

„Niveluri foarte scăzute ale fertilităţii duc nu doar la scăderea numărului populaţiei, ci şi la o îmbătrânire rapidă a acesteia. Aceste modificări ale dimensiunii şi ale structurii au semnificative consecinţe sociale, economice şi politice, în aceste ţări şi regiuni. Aceste consecinţe trebuiesc abordate astăzi, nu mâine (Statement to the Commission on Population and Development, sesiunea a 32-a, martie 1999).”

(Anti)antropologie

Brian Clowes, director al departamentului de cercetare al Human Life International, subliniază că suporterii controlului populaţiei nu doresc ca populaţia să se oprească la un nivel de creştere zero. Ei doresc ca aceasta să continue să crească cu unul sau două miliarde, iar apoi să se aplice la nivel mondial politica fiului unic. Sâmburele gândirii lor nu este doar matematica, ci o antropologie eronată, o viziune deformată asupra speciei umane. Potrivit acestei viziuni, specia umană nu are nimic special, nimic care să o deosebească de animale. De aceea orice decizie privind bunăstarea noastră implică luarea în calcul a bunăstării „celorlalte” animale. Unii ne văd ca fiind inferiori animalelor, un fel de cancer al pământului. „Trebuie să oprim cancerul creşterii populaţiei,” spune Paul Ehrlich în The Population Bomb.

Susţinătorul avortului Warren Hern exprimă această viziune în modul următor: „Specia umană este un răpitor, un organism prădalnic cu toate caracteristicile unei tumori maligne… Una dintre principalele caracteristici ale creşterii canceroase este rezistenţa la reglementare. Creşterea nu este controlată… Ideile care furnizează bazele filosofice ale distructivităţii omeneşti pot fi găsite în mod deosebit în etica iudeo-creştină, care îşi propune să sfinţească stăpânirea naturii din partea omului. Această tradiţie a eliminat şi a nesocotit faptul biologic semnificativ că omul este un animal ca multe altele, susţinând că este darul lui Dumnezeu pentru creaţie – floarea universului” (Discurs la Universitatea Colorado, Boulder, februarie 1990). Margaret Sanger, fondatoarea Planned Parenthood, are o problemă similară cu etica creştină a carităţii, deci se opune ajutării săracilor.

Din când în când primesc prin poştă materiale pro-avort, care exprimă satisfacţia sau chiar bucuria provocată de numărul ameţitor de avorturi chirurgicale şi chimice din întreaga lume, deoarece reduc numărul populaţiei. Îţi vine să te întrebi dacă aceştia simt aceeaşi satisfacţie şi bucurie când aud ştiri despre tsunami sau cutremure. Dacă ne gândim bine, şi acestea reduc numărul populaţiei.

Alarmiştii pot fi foarte rar auziţi declarând că sunt pregătiţi să renunţe la viaţă pentru binele planetei. Mai curând ceilalţi sunt cei care trebuie să moară. G. K. Chesterton s-a exprimat în mod fericit, zicând: „Persoanelor care vorbesc despre populaţia în exces trebuie să li se răspundă prin întrebarea dacă se consideră ca făcând parte din acest surplus; dacă nu este aşa, de unde ştie aceasta?” (Introducere la „O colindă de Crăciun”).

Mitul moral şi spiritual

După cum am văzut, problema populaţiei în zilele noastre nu este suprapopularea, ci mai degrabă populaţia în scădere, precum şi distribuirea inegală a resurselor. Dar chiar dacă ar exista o problemă alarmantă a suprapopulării, adepţii controlului populaţiei au comis o eroare morală gravă, aceea că este permis să omori oameni pentru a rezolva problema. Dar scopul niciodată nu scuză mijloacele, şi pentru că uciderea unor nevinovaţi este un rău intrinsec, nici o împrejurare nu ar putea justifica vreodată uciderea oamenilor – născuţi sau nenăscuţi – pentru a reduce problema suprapopulării, chiar dacă scenariul ar fi cel pe care încearcă să ni-l impună unele dintre citatele „extraterestre” pe care le-am văzut mai sus.

