Autor: Matthew E. Bunson
Traducere: Ecaterina Hanganu
Sursa: The Rock, octombrie 2007
26 de cruci
Origini iezuite
Credinţa catolică a fost introdusă în Japonia la 15 august 1549 de marele misionar iezuit Sfântul Francisc Xavier, care debarcase pe insula japoneză Kyushu împreună cu doi confraţi iezuiţi, Cosme de Torres şi John Fernandez. Francis Xavier a aflat curând de partea cui se înclina balanţa influenţei politice. În ciuda originii sale divine tradiţional acceptată, împăratul se bucura de prea puţină autoritate, în schimb cei care exercitau puteri vaste erau stăpânii locali (numiţi daimyo = „marele nume”). Ca urmare, Francis Xavier s-a focalizat pe câştigarea încrederii acelui daimyo care stăpânea zona şi la 29 septembrie l-a vizitat pe Shimazu Takahisa, daimyo din Kagoshima, căruia i-a cerut permisiunea să înfiinţeze şi să construiască sediul primei misiuni catolice în Japonia. Daimyo Shimazu Takahisa a aprobat grabnic cererea, considerând că o astfel de biserică ar putea ajuta la stabilirea relaţiilor comerciale cu Europa.
Francis Xavier stăpânea limba japoneză, astfel încât a început imediat să predice în Honshu, insula învecinată şi principala insulă a Arhipelagului Japonez. Într-un interval de şase ani, un număr de şase sute de japonezi s-au convertit la credinţă numai într-o singură provincie. Răspândirea rapidă a noii credinţe nu a întârziat să provoace reacţii înverşunate din partea autorităţilor. În 1561, conducătorii mai multor provincii au declanşat persecuţii îndârjite împotriva creştinilor, pe care i-au constrâns să-şi abjure credinţa.
În mod surprinzător, Shogunatul Japoniei a sprijinit iniţial acţiunea de evanghelizare. Shogunii crezuseră că noua religie ar putea înfrâna influenţa – uneori de-a dreptul supărătoare – a călugărilor budişti în insulă şi în plus, s-au gândit că ar ajuta astfel şi dezvoltarea comerţul exterior. Cu toate acestea, oficialii japonezi priveau cu suspiciune intenţiile Spaniei şi Portugaliei pe termen lung, relevate de extinderea Imperiului Spaniol în Asia şi Pacific.
Eforturile lui Francis Xavier au fost continuate şi amplificate de iezuitul Alessandro Valignano, care a ajuns în Japonia în 1579. Acest misionar remarcabil a deschis o şcoală unde urmau să fie instruiţi lucrători pentru noua misiune, a înfiinţat seminarii şi a încurajat vocaţii pentru iezuiţi din rândul locuitorilor. Un an mai târziu, în 1580, un număr de 80 de misionari aveau în grijă mai mult de 150 000 de creştini, printre care şi pe daimyo Arima Harunobu.
La Roma, Papa Grigore al XIII-lea şi-a exprimat imensa satisfacţie în legătură cu activitatea iezuiţilor şi a emis în 1585 Ex Pastorale Officio . El a declarat că misiunile japoneze erau în exclusivitate teritoriul Societăţii lui Isus. Doi ani mai târziu, a fost creata la Funai (actualmente Oita), prima dieceză.
Atmosfera se schimbă
O serie de evenimente aveau să se petreacă însă curând şi să schimbe atmosfera de toleranţă. Mai întâi, diverşi misionari catolici cărora le lipsea cu desăvârşire spiritul subtil al iezuiţilor au sosit în Japonia, încălcând decretul Papei Grigore. Maniera lor agresivă de comportament i-a ofensat pe japonezi şi a atras atenţia în special acelora care considerau creştinismul drept preludiul invaziei Japoniei de către puterile europene. Ca urmare, în 1587, când Japonia număra peste 200.000 de creştini, regentul ţării, Toyotomi Hideyoshi, a instituit edictul iniţial de persecuţie. Au fost distruse aproximativ 150 de biserici iar misionarii trimişi în exil. Misionarii au refuzat însă să plece şi şi-au găsit adăpost în diferite zone ale Japoniei. Ca urmare a persecuţiilor, în următorii zece ani numărul creştinilor a crescut cu 100.000.
