Papeasa Ioana: încă „vie” pentru mulţi

Autor: Robert P. Lockwood
Traducere: Radu Capan
Sursa: The Rock, ianuarie 2008

Vom vorbi acum despre o altă legendă catolică urbană (în numărul trecut vedeţi articolul despre Inchiziţia spaniolă – n.t.). Aceasta este dinainte de Reformă, deci sursele ei sunt în întregime catolice. Interesant este că prima ei contestare, în mod larg acceptată, a venit din partea unui învăţat calvin. Este vorba de legenda Papesei Ioana, despre care se spune că ar fi fost prima şi singura femeie aleasă Papă. Conform povestirii, ea a fost Papă în secolul al IX-lea, în aşa numitul „Ev Mediu Întunecat”, până când i-a fost dezvăluită identitatea feminină. Despre acest personaj imaginar a început să se vorbească din secolul al XIII-lea, iar mai recent într-o ediţie „specială” a canalului ABC News, şi se va mai vorbi atâta timp când va sluji unor scopuri anti-catolice. A început ca o născocire anti-papală, a persistat ca propagandă anti-catolică, iar în secolul al XXI-lea a înflorit ca icoană feministă.

Din multe puncte de vedere, Papeasa Ioana se potriveşte tiparului legendelor catolice urbane tradiţionale. Luaţi orice perioadă istorică şi ea va putea fi pusă acolo pentru a ataca cu ceva catolicismul. În secolul al XVI-lea, dizidenţii protestanţi se foloseau de ea pentru a ilustra apogeul corupţiei papalităţii. În secolul al XIX-lea era prezentată ca o femeie violată şi ruinată de clericalismul lasciv, simbol al perversităţii la care s-a dedat Roma. În secolul al XXI-lea ea reprezintă femeia puternică ce a luptat împotriva sexismului intransigent din Biserica Catolică, pentru care a trebuit să fie distrusă.

O legendă nu tocmai pioasă

Care este legenda femeii care a ajuns Papă? Sunt tot felul de variante, dar haideţi să începem cu una mai recentă, dintr-o emisiune „specială” a postului ABC News, transmisă la sfârşitul anului 2005. Narată de Diane Sawyer, versiunea ABC News începe în oraşul german Mainz, în secolul al IX-lea, când o strălucită tânără reuşeşte să se strecoare într-o mănăstire deghizată în băiat. De aici ea ajunge într-un târziu la Atena, tot deghizată ca bărbat. Dar nu mai e singură: între timp şi-a găsit şi un iubit, care îi cunoaşte secretul.

Din Atena, domniţa ajunge în Roma, prezentată de Sawyer ca cetatea „călugărilor obsceni, a cardinalilor uneltitori, a sfinţilor travestiţi, a intrigilor, melodramelor, corupţiei şi violenţei”. Aici „britanicul Ioan” ajunge secretar curial, respectat de toţi. Apoi Cardinal şi – să bată tobele doamnelor şi domnilor – „candidatul ales de toţi ca Papă în anul 855”. Dar povestea nu are un sfârşit fericit: „Papeasa Ioana era în chiar mijlocul unei procesiunii papale când… a simţit dureri ascuţite în stomac… Incredibilul s-a produs: Papa tocmai năştea un copil.”

Admiţând că povestea are finaluri diferite în funcţie de cine o spune, Sawyer povesteşte în materialul ABC News că Papeasa Ioana fie a fost ucisă cu pietre fie a fost legată de coada unui cal şi trasă pe jos până a murit. Şi pentru a face finalul mai grandios, Sawyer afirmă că ruşinea provocată de Papeasa Ioana a condus la celibatul preoţesc („o cerinţă ce este controversată până şi astăzi”), la o lovitură dată puternicelor femei mistice care afirmau că pot comunica direct cu Dumnezeu şi că nu au nevoie de o Biserică dominată de bărbaţi, şi la numeroase „femei martire… care au fost torturate pentru convingerile lor religioase”. Un întreg mănunchi de legende catolice urbane legate de aceasta…

Mitul „britanicului Ioan”

„Morala” legendei Papesei Ioana, din perspectiva secolului al XXI-lea, este clară: Biserica se teme de femeile puternice; Biserica a scos intenţionat din istoria ei orice menţiune la adresa femeilor puternice; iar tradiţia celibatului preoţesc ce mai dăinuie şi astăzi îşi are rădăcina în ura faţă de femei. Faptul că celibatul preoţesc exista în Biserica Occidentală cu secole înainte de această istorioară şi că femeile puternice au fost parte a istoriei Bisericii cu mult înainte ca societatea seculară să permită aşa ceva nu interesează propaganda canalului ABC News. Lucrul uimitor – sau poate nu chiar atât de uimitor – este că nimeni dintre producători nu s-a gândit că ar putea fi vorba despre o fantezie anti-catolică contemporană, mai degrabă decât de o prezentare obiectivă.

Deci: care este povestea Papesei Ioana? Pe scurt, după cum scrie un recent istoric al papalităţii, John-Peter Pham în Heirs of the Fisherman – Urmaşii Pescarului (Oxford University Press), Papeasa Ioana este „un Papă legendar de sex feminin care nu a existat niciodată” (pg. 253). Şi totuşi, „de la mijlocul secolului al XIII-lea şi până la mijlocul secolului al XVII-lea, povestea cu Papa femeie… [amplasată] în secolul al IX-lea, al X-lea sau chiar al XI-lea era aproape universal acceptată ca fapt istoric” (Pham, Heirs, pg. 253). Conform lui Pham, pentru prima oară când „Papeasa Ioana” a fost menţionată într-un document istoric a fost în jurul anului 1250, în „Istoria Universală a lui Metz”. Lucrarea este atribuită lui Jean de Mailly, un preot dominican care a dat cadrul general pentru această fabulaţie. El a scris că Papa Victor al III-lea (1087), care a avut un pontificat de doar patru luni, a fost succedat de o femeie deghizată ca bărbat, care a murit născând în timpul unei procesiuni papale.

Un alt preot dominican şi un frate franciscan au repetat povestea în propriile lor lucrări, dar au mutat „pontificatul” feminin în 1100, apoi în 915. A fost inclusă şi în „Cronicile Papilor şi Împăraţilor”, redactată de Martin de Troppau la sfârşitul secolului al XIII-lea. Martin vorbea despre Ioana aleasă ca „Ioan Anglicus” după moartea Papei Leon al IV-lea (847-855). Mergând în procesiune de la Bazilica San Pietro la Bazilica San Giovanni in Laterano, se spune despre ea că ar fi născut brusc, pe străzile înguste dintre Colosseum şi Bazilica San Clemente. Ea a murit în timpul naşterii şi a fost îngropată pe loc. Generaţiile următoare au completat povestea cu detaliile îngrozitoare despre uciderea ei şi a copilului ei de către mulţimea de oameni.

Un mit care ba câştigă ba pierde teren

Mitul Papesei ar fi fost uitat ca o invenţie ce era dacă nu ar fi fost reluat în secolul al XIV-lea de către poetul italian Boccaccio, care l-a folosit pentru propria sa propagandă anti-catolică. Alţi umanişti au mers pe urmele lui, încercând să pornească o campanie italiană împotriva Papilor, pentru sponsorii lor bine plătitori. Catedrala din Siena are un bust al Ioanei, un semn nu al istoricităţii acesteia ci al vrajbei ei cu Vaticanul. Pham arată că povestea Ioanei a fost mai apoi folosită de sectarul boemian Ioan Hus (d. 1415) ca parte a listei lui de aşa-zise nelegiuiri ale papalităţii.

La începutul secolului al XV-lea, când au apărut primele semne a ceea ce am putea numi o tratare mai disciplinată a istoriei, povestea Ioanei a fost pusă în discuţie. Când născocirea a început să fie folosită ca armă anti-catolică pe vremea Reformei, istoricii catolici au început să se îndoiască de istoricitatea ei. Şi curând, în mod ciudat, viziunea lor avea să fie confirmată de un istoric calvin francez. David Blondel (1590-1655) a fost un protestant din Olanda care a folosit primele instrumente de studiu istoric pentru a demonta mitul Papesei Ioana. Urmărind istoria Papilor din acea perioadă şi lipsa oricăror menţionări contemporane ale Ioanei chiar şi în documentele duşmanilor, pentru care un astfel de eveniment, dacă ar fi fost real, ar fi fost aur curat, el a tras concluzia că legenda este falsă. Semenii lui protestanţi au contestat concluziile lui Blondel, deoarece, aşa după cum spunea Pierre Bayle, „interesele protestante cer ca istoria Ioanei să fie adevărată”.

De aceea legenda Papesei Ioan a persistat în timp. Era bună pentru polemicile Reformei. Istoria cu Papeasa Ioana nu a fost inventată de reformaţi, aşa cum s-a întâmplat cu multe alte legende catolice urbane. Dar Reforma a fost cea care a propulsat fabulaţia în gândirea modernă – făcând ca apoi să apară într-un reportaj special al ABC News, în secolul al XXI-lea.

Un pontificat fără loc în istorie

Defectul major al legendei Papesei Ioana şi motivul pentru care nici un istoric serios nu o ia în seamă este lipsa oricărui „spaţiu” în istorie în care aceasta să fi slujit, dacă povestea ar fi adevărată. Legenda spune că Papeasa Ioana ar fi fost pe scaunul Romei între 855 şi 857, aleasă ca „Ioan Anglicus”. Dar Papei Leon al IV-lea, care a murit în iunie 855, i-a succedat imediat Papa Benedict al III-lea. Ştim aceasta pentru că alegerea Papei Benedict nu a fost fără controverse. Împăratul bizantin a încercat să îşi impună propriul fiu ca Papă. Roma a fost invadată şi Benedict închis. Când romanii au obiectat, Benedict a fost eliberat în septembrie. Pur şi simplu nu există o pauză de timp în care Papeasa imaginară să fi putut să existe.

La fel de importantă pentru istorici este absenţa oricărei mărturii, menţiuni sau referinţe legate de „Papeasa Ioana” timp de aproape 400 de ani de la pretinsa alegere. După cum afirma şi Blondel, ar fi fost imposibil ca un astfel de eveniment să aibă loc sau ca trei ani de papalitate să se fi desfăşurat fără nici o însemnare istorică. Chiar şi în cazul versiunilor care împing data mai înspre noi rămân câteva secole înainte de primele menţiuni, iar dovezile istorice privind papalitatea acelor vremuri nu lasă nici un loc de dubiu. Deci este clar că nu a existat vreodată Papeasa Ioana. Rămân două întrebări: de unde a apărut această legendă şi de ce mai persistă ea şi astăzi?

La prima întrebare istoricii nu pot decât să facă presupuneri. Pham afirmă că „nucleul poveştii este în general considerat ca provenind din folclorul roman” (Heirs 254). Alţii cred că inspiraţia ar fi putut veni din acuzaţii aduse Papei Ioan al VIII-lea (872-882), că ar fi fost prea feminin, deşi nu există nici pentru această idee o bază istorică. Mai sunt şi unii care pun povestea pe seama Papei Sergiu (904-911), pe care romanii îl considerau un om slab, dominat de dorinţa de putere şi de femei corupte. În fine, după unii istorici legenda se poate să vină din Imperiul bizantin răsăritean, ca mijloc de discreditare a papalităţii din Apus.

Oricare ar fi sursa, istoria este plină cu legende despre femei deghizate în bărbaţi care au ajuns pe poziţii înalte. Grecia şi Roma antică au avut astfel de legende. Scopul lor era de regulă unul satiric: să arate cât de slabi sau de corupţi erau bărbaţii unui anumit timp şi unui anumit loc. Morala poveştii era că bărbaţii sunt atât de fără coloană încât o femeie poate prelua conducerea lor. Legenda Papesei Ioana nu poate fi considerată o hagiografie feministă. Dacă legenda reflectă ceva este doar degradanta şi persistenta ostilitate la adresa femeilor moştenită din cultura păgână.

Dar de ce mai dăinuie şi astăzi Papeasa Ioana, când mii de legende medievale similare au dispărut? Daţi o căutare pe internet după „Pope Joan” şi veţi găsi milioane de referinţe. Legenda persistă din acelaşi motiv pentru care persistă toate legendele catolice urbane – ele se potrivesc cu propaganda anti-catolică actuală. Ioana a supravieţuit – în ciuda primelor forme de criticism istoric ce arătau că e un simplu mit – pentru că se potriveşte agendei lumii actuale. Aşa după cum i-ar fi spus Bayle lui Blondel dacă aceşti doi oameni ar fi trăit astăzi, „interesele seculare cer ca istoria Ioanei să fie adevărată”.