Mai mult decât atât, mentalitatea adepţilor controlului populaţiei reflectă un mit spiritual: că fericirea umană şi împlinirea pot fi găsite prin înlăturarea celorlalţi. Aceasta este mentalitatea care hrăneşte avortul şi eutanasia, precum şi controlul populaţiei. Celălalt este văzut ca o ameninţare care trebuie să fie eliminată, şi nu o oportunitate de a se dărui pe sine în dragoste, ca celălalt să poată creşte. Tocmai în dăruirea de sine („Acesta este trupul meu, dat pentru voi…”) creştinul îşi găseşte împlinirea, mai degrabă decât în mitul eliberării atunci când este ucis celălalt („Acesta este trupul meu, pot să fac ce vreau”).

În mod ironic, de multe ori oamenii pe care elita adepţilor controlului populaţiei îi dispreţuiesc sau, în alternativă, mărturisesc că doresc să îi ajute, ne arate calea spre împlinire. În discursul său, la Dejunul de Rugăciune Naţională din Washington, la 3 februarie 1994, Sf. Tereza de Calcutta a povestit învăţămintele pe care le-a tras de la cei săraci şi înfometaţi:

„Am trăit experienţa cea mai extraordinară de iubire faţă de aproapele, cu o familie de hinduişti. Un domn a venit la casa noastră şi a spus: ‘Maică Tereza, este o familie care nu a mâncat de mult timp. Fă ceva.’ Aşa că am luat nişte orez şi m-am dus imediat la ei. Şi i-am văzut pe copii – ochii le străluceau de foame… Şi mama familiei a luat orezul pe care i l-am dat-o şi a ieşit. Când s-a întors, am întrebat-o: ‘Unde ai fost? Ce-ai făcut?’ Şi ea mi-a dat un răspuns foarte simplu: ‘Şi lor le este foame.’ Ceea ce m-a frapat a fost că faptul că ştia – cine erau ei? O familie de musulmani – şi ea ştia. Nu am mai dus alt orez în acea seară pentru că am vrut ca ei, hinduşi şi musulmani, să se bucure de bucuria împărtăşirii.”

Libertatea de a se reproduce

Reducerea populaţiei prin avort, contraceptive, şi recursul la sterilizare a făcut lume mai bună? Nu. Am devenit, după cum subliniază Steven Mosher, semnificativ mai săraci, mai puţin avansaţi din punct de vedere economic, mai uniformizaţi cultural, şi afectaţi de boli incurabile şi multe boli curabile, dar ignorate. Siguranţa nu a crescut, nici mediul nu este protejat mai bine. Industria avortului este singurul sector al economiei, care nu creează bogăţie, ci o distruge, lăsându-ne tot mai săraci. Avortul distruge capitalul uman, resursa fundamentală. Cu toate acestea, adepţii controlului populaţiei propun o ordine de zi care caută să reducă populaţia lumii la un nivel dramatic de scăzut. Încercarea de a face acest lucru duce la politicile guvernamentale, cum ar fi o „politica copilului unic” în China, care pedepseşte cuplurile care concep un al doilea copil.

Părinţii au dreptul fundamental de a-şi controla sistemul de reproducere şi de a stabili numărul şi distanţa dintre copii. Grupurile pro-avort ar fi surprinse să ştie care sunt învăţămintele Bisericii în această privinţă. Ei au deturnat termenul de „dreptul de reproducere”, dar Biserica crede cu adevărat în acest drept, care, desigur, trebuie să fie exercitat într-un mod prin care cuplurile să nu denatureze sensul sexualităţii umane prin degradarea fertilităţii lor, şi în nici un caz prin uciderea descendenţilor, născuţi sau nenăscuţi. Prin urmare, Biserica se opune oricărui plan guvernamental care încearcă să controleze fertilitatea prin stabilirea unor limite dreptului dat de Dumnezeu părinţilor, de a procrea şi a-şi educa copiii. Politicile de control a populaţiei, în cuvintele lui Mosher, arată un paternalism „tehnocratic”, care supun fertilitatea individuală şi a familiilor dorinţelor statului.

Ne putem reveni?

Multe ţări europene au menţinut aceleaşi politici de stimulare a natalităţii pentru o lungă perioadă de timp. Pe când lucram la Consiliul Pontifical pentru Familie din Vatican, la sfârşitul anilor 1990, deseori ajungeau pe biroul meu documente elaborate de Naţiunile Unite cu privire la criza diminuării populaţiei şi diverse propuneri de a inversa rata fertilităţii în multele ţări în care este în scădere. Aceste propuneri includ, de exemplu, un ajutor financiar lunar din partea guvernului pentru familiile cu un anumit număr de copii.