Al doilea moment important de cotitura s-a ivit la 26 august 1596, când San Felipe, un vas comercial spaniol, care făcea cursa între Manila şi America de Nord, a eşuat la Shikoku, insula de sud-est a Arhipelagului Japonez. Înfuriat de violarea teritoriului Japoniei, Hideyoshi a dat ordin să fie confiscat cargoul, iar în încărcătura aflată la bord s-au găsit mai multe tunuri. Descoperirea i-a alarmat pe oficialii japonezi, iar cârmaciul vasului a înrăutăţit şi mai mult situaţia. Furios pentru pierderea cargoului, el i-a ameninţat pe japonezi cu declanşarea unei acţiuni militare din partea Spaniei, invazie care, afirma el, ar fi susţinută de misionarii creştini din ţară.
Ameninţările respective nu erau decât fabulaţii, dar Hideyoshi a folosit ocazia să captureze vasul şi să dezlănţuie apoi prima persecuţie importantă anticreştină din istoria Japoniei. În 1597, anul în care sosea în Japonia primul episcop, Pierre Martinez S.J., guvernul a declanşat pogromul. Religia creştină a fost interzisă iar cei care refuzau să-şi abjure credinţa erau condamnaţi la moarte. Cea dintâi execuţie publică s-a săvârşit la Nagasaki, oraşul care devenise centrul credinţei creştine în Japonia. Primii martiri au fost Paul Miki şi însoţitorii săi.
Cu semnul morţii
Născut în jurul anului 1564, Paul Miki era fiul unui soldat japonez, Miki Handayu. A fost educat de iezuiţi şi s-a alăturat Societăţii lui Isus în 1580, devenind astfel primul japonez care intra într-un ordin religios creştin. Paul a devenit repede cunoscut pentru elocvenţa predicilor sale. Se afla chiar în pragul hirotonirii când a fost arestat laolaltă cu alţi douăzeci şi patru de catolici, condamnaţi la moarte în numele împăratului. Împreună cu Paul se găseau şase misionari franciscani europeni, alţi doi iezuiţi japonezi şi şaisprezece laici japonezi. Printre laici se afla Cosmas Takeya, maestru făuritor de săbii, Paul Ibaraki, membru al unei distinse familii de samurai şi fratele lui, Leo Karasumaru, care fusese mai înainte călugăr budist. Mai fuseseră arestaţi Louis Ibaraki, 12 ani, nepot al lui Paul Ibaraki şi Leo Karasumaru, precum şi un băiat de 13 ani, Anton din Nagasaki.
Martirii au fost adunaţi la Kyoto, condamnaţi la moarte şi trimişi la Nagasaki, unde trebuiau să fie executaţi. După cum era obiceiul, prizonierilor li s-a tăiat urechea stângă înainte de plecare, ca însemn de condamnare. Drumul spre Nagasaki a durat o lună. Prizonierii au suferit tot drumul torturile paznicilor şi înjosirile gloatei, dar pe măsură ce se apropiau de destinaţie aşa, istoviţi şi plini de sânge, dar rugându-se şi cântând necontenit, au reuşit să câştige şi respectul multora dintre privitori. Un creştin japonez laic, pe nume Francisc – dulgher din Kyoto – s-a hotărât să-i urmeze pe martiri mergând alături de ei, până când a fost el însuşi arestat, exprimându-şi apoi bucuria că se afla chiar în rândurile lor.
După drumul istovitor străbătut de la Kyoto, condamnaţii au ajuns în cele din urmă la locul martiriului lor, oraşul Nagasaki. La ora zece dimineaţa, în ziua de 5 februarie, au fost duşi pe drumul principal care leagă Tokitsu de Omura şi opriţi acolo unde se afla o mică îngrămădire de coline, la baza Muntelui Kompira. Pe cea mai scundă dintre ele, numită Nishizaka, se afla locul de execuţie a criminalilor de drept comun, iar mirosul greţos al cadavrelor în descompunere îmbibase aerul. Acolo totul era deja pregătit : douăzeci şi şase de cruci îi aşteptau pe creştini.
Văzând priveliştea oribilă, mai mulţi negustori portughezi s-au dus la fratele guvernatorului, Terazawa Hazaburo, şi i-au cerut să intervină ca măcar locul de execuţie să poată fi schimbat. Guvernatorul, Ierazawa Hazaburo, a binevoit să le asculte rugămintea, cu atât mai mult cu cât fratele său era prieten cu Paul Miki. Şi cum peste drum de colina Nishizaka era un câmp semănat cu grâu, guvernatorul a dat ordin ca execuţia să aibă loc acolo.
Calmul din mijlocul ororii
În câmpul de grâu, martirii au fost împărţiţi de soldaţi în trei grupe, fiecare grup condus de un franciscan care recita rozariul. Fiecare martir avea propria sa cruce, lemnul fiind tăiat după înălţimea sa. Gonzalo Garcia, 40 de ani, frate laic franciscan din India, a fost primul dus la cruce. Când i s-a arătat instrumentul morţii sale, a îngenuncheat şi l-a sărutat. În prezent, el este venerat ca sfântul patron al oraşului Mumbai (=Bombay). Urmându-i exemplul, şi ceilalţi martiri au sărutat crucile de lemn din faţa lor.
Spre deosebire de romani, oficialii japonezi nu foloseau cuie. Martirii au fost fixaţi de cruce cu inele de fier în jurul gâtului, mâinilor şi picioarelor iar peste mijloc au fost legaţi de cruce cu funii. Singura excepţie a fost preotul spaniol franciscan Peter Bautista, Superior al Misiunii Franciscane în Japonia. Fost ambasador al Spaniei, care s-a dedicat câţiva ani îngrijirii leproşilor, preotul şi-a întins mâinile şi le-a arătat călăilor cum să folosească cuie. Paul Miki era mai scund decât crucea pregătită, şi cum picioarele nu-i ajungeau la inelele de jos, călăii l-au legat de piept cu funii şi pânză.
Odată ce victimele au fost fixate, soldaţii şi călăii au înălţat simultan crucile. Aşa cum istoria a demonstrat de mai multe ori până atunci şi de atunci încoace, gloata care se adunase să se distreze pe seama celor care mureau a tăcut deodată când crucile mari au căzut cu un zgomot surd în găurile făcute în pământ, iar martirii au gemut agonizând, zguduiţi de cădere. Acolo, pe deal, împreună cu ei, erau vreo patru mii de catolici din Nagasaki. Tânărul Anton, privind în jos, şi-a văzut familia în faţa crucii şi le-a spus cuvinte de îmbărbătare.
Apoi, tot aşa cum fiecare şi-a sărutat crucea, martirii au început unul câte unul să cânte imnuri de laudă, Te Deum şi Sanctus, Sanctus, Sanctus. Victimele se luptau să cânte şi să-şi înalţe pentru ultima dată vocile spre Dumnezeu. De pe cruce, Paul Miki a predicat pentru ultima oară. Văzând edictul de condamnare la moarte atârnat de lancea lungă şi curbată a unui soldat astfel încât să poată fi văzut de toţi, el a răspuns acuzaţiilor aduse, iar vocea lui a răsunat peste coline, de-a lungul văilor: „N-am venit din FiIipine. Sunt japonez prin naştere şi sunt frate în Societatea lui Isus. N-am comis nici o crimă şi singurul motiv pentru care sunt condamnat la moarte este că am răspândit doctrina Domnului Nostru Isus Cristos. Sunt fericit să mor pentru o asemenea cauză şi văd moartea mea ca o mare binecuvântare din partea lui Dumnezeu. În acest moment crucial, când puteţi fi liniştiţi că n-am să vă dezamăgesc, vreau să accentuez şi să spun clar, fără putinţă de tăgadă, că omul nu poate găsi altă cale de mântuire decât calea creştină” (Luis Frois, Martyrs’ Records).
Şi apoi au început pentru martiri ultimele clipe. Primul care a murit a fost fratele franciscan din Mexic, Philip de Jesus, pentru care la fel crucea fusese măsurată incorect, astfel încât atârna cu întreaga lui greutate de inelul din jurul gâtului. S-a sufocat pe încetul, până când s-a dat ordin la doi soldaţi să-i străpungă pieptul de o parte şi de cealaltă cu lăncile. Apoi soldaţii, doi câte doi, şi-au împlântat lăncile de o parte şi de alta în trupul victimelor care mai trăiau, până când literalmente ascuţişul lăncilor se încrucişa în trup. Moartea a fost instantanee. Martirii şi-au acceptat sfârşitul în rugăciune, cu acelaşi calm cu care urcaseră pe cruce.
Gloata adunată urla însă de groază şi vacarmul se putea auzi până jos, la Nagasaki. Mulţi japonezi care au văzut martiriul au devenit şi s-au declarat deschis creştini în săptămânile şi lunile care au urmat. Chiar şi pentru soldaţi era prea mult şi plângeau văzând curajul cu care muriseră creştinii, în special tânărul Louis Ibaraki, care strigase cu ultima lui suflare: „Isus… Maria”. Odată execuţia încheiată, creştinii din mulţime au dat năvală să-şi înmoaie hainele în sângele martirilor şi să rupă bucăţi din veşmintele lor, pe care să le păstreze ca relicve. Împinşi cu forţa înapoi de gărzi, s-au risipit încetul cu încetul, întorcându-se mereu să se uite cum ultimele raze ale soarelui aureolau cele douăzeci şi şase de cruci.
Iubirea e mai tare ca moartea
După ce s-a lăsat întunericul, s-au strâns şi mai mulţi. Creştinii din Nagasaki veneau să se roage pentru martiri. În zilele care au urmat, mii şi mii au venit în pelerinaj aici: ţărani, daimyo locali, soldaţi şi străini se opreau la colină şi rămâneau încremeniţi în rugăciune sau uimire până când gărzile îi forţau să plece. Se dusese vestea în Japonia, iar exemplul celor douăzeci şi şase de martiri a devenit strigătul de unire al creştinilor. Locuitorii din Nagasaki au botezat Nishizaka drept „Dealul Martirilor”. În anul următor, un ambasador din Filipine a primit permisiunea din partea lui Toyotomi Hideyoshi să adune rămăşiţele şi crucile. Pelerinii continuau să viziteze locul şi toate eforturile oficialilor n-au putut opri noi şi noi vizite, fie publice, fie clandestine.
Paul Miki şi însoţitorii lui au fost primii din şirul multor mii de martiri ai Bisericii în Japonia. În următorii ani au avut loc persecuţii sporadice, care au erupt însă în 1613 în cursul campaniei înverşunate duse de shogunul Tokugawa Ieyasu (1542-1616). Acesta considera creştinismul dăunător binelui Japoniei şi ordinii sociale instituite de el. În cursul anului următor, toţi misionarii au fost expulzaţi iar japonezii convertiţi au fost forţaţi să-şi abjure credinţa. Resentimentele îndelung înăbuşite contra persecutorilor au culminat cu răscoala creştinilor din 1637. Aceasta a fost zdrobită fără milă şi Biserica din Japonia, aflată odată în plină floare, părea să fi murit. Străinilor li s-a interzis accesul în Japonia, sub pedeapsa cu moartea.
Biserica din afara Japoniei nu i-a uitat pe Paul Miki şi însoţitorii lui. Cei douăzeci şi şase de martiri au fost beatificaţi la 15 septembrie 1627 de Papa Urban al VIII-lea şi canonizaţi în 1862 de Papa Pius al IX-lea, devenind astfel primii martiri canonizaţi din Orientul Îndepărtat. Dar evenimentele au luat apoi o întorsătură uimitoare. În 1854, comandantul de escadră Matthew Perry din Statele Unite a sosit în Japonia şi pentru prima dată după două secole, ţara a stabilit un contact oficial cu exteriorul. Spre uimirea nemăsurată a occidentalilor, creştinii japonezi nu-şi abandonaseră credinţa, în ciuda tuturor persecuţiilor brutale la care fuseseră supuşi. Timp de două secole îşi practicaseră credinţa în secret. În 1865, preoţii din Misiunile Externe descoperiseră douăzeci de mii de creştini numai în insula Kyushu. Libertatea religioasă a fost în cele din urmă garantată în 1873 de către guvernul imperial. Ceea ce i-a susţinut pe creştini în toţi aceşti ani întunecaţi a fost credinţa lor în Cristos şi exemplul acelora care s-au jertfit pentru credinţă. Mai presus de toate, stăruiau în amintire ce douăzeci şi şase de martiri de pe colina Nishizaka.
Astăzi, locul jertfei celor douăzeci şi şase de martiri rămâne un loc iubit de pelerinaj. În onoarea lor s-a ridicat în 1962 Monumentul celor 26 de Martiri şi, de asemenea, un altar şi un muzeu. În fiecare an vin mii de vizitatori. Unul dintre ei a fost în 1981, Papa Ioan-Paul al II-lea. Iată ce a declarat el în cursul vizitei sale: „La Nishizaka, la 5 februarie 1597, douăzeci şi şase de martiri au dat mărturie despre puterea Crucii; ei au fost primii dintr-o recoltă îmbelşugată de martiri, fiindcă mulţi alţii au sfinţit acest pământ prin suferinţa şi moartea lor… Vin astăzi pe Dealul Martirilor să dau mărturie despre primatul iubirii în lume. În locul acesta sfânt, oameni aflaţi în toate stările de viaţă au dat mărturie că iubirea este mai tare ca moartea”.