„Cu faţa spre răsărit” în Liturghie

Autor: Zenit
Traducere: Oana Capan
Sursa: Zenit, 21 septembrie 2007

Afirmaţiile că preotul care celebrează forma veche a Liturghiei stă „cu spatele la credincioşi” pierde din vedere esenţialul, declară pr. Uwe Michael Lang. Poziţia „ad orientem”, sau „cu faţa spre răsărit”, este legată de a avea o orientare comună pentru rugăciunea liturgică, adaugă el. Pr. Lang de la Oratoriul din Londra, şi recent numit să lucreze pentru Comisia Pontificală pentru Bunurile Culturale ale Bisericii, este autorul lucrării „Întoarcerea către Domnul: orientarea în rugăciunea liturgică”. Cartea a fost publicată întâi în limba germană de Johannes Verlag şi apoi în engleză de Ignatius Press. A apărut şi în italiană, franceză, maghiară şi spaniolă. În acest interviu pentru ZENIT, pr. Lang vorbeşte despre poziţia „ad orientem” şi posibilităţile pentru o redescoperire a străvechii practici liturgice.

– Cum s-a dezvoltat în Biserica primară practica celebrării Liturghiei „ad orientem”, sau „cu faţa spre răsărit”? Care este semnificaţia ei teologică?
– În majoritatea marilor religii, poziţia adoptată în rugăciune şi planurile generale ale lăcaşelor de cult sunt determinate de o „direcţie sacră”. Direcţia sacră în iudaism este spre Ierusalim sau, mai exact, spre prezenţa Dumnezeului transcendent în Sfânta Sfintelor din Templu, după cum se arată în Daniel 6,11. Chiar şi după distrugerea Templului, obiceiul întoarcerii spre Ierusalim a fost păstrat în liturgia sinagogii. În acest fel îşi exprimau evreii speranţa lor escatologică în venirea Mesiei, reconstruirea Templului şi adunarea poporului lui Dumnezeu din diaspora.

Primii creştini nu se mai întorceau către Ierusalimul pământesc, ci către noul Ierusalim ceresc. Ei aveau convingerea fermă că atunci când Cristos cel Înviat va veni din nou în slavă, îi va aduna pe cei credincioşi Lui în această cetate cerească. Ei vedeau în răsăritul soarelui un simbol al Învierii şi al celei de-a Doua Veniri, şi era de la sine înţeles pentru ei să se roage cu faţa în această direcţie. Există dovezi puternice ale rugăciunii spre răsărit în majoritatea părţilor lumii creştine începând din secolul al II-lea.

În Noul Testament, semnificaţia specială a orientării spre răsărit pentru cult nu este explicită. Cu toate acestea, tradiţia a găsit multe referinţe biblice pentru acest simbolism, de exemplu: „soarele dreptăţii” din Maleahi 3,20; „Răsăritul cel de Sus” din Luca 1,78; îngerul care se ridică de la răsăritul soarelui cu sigiliul Dumnezeului celui viu din Apocalips 7,2; şi imaginile cu lumina din Evanghelia Sf. Ioan. În Matei 24,27-30, semnul venirii Fiului Omului cu putere şi mare slavă, ca un fulger care apare la răsărit şi luminează până la apus, este crucea. Există o legătură strânsă între rugăciunea spre răsărit şi cruce; acest lucru este evident în secolul al IV-lea, dacă nu mai devreme.

În sinagogile din această perioadă, colţul în care se păstrau sulurile cu Torah indicau direcţia pentru rugăciune spre Ierusalim. În rândul creştinilor, a devenit un obicei general să se marcheze direcţia pentru rugăciune cu o cruce pe peretele dinspre răsărit în absidele bazilicilor precum şi în încăperi private, de exemplu ale călugărilor şi pustnicilor. Spre sfârşitul primului mileniu, teologi provenind din diferite tradiţii arată că rugăciunea cu faţa spre răsărit este una dintre practicile care deosebesc creştinismul de alte religii: evreii se roagă spre Ierusalim, musulmanii se roagă spre Mecca, dar creştinii se roagă spre răsărit.

– În alte rituri ale Bisericii Catolice se foloseşte poziţia liturgică „ad orientem”?
– A sta „cu faţa spre răsărit” în rugăciunea liturgică este parte a tradiţiilor bizantină, siriană, armeană, coptă şi etiopiană. Se practică încă în majoritatea riturilor răsăritene, cel puţin în timpul rugăciunii euharistice. Doar câteva Biserici Catolice Răsăritene – de exemplu, cea Maronită şi cea Siro-Malabareză – au adoptat nu de mult „Liturghia cu faţa la popor”, dar acest lucru se datorează influenţei apusene moderne şi nu este în conformitate cu tradiţiile lor autentice. De aceea, Congregaţia Vaticanului pentru Bisericile Răsăritene a declarat în 1996 că tradiţia străveche a rugăciunii spre răsărit are o profundă valoare liturgică şi spirituală şi trebuie să fie păstrată în riturile răsăritene.

– Auzim adesea că „cu faţa spre răsărit” înseamnă că preotul celebrează „cu spatele la credincioşi”. Ce se întâmplă de fapt când preotul celebrează Liturghia „ad orientem”?
– Această expresie des auzită astăzi, că preotul „se întoarce cu spatele la popor”, pierde din vedere faptul esenţial că Liturghia este un act comun de cult în care preotul şi credincioşii împreună – reprezentând Biserica peregrină – se îndreaptă către Dumnezeul transcendent. Este vorba aici nu despre celebrarea „spre credincioşi” sau „cu spatele la credincioşi”, ci mai degrabă despre direcţia comună a rugăciunii liturgice. Aceasta este menţinută indiferent dacă altarul este sau nu orientat spre răsărit; în Apus, multe biserici construite începând din secolul al XVI-lea nu mai sunt „orientate” în sensul strict.

Orientându-se în aceeaşi direcţie cu credincioşii atunci când stă la altar, preotul conduce poporul lui Dumnezeu pe drumul lor de credinţă. Această îndreptare către Domnul a găsit o expresie sublimă în lăcaşele multor biserici din primul mileniu, unde reprezentări ale crucii sau ale lui Cristos în slavă ilustrează ţelul peregrinării pământeşti a adunării. A-l căuta pe Domnul păstrează viu caracterul escatologic al Euharistiei şi ne aminteşte că celebrarea sacramentului este o participare la liturgia cerească şi o garanţie a slavei viitoare în prezenţa Dumnezeului celui viu. Acest lucru dă Euharistiei măreţia sa, ferind comunitatea individuală de la a se închide în sine şi deschizând-o către adunarea îngerilor şi a sfinţilor din cetatea cerească.

– În ce fel orientarea „spre răsărit” în cadrul liturgiei promovează un dialog cu Domnul?
– Principiul de bază al cultului creştin este dialogul dintre poporul lui Dumnezeu ca întreg, incluzându-l pe celebrant, şi Dumnezeu, căruia i se adresează rugăciunea lor. De aceea, liturgistul francez Marcel Metzger susţine că expresiile „cu faţa la credincioşi” şi „cu spatele la credincioşi” îl exclud pe Cel către care se îndreaptă toată rugăciunea, adică Dumnezeu. Preotul nu celebrează Euharistia „cu faţa la credincioşi” indiferent care ar fi direcţia spre care se îndreaptă; mai degrabă, întreaga adunare celebrează cu faţa la Dumnezeu, prin Isus Cristos şi în Duhul Sfânt.

– În prefaţa cărţii dumneavoastră, pe atunci Cardinal Ratzinger arată că nici unul dintre documentele Conciliului Vatican II nu a cerut ca altarul să fie orientat către credincioşi. Cum s-a produs această schimbare? Care a fost baza pentru această majoră reorientare a liturgiei?
– Sunt prezentate de obicei două argumente principale în favoarea poziţiei celebrantului cu faţa la credincioşi. În primul rând, se spune adesea că aceasta a fost practica Bisericii primare, care ar trebui să constituie norma pentru epoca noastră; însă un studiu atent al izvoarelor arată că această afirmaţie nu stă în picioare. În al doilea rând, se susţine că „participarea activă” a credincioşilor, un principiu care a fost introdus de Papa Pius al X-lea şi este central pentru „Sacrosanctum Concilium”, cere celebrarea către credincioşi. Recenta reflecţie critică asupra conceptului de „participare activă” a dezvăluit nevoia unei reevaluări teologice a acestui important principiu.

În cartea sa „Spiritul liturgiei”, pe atunci Cardinalul Ratzinger face o distincţie utilă între participarea la Liturgia Cuvântului, care include acţiuni exterioare, şi participarea la Liturgia Euharistică, unde acţiunile exterioare sunt secundare, deoarece participarea interioară în rugăciune este cea care contează. Recenta Exortaţie apostolică postsinodală a Sfântului Părinte „Sacramentum Caritatis” conţine o importantă analiză a acestei teme în paragraful 52.

– I se interzice unui preot să se întoarcă „spre răsărit” în noul Misal promulgat de Papa Paul al VI-lea în 1970? Există vreun obstacol juridic care interzice folosirea mai largă a acestei practici străvechi?
– O combinaţie între orientarea preotului şi a credincioşilor unii către alţii în cadrul Liturgiei Cuvântului şi întoarcerea comună spre altar în cadrul Liturgiei Euharistice, în special pentru Canon, este o opţiune legitimă în Misalul Papei Paul al VI-lea. Instrucţiunea Generală revizuită a Misalului Roman, care a fost prima dată publicată în scopul studiului în anul 2000, abordează problema altarului în paragraful 299; pare să declare poziţia celebrantului „ad orientem” inoportună sau chiar interzisă. Cu toate acestea, Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor respinge această interpretare într-un răspuns la o întrebare trimisă de Cardinalul Christoph Schönborn, Arhiepiscop de Viena. Evident, paragraful relevant din Instrucţiunea Generală trebuie să fie citit în lumina acestui răspuns, datat 25 septembrie 2000.

– Recenta Scrisoare apostolică a Papei Benedict al XVI-lea, „Summorum Pontificum”, care dă o libertate mai mare pentru folosirea Misalului Papei Ioan al XXIII-lea, va promova o apreciere mai profundă a „întoarcerii către Domnul” în Sfânta Liturghie?
– Cred că multe rezerve sau chiar temeri în legătură cu Liturghia „ad orientem” vin din lipsa de familiaritate cu aceasta, şi că răspândirea „uzului extraordinar” al ritului roman va ajuta mulţi oameni să descopere şi aprecieze această formă de celebrare.