Însă Mosher subliniază faptul că multe dintre aceste politici ignora dinamica familiei naturale, şi în schimb favorizează politici de gen şi de căsătorie neutre (de exemplu, politici care ar da taţilor un stimulent pentru a părăsi munca, permiţându-le un timp îndelungat departe de locul lor de muncă). În schimb, spune el, statul ar trebui să dea libertatea de a decide cuplurilor, pentru a avea numărul de copii dorit, reforma impozitelor fiind un element cheie al soluţiei. Impozitele mari stresează familiile, redirecţionând resursele spre alte contexte, nu spre cele în care sunt necesare pentru a încuraja creşterea economică a familiei.

Papa Ioan Paul al II-lea rezuma în Evangelium Vitae atât problemele programării populaţiei cât şi unele soluţii mai rezonabile: „Astăzi o parte importantă a politicilor favorabile vieţii este problema creşterii populaţiei. Desigur, autorităţile publice au responsabilitatea să intervină pentru a orienta demografic populaţia. Dar astfel de intervenţii trebuie să ia întotdeauna în considerare şi să respecte responsabilitatea primară şi inalienabilă a cuplurilor căsătorite şi a familiilor, şi nu pot folosi metode care nu respectă persoana şi drepturile fundamentale ale omului, începând cu dreptul la viaţă al fiecărei fiinţe umane nevinovate. Prin urmare, este inacceptabil din punct de vedere moral să se încurajeze, să nu mai vorbim să se impună, utilizarea unor metode de contracepţie, cum ar fi sterilizarea şi avortul, în scopul reglementării naşterilor. Modalităţile de soluţionare a problemei populaţiei sunt altele. Guvernele şi diferitele agenţii internaţionale trebuie, mai presus de toate, să depună eforturi pentru a crea condiţii economice, sociale, de sănătate publică, culturale, care să permită cuplurilor căsătorite să aleagă în materie de procreare în deplină libertate şi cu responsabilitate autentică. Aceste organisme trebuie să facă apoi eforturi pentru a asigura oportunităţi mai mari şi o distribuţie mai echitabilă a bogăţiei, astfel încât toată lumea să poată să împărtăşească mai echitabil bunurile create. Soluţiile trebuie să fie căutate la nivel global, prin stabilirea unei economii reale de comuniune şi schimburi de mărfuri, la nivel naţional şi internaţional. Aceasta este singura modalitate de a respecta demnitatea persoanelor şi a familiilor, precum şi patrimoniul cultural autentic al persoanelor” (nr. 91).

Către o etică a speranţei

Am menţionat rapoartele cu privire la de-populare care au ajuns pe biroul meu atunci când am lucrat la Vatican. Adesea ele conţineau propunerile naţiunilor pentru a creşte rata fertilităţii. Una din aceste propuneri s-a remarcat dintre toate celelalte: insuflă oamenilor speranţă. Speranţa se află în centrul culturii vieţii, pentru că este în centrul evangheliei. Este cheia pentru dezminţirea tuturor miturilor despre „suprapopulare”. Speranţa este ceea ce ne dă puterea de a spune „Da” vieţii. Speranţa se adresează lumii şi se îndreaptă către viitor şi spune: „Da, putem primi mai mulţi copii aici”, pentru că, aşa cum a scris Papa Ioan Paul al II-lea, „viaţa este întotdeauna un bine” (EV 31).

La trecerea în mileniul III, populaţia lumii a ajuns la 6 miliarde. Alarmiştii problemei populaţiei deplâng acest fapt. Dar un grup internaţional de lideri a emis o declaraţie care reflectă, dimpotrivă, speranţa plină de bucurie pe care ar trebui să o împărtăşim noi toţi: „Suntem recunoscători bebeluşului cu numărul şase miliarde pentru că a venit pe lume. Bebeluşul Şase Miliarde, băiat sau fată, roşu sau galben, negru sau alb, nu este o îndatorire, ci un bun inestimabil. Nu este un blestem, ci o binecuvântare. Pentru noi toţi” (Declaraţia Institutului de Cercetări a Populaţiei, 11 octombrie 1999).

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *