Miercurea Cenuşii: poarta de intrare în Postul Mare

Teme: Liturgie.
.
Publicat la 24 februarie 2009.
Print Friendly

Autor: Lawrence E. Mick
Traducere: Radu Capan
Sursa: AmericanCatholic.org

Se ştie că una dintre zilele de peste an care strâng cei mai mulţi credincioşi este Miercurea Cenuşii. Deşi nu este o zi de sărbătoare obligatorie, mulţi oameni nu ar lăsa să treacă această zi fără să ajungă la biserică pentru a fi marcaţi pe frunte cu semnul crucii cu cenuşă. Chiar şi oamenii care vin rar la Biserică peste an fac efortul de a veni în Miercurea Cenuşii. Cum a devenit această practică o parte atât de importantă pentru atât de mulţi credincioşi? Cine a venit cu ideea acestui ritual destul de ciudat? Cum explicăm popularitatea murdăririi frunţii noastre cu cenuşă, pentru ca apoi să mergem toată ziua cu murdărie pe faţă? Cei care nu cunosc acest obicei al nostru ne arată spre frunte spunându-ne că ne-am murdărit, aşteptându-se ca noi să ne spălăm imediat, dar mulţi catolici poartă acea cenuşă întreaga zi.

Cenuşa în Biblie

Cenuşa pe frunte - un obicei cu rădăcini biblice

Originea obiceiului folosirii cenuşii în ritualuri religioase se pierde în negura preistoriei, dar găsim referinţe la această practică în tradiţia noastră religioasă descrisă în Vechiul Testament. Profetul Ieremia, de exemplu, cheamă la pocăinţă astfel: „Fiica poporului Meu, încinge-te cu sac şi-ţi presară cenuşă pe cap” (Ieremia 6,26). Profetul Isaia, pe de altă parte, critică folosirea sacului şi a cenuşii, ca fiind nepotrivite pentru a-i fi pe plac lui Dumnezeu, dar astfel el ne arată că această practică este binecunoscută în Israel: „Este oare acesta un post care îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?” (Isaia 58,5). Profetul Daniel îi cere lui Dumnezeu să salveze Israelul, cu sac şi cenuşă ca semn al pocăinţei Israelului: „Şi mi-am îndreptat faţa către Domnul Dumnezeu, stăruind în rugăciune şi în rugi fierbinţi, cu post, sac şi cenuşă” (Daniel 9,3).

Poate cel mai cunoscut exemplu de pocăinţă din Vechiul Testament implică de asemenea sac şi cenuşă. Când profetul Iona ascultă în sfârşit porunca lui Dumnezeu şi predică în marea cetate Ninive, predicarea lui este uimitor de eficientă. Cuvintele mesajului său sunt duse până la rege. „Şi a ajuns vestea până la regele Ninivei. Acesta s-a sculat de pe tronul său, şi-a lepădat veşmântul lui cel scump, s-a acoperit cu sac şi s-a culcat în cenuşă” (Iona 3,6). În cartea Iuditei găsim acte de pocăinţă care specifică faptul că cenuşa era pusă pe capetele oamenilor: „Şi tot Israelul, bărbaţi, femei şi copii, locuitori ai Ierusalimului, au căzut cu faţa la pământ în templu, şi-au presărat cenuşă în cap şi au întins mâinile înaintea Domnului” (Iudita 4,11; vezi şi 4,15 şi 9,1).

Chiar înainte de perioada Noului Testament, rebelii care luptau pentru independenţa evreilor, macabeii, se pregăteau pentru luptă folosind cenuşă: „Şi au postit în ziua aceea şi s-au îmbrăcat cu saci şi cenuşă au pus pe capetele lor şi şi-au rupt hainele” (1Macabei 3,47; vezi şi 4,39). În Noul Testament, Isus se referă la folosirea sacului şi cenuşii ca semne ale pocăinţei: „Vai ţie, Corazin, vai ţie, Betsaida! Căci dacă s-ar fi făcut în Tir şi în Sidon minunile săvârşite în voi, de mult ar fi făcut pocăinţă în sac şi cenuşă” (Matei 11,21; Luca 10,13).

Cenuşa în istoria Bisericii

În ciuda tuturor acestor referinţe din Scriptură, există puţine relatări privind folosirea cenuşii în Biserică în primul mileniu de creştinism. Thomas Talley, un expert în istoria anului liturgic, afirmă că prima liturgie databilă clar a Miercurii Cenuşii, în care se vorbeşte despre presărarea cenuşii, se găseşte într-o carte liturgică din anul 960. Înainte de aceasta, cenuşa a fost folosită ca semn de admitere în Ordinul Penitenţilor. În secolul al VI-lea, ritul mozarabic spaniol cerea marcarea frunţii cu cenuşă când se accepta o persoană grav bolnavă în Ordinul Penitenţilor. La începutul secolului al XI-lea, abatele Aelfric nota că există obiceiul ca toţi credincioşii să ia parte la o ceremonie în Miercurea dinaintea Postului, care includea impunerea cenuşii. Spre sfârşitul acelui secol, Papa Urban al II-lea cerea folosirea generală a cenuşii în acea zi. Doar mai târziu această zi avea să fie numită Miercurea Cenuşii.

La început, clericii şi bărbaţii aveau cenuşa presărată pe capetele lor, în timp ce femeilor li se făcea semnul crucii cu cenuşă pe frunte. În cele din urmă însă ritualul folosit pentru femei a ajuns să fie folosit şi pentru bărbaţi. În secolul al XII-lea, s-a dezvoltat regula ca cenuşa să fie obţinută prin arderea ramurilor de palmier de la Duminica Floriilor din anul anterior. Multe parohii îi invită şi astăzi pe credincioşi să vină cu aceste ramuri de palmier la biserică, înainte să înceapă Postul, pentru un ritual de ardere a acestor ramuri după Liturghie.

Ordinul Penitenţilor

Se pare astfel că folosirea cenuşii la începutul Postului Mare este o extindere a folosirii cenuşii la cei care intrau în Ordinul Penitenţilor. Această practică a caracterizat celebrarea Sacramentului Spovezii de-a lungul celei mai mari părţi a primului mileniu din istoria Bisericii. Cei care comiseseră păcate grave şi le mărturiseau Episcopului sau reprezentantului său şi primeau o penitenţă care trebuia îndeplinită într-o perioadă de timp. După încheierea penitenţei, aceste persoane erau reconciliate de către Episcop printr-o rugăciune de iertare ce se făcea în mijlocul comunităţii.

În perioada în care trebuiau să îşi îndeplinească penitenţele, penitenţii aveau adesea locuri speciale în biserică şi purtau haine specifice, care indicau statutul lor. Asemenea catecumenilor care se pregăteau pentru Botez, şi ei erau adesea scoşi din biserică după Liturghia cuvântului. Acest întreg proces semăna cu itinerariul de convertire al catecumenilor, deoarece Biserica vedea căderea în păcate grave după Botez ca un semn al faptului că persoana în cauză nu se convertise cu adevărat. Penitenţa era o a doua încercare de încurajare a acelei convertiri. De fapt Părinţii Bisericii primare numeau Spovada ca „al doilea Botez”.

Postul s-a dezvoltat în Biserică pe măsură ce întreaga comunitate se ruga şi postea pentru catecumenii care se pregăteau pentru Botez. În acelaşi timp, acei membri ai comunităţii care erau deja botezaţi se pregăteau să îşi înnoiască la Paşti promisiunile de la Botez, alăturându-se astfel catecumenilor în căutarea aprofundării propriei convertiri. Era natural deci ca Ordinul Penitenţilor să se concentreze pe Postul Mare, Spovada fiind adesea celebrată în Joia Mare, pentru ca cei tocmai reconciliaţi cu Dumnezeu să poată să ia parte la liturgiile Triduumului. Cu Postul Mare ca o perioadă în mod evident centrată pe Botez, Spovada şi-a găsit de asemenea un loc aici.

Schimbarea înţelegerii Postului Mare

Cu dispariţia catecumenatului din viaţa Bisericii, modul în care oamenii au înţeles perioada Postului Mare s-a schimbat. În Evul Mediu, accentul nu mai era atât de evident pus pe Botez. În schimb se sublinia foarte mult patima şi moartea lui Cristos. Arta medievală a reflectat această centrare tot mai mare pe suferinţele Mântuitorului; la fel şi pietatea populară. Postul Mare a devenit un timp de recunoaştere a propriei noastre vine pentru păcatele ce au condus la patima şi moartea lui Cristos. Pocăinţa era astfel văzută ca o cale de evitare a pedepsei pentru păcat mai mult decât ca o cale de înnoire a angajamentelor baptismale.

Dispariţia treptată a Ordinului Penitenţilor a făcut ca în timp folosirea cenuşii să nu mai aibă legătură cu contextul originar. Accentul pus pe penitenţa personală şi pe Sacramentul Spovezii a continuat în Postul Mare, dar legătura cu Botezul nu mai era evidentă pentru majoritatea credincioşilor. Aceasta se reflectă în formula care a ajuns să fie asociată cu impunerea cenuşii: „Aminteşte-ţi că din ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce!” Acest text evidenţiază mortalitatea noastră, fiind un îndemn la a lua în serios chemarea la pocăinţă, fără să se întrevadă prea mult vreo semnificaţie baptismală. Această subliniere a mortalităţi este în ton cu experienţa de viaţă din Evul Mediu, când ameninţarea cu moartea era mereu prezentă. Mulţi oameni mureau de foarte tineri, iar diferitele molime făceau moartea şi mai răspândită.

Miercurea Cenuşii după Conciliul Vatican II

Conciliul Vatican II (1962-65) a invitat la o înnoire a Postului Mare, prin redescoperirea străvechiului său caracter baptismal. Această redescoperire a fost în mod special promovată de refacerea catecumenatului cerut de Ritualul Iniţierii Creştine a Adulţilor (1972). Pe măsură ce catolicii interacţionau tot mai mult cu catecumenii în etapa finală a pregătirii lor pentru Botez, ei au început să înţeleagă Postul Mare ca o perioadă de pregătire baptismală şi de înnoire baptismală.

Dat fiind că Miercurea Cenuşii marchează începutul Postului Mare, este evident că şi pentru această zi a început redescoperirea dimensiunii baptismale. O aluzie ne-o dă a doua formulă ce se spune la impunerea cenuşii: „Întoarceţi-vă de la păcat şi credeţi în Evanghelie”. Deşi nu se menţionează explicit Botezul, această formulă ne aminteşte de promisiunile făcute la Botez, de a respinge păcatul şi de a ne mărturisi credinţa. Este o chemare clară la convertire, la acea mişcare de îndepărtare de păcat şi de apropiere de Cristos, pe care trebuie să o facem în mod repetat de-a lungul vieţilor noastre.

La început de Post Mare, Miercurea Cenuşii ne cheamă la un itinerar de convertire ce marchează toată această perioadă. În timp ce catecumenii intră în ultima etapă a pregătirii lor pentru Sacramentele pascale, noi suntem chemaţi să mergem alături de ei, pentru ca să fim pregătiţi să ne înnoim promisiunile baptismale la sosirea Paştilor.

Lecturile pentru Miercurea Cenuşii

Lecturile din Miercurea Cenuşii subliniază această chemare la convertire. Prima lectură din profetul Ioel este o chemare la întoarcerea la Domnul „cu post, cu plâns şi cu tânguire”. Ioel ne aminteşte că Dumnezeu este „milostiv şi îndurător, îndelung răbdător şi plin de bunătate, şi nu se bucură de pedeapsa pe care a trimis-o asupra voastră”, invitându-ne astfel să fim încrezători în iubirea lui Dumnezeu în timp ce căutăm să ne înnoim viaţa cu Dumnezeu. Este important să observăm faptul că Ioel nu cheamă doar la convertirea personală. Apelul său este unul către tot poporul, aşadar el spune: „Sunaţi din trâmbiţă în Sion, rânduiţi un timp de post sfânt, chemaţi pe toţi la adunare! Strângeţi poporul, vestiţi o adunare sfântă; aduceţi-i pe bătrâni, strângeţi copiii, chiar şi pe pruncii de la sân!” Intrând în acest timp de înnoire, noi ne unim cu întreg poporul lui Dumnezeu, pentru că cu toţii avem nevoie de o continuă convertire şi suntem chemaţi să ne susţinem unii pe alţii pe acest drum. Imitându-i pe cei care se alăturau Ordinului Penitenţilor în trecut, noi toţi devenim o comunitate de penitenţi ce caută să se apropie tot mai mult de Dumnezeu prin pocăinţă şi înnoire.

Cu un ton diferit, dar nu mai puţin imperativ, Sf. Paul ne imploră în a doua lectură: „împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” „Acum”, insistă el, „este timpul potrivit; iată, acum este ziua mântuirii”. Timpul întoarcerii la Domnul este deci acum, în acest timp sfânt, chiar în această zi. Cât priveşte Evanghelia din Miercurea Cenuşii, ea ne dă sfaturi despre cum să acţionăm în timpul Postului Mare. Isus vorbeşte despre principalele trei discipline pentru această perioadă: pomana, rugăciunea şi postul. Toate aceste activităţi spirituale, ne învaţă Isus, trebuie să fie făcute fără dorinţa de a primi recunoaştere din partea altora. Ideea nu este că trebuie să ne rugăm doar singuri, nu şi în comunitate, de exemplu, ci că nu trebuie să ne rugăm pentru ca alţii să spună cât de sfinţi suntem. Acelaşi lucru se aplică şi postului şi operelor de caritate; ele nu trebuie să fie ascunse ci trebuie făcute din iubire pentru Dumnezeu şi pentru semeni, nu pentru a fi văzuţi de ceilalţi.

Există desigur o anumită ironie în folosirea acestei Evanghelii, care ne spune să ne spălăm feţele ca să nu arătăm oamenilor că postim, tocmai în ziua în care noi umblăm cu cenuşă pe frunte. Avem în fapt o nouă ocazie de a face ceea ce ne spune Isus: să nu participă la ritualuri religioase doar de ochii lumii. Noi purtăm cenuşa nu pentru a ne proclama sfinţenia ci în semn de recunoaştere a apartenenţei noastre la comunitatea păcătoşilor care caută pocăinţa şi înnoirea.

De la cenuşă la izvor

Chemarea la convertirea continuă reflectată în aceste lecturi este şi mesajul cenuşii. Noi parcurgem Postul Mare de la cenuşă la izvorul baptismal. Ne „murdărim” feţele în Miercurea Cenuşii şi suntem curăţaţi în apele izvorului. Mai profund, îmbrăţişăm nevoia de a muri faţă de păcat şi egoism la începutul Postului Mare pentru ca să putem ajunge la viaţa deplină în Cel Înviat la Paşti. Când primim cenuşa pe frunte ni se aminteşte cine suntem. Ne amintim că suntem făpturi pământeşti („Aminteşte-ţi că din ţărână eşti”). Ne amintim că suntem fiinţe muritoare („şi în ţărână te vei întoarce”). Ne amintim că suntem botezaţi. Ne amintim că suntem pelerini într-un itinerar al convertirii („Întoarceţi-vă de la păcat şi credeţi în Evanghelie”). Ne amintim că suntem membre ale Trupului lui Cristos (şi „murdăria” de pe frunţile noastre va proclama această identitate şi altora).

Înnoirea conştientizării a cine suntem cu adevărat în faţa lui Dumnezeu reprezintă inima întregii experienţe a Postului Mare. Este atât de uşor să uităm, şi astfel cădem în obiceiuri păcătoase, în moduri de gândire şi de trai care sunt contrare voinţei lui Dumnezeu. În această privinţă suntem asemenea ninivitenilor din istoria lui Iona. Ticăloşia lor a fost cea care l-a făcut pe Dumnezeu să îl trimită pe Iona să le predice. Iona s-a opus acelei misiuni şi s-a trezit în ape adânci. Salvat de un peşte mare, Iona a ascultat ce i-a cerut Dumnezeu şi a predicat în Ninive. Predicarea sa a ajuns la urechi şi inimi deschise, după cum dovedeşte faptul că într-o singură zi a convertit întreaga cetate.

De la începutul Postului, cuvântul lui Dumnezeu ne cheamă la convertire. Dacă ne deschidem urechile şi inimile spre acest cuvânt vom fi asemenea ninivitenilor nu doar în păcătoşenia lor ci şi în întoarcerea lor la Dumnezeu. Acesta este, spus pe scurt, scopul Miercurii Cenuşii!

One Comment

  1. Poate într-o zi Miercurea Cenuşii va fi şi la ortodocşi pentru a putea intra împreună… cărarea cea îngustă…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *