Mărturie de credinţă în China comunistă

Teme: Biserică.
.
Publicat la 24 ianuarie 2006.
Print Friendly, PDF & Email

Autor: Theresa Marie Moreau
Traducere: Radu Capan
Sursa: Crisis Magazine, decembrie 2005

O dimineaţă de septembrie a fost începutul
unui calvar de 29 de ani.

„Chu lai! Chu lai!” Guang-Zhong Gu s-a trezit în primele ore ale unei înviorătoare zile de septembrie în Shanghai. O voce necunoscută striga: „Afară! Afară!” Au auzit în spatele uşii cum se încărcau armele. Zgomotul pumnilor daţi în uşile seminarului din Xujiahui contrastau cu liniştea tradiţională, în care singurele sunete erau ale reverendelor alunecând pe coridoare.

Gu, un seminarist din anul III de studiu, în vârstă de 23 de ani, a sărit din pat. Îmbrăcat fiind în pantaloni scurţi şi un tricou, şi-a tras în picioare o pereche de pantofi: nu era timp de şosete. Ieşind din cameră s-a mai uitat o dată lung la ea: nu avea să o mai revadă. „Staţi jos! Capetele în jos! Nu priviţi în sus!” striga un ofiţer îmbrăcat în haine civile, aparţinând de miliţia din Xujiahui. Fluturând din mâini şi indicând cu degetul câte un seminarist, miliţia a strâns peste 150 de seminarişti şi vreo şase preoţi iezuiţi, profesori la seminar. Deşi cu toţii dormeau cu câteva minute înainte, acum erau perfect treji, stând pe scaunele din sala de convocare.

Era 8 septembrie 1955. Comuniştii aşteptaseră orele întunericului pentru a aresta sute de tineri, laici şi clerici. Pentru ei erau infractori. Pentru că erau romano-catolici. Ofiţerii l-au condus afară pe Gu, cu cătuşe la mâini, şi l-au urcat într-un camion folosit de obicei pentru transportul cărbunelui. Era încă întuneric şi de aceea nu îşi putea da seama cine erau ceilalţi seminarişti de lângă el. Camionul a pornit, iar Gu şi ceilalţi se legănau în picioare după cum lua curbe maşina. Doar răgetul motorului maşinii şi scârţâitul pneurilor se auzea: nimeni nu vorbea în camion. Drumul a durat zece minute. Un picior a apăsat pedala de frână. Capătul de linie era secţia de miliţie din Xujiahui. Timp de şase luni, Gu a stat şi a aşteptat în celulă. Nici tribunal, nici judecată. Doar aşteptare. Crima sa?

Astăzi Gu are 72 de ani, locuieşte în America, unde şi-a schimbat numele în Koo. Stă în biroul său din parohia Sf. Leon cel Mare din San Jose, California. Ochii lui privesc înainte, ridică degetul arătător şi indică spre un infractor imaginar aflat în faţa sa. Vocea ia tonul autoritar. Şi rosteşte acuzaţiile de care se făcuse vinovat acum mai bine de 50 de ani. „Prima acuzaţie: Guang-Zhong Gu nu s-a recunoscut niciodată pe sine ca fiind contra-revoluţionar! A doua este: Guang-Zhong Gu s-a alăturat organizaţiei contra-revoluţionare Legiunea Mariei şi a refuzat să părăsească organizaţia! A treia este: Guang-Zhong Gu nu a recunoscut niciodată că Episcopul Kung este contra-revoluţionar! În plus Guang-Zhong Gu nu a recunoscut niciodată Legiunea Mariei ca fiind organizaţie contra-revoluţionară!”

„Acestea au fost cele patru acuzaţii”, spune Gu, zâmbind şi scuturând din cap. „Adevărata infracţiune a fost că m-am alăturat Legiunii Mariei.” Înfiinţarea Legiunii Mariei a avut loc în 1948, când pr. W. Aedan McGrath, un misionar irlandez al Societăţii Sf. Columban, păstor la o capelă din Shanghai, a pus bazele organizaţiei catolice de tineret în mai multe oraşe ale Chinei. Câteva luni mai târziu, odată cu încheierea războiului civil chinez de trei ani, care a urmat celui de-al doilea război mondial, comuniştii au învins guvernul de atunci şi au preluat conducerea ţării. Student la Colegiul Sf. Francisc Xavier – fondat de fraţii marianişti şi recunoscut pentru standardele sale ridicate – Gu, dintr-o familie de patru generaţii catolică, purtând numele de botez Matei, s-a alăturat imediat Legiunii Mariei atunci când a fost invitat de un coleg.

Tatăl lui Gu, un prosper om de afaceri, preşedintele companiei Zhong Xing, de dantelărie, şi-a avertizat fiul să nu se implice prea mult în Biserica Catolică. „Comuniştii nu prea au la inimă catolicismul”, i-a spus el. Partidul comunist încuraja ateismul între membrii săi şi nu a acceptat niciodată Biserica Catolică. Intoleranţi cu opiniile dizidente, comuniştii nu acceptat imixtiunea sub nici o formă a Vaticanului în China. Se urmărea suspendarea practicării catolicismului în China, şi a hirotonirii de preoţi şi a consacrării de Episcopi.

La scurt timp după ce Gu s-a alăturat Legiunii, a început să simtă presiunea comunistă asupra sa şi a celorlalţi membri. Majoritatea tinerilor au rămas fideli Legiunii, iar etalarea de forţă a comuniştilor nu a reuşit să îi descurajeze pe tinerii din Shanghai. Nici când comuniştii l-au arestat pe pr. McGrath, la 7 septembrie 1951. Nici chiar când, o lună mai târziu, Legiunea Mariei a fost declarată ca mişcare contra-revoluţionară, subversivă – o societate ilegală sub masca religiei, ai cărei membri erau etichetaţi drept spioni pentru America. Episcopul Pin-Mei Ignaţiu Kung, care l-a încurajat pe pr. McGrath să înfiinţeze Legiunea Mariei în Shanghai, i-a îndemnat pe tineri să îşi păstreze credinţa. Comuniştii l-au desfiinţat pe Kung prezentându-l ca fiind creierul bandelor contra-revoluţionare.

„Fiţi tari”, i-a încurajat Kung pe membrii Legiunii Mariei. „Nu vă supuneţi comuniştilor. Nu cedaţi niciodată.” „Nu voi ceda niciodată”, a jurat Gu. Oficialii comunişti de la Biroul de Relaţii Religioase al guvernului au monitorizat permanent activităţile de natură religioasă şi au făcut selectiv arestări. Numele celor căutaţi apăreau afişate la secţiile de miliţie, şi dacă aveai ghinionul să fii identificat, erai luat pe sus. Aşa i s-a întâmplat odată lui Gu, cu mult timp înainte să fie seminarist. Fiind identificat, a fost dus la secţie, unde anchetatorii au început să îl hărţuiască, cerându-i să părăsească organizaţia. Gu stătea doar şi privea înainte. Drept urmare, şi-a petrecut noaptea în arest. Dimineaţa, rămânând ferm pe poziţii, miliţienii i-au luat amprentele şi i-au dat drumul.

Mai apoi, Gu a uitat de acest incident şi şi-a reluat cursul normal al vieţii. La 21 de ani s-a simţit chemat la preoţie şi a intrat în seminarul din Xujiahui, în 1953, anul expulzării din China a tuturor misionarilor străini. În următorii ani, comuniştii – care declaraseră religia inutilă şi dăunătoare – au arestat mulţi clerici catolici. Apoi a venit data fatidică de 8 septembrie 1955, acea dimineaţă tristă – era chiar sărbătoarea naşterii Maicii Domnului – când Gu a fost dus la secţia de miliţie din Xujiahui, apoi transferat dintr-un centru de detenţie în altul.

Într-o după-amiază, Gu stătea pe podea cu picioarele încrucişate sub el, cu spatele lipit de peretele celulei şi cu ochii închişi, când a auzit un gardian strigând un număr. Gu nu a răspuns. Apoi gardianul a strigat: „De acum nu mai aveţi nume!” Gu s-a ridicat, iar gardianul i-a răsucit imediat braţele la spate şi l-a condus într-o cameră întunecată: „Te vei ruga din nou?” I-a prins mâinile şi i le-a legat la spate. Metalul cătuşelor îi provoca durere. Când s-a întors în celulă, mâinile i-au rămas legate la spate timp de-o săptămână. „Mâncam ca un câine. Puneau mâncarea pe jos, iar eu mâncam ca un câine”, explică astăzi Gu şi se pune pe jos în biroul său, pentru a demonstra cum.

De ce ar trebui un proces
ca să închizi un om?

După câteva luni, oficialii l-au transferat pe Gu în închisoarea din Shanghai, districtul Tilanqiao, unde fiecare celulă era plină de oameni. Când un om se mişca într-o parte sau alta, şi ceilalţi se mişcau. Doar cei mai răi erau trimişi aici: violatorii, criminalii, hoţii… şi catolicii. Într-o zi a auzit un gardian strigându-i numărul. „Da!”, a răspuns Gu, întinzând mâinile printre gratii pentru a fi văzut. Gardianul i-a dat o bucată de hârtie: „Aceasta este sentinţa”. Fără proces. Fără judecător. Pur şi simplu cinci ani de închisoare. După câteva zile, Gu şi ceilalţi au fost treziţi la ora 3AM de o sirenă zgomotoasă. Au fost aliniaţi lângă nişte camioane pentru a fi duşi la staţia de tren din districtul Za Bei.

Gu s-a urcat, nu înainte de a vedea că aceste camioane pentru transportul vitelor formau o coloană lungă cât un tren. Nu ştia câţi erau în camion, pentru că era întuneric în interior. Nici nu ştia cât au călătorit. Poate patru sau cinci zile. Primeau doar pâine şi apă. Fără ferestre. Fără lumină. Doar nişte guri de aerisire. Îşi aminteşte însă că era frig. Şi îşi aminteşte coada la găleata de lemn folosită de bărbaţi pentru nevoile fiziologice. Cu atâţia oameni înăuntru, conţinutul găleţii s-a vărsat în curând pe jos, aşa că au renunţat să o mai folosească.

La un moment dat maşina s-a oprit şi Gu a auzit nişte voci afară. După ce s-au chinuit să deschidă uşile, prizonierii au fost orbiţi. De la întunericul în care au stat până atunci acum erau scoşi într-un peisaj acoperit de zăpadă. Au sărit din maşină şi s-au târât apoi până la noua casă, aflată la mile depărtare: fabrica de cărămidă Fularji, închisoare de muncă din provincia Heilongjiang, la o aruncătură de băţ de Siberia. Timp de şase luni, Gu a făcut cărămizi în această fabrică, păzit de membrii Armatei Populare de Eliberare. Apoi, la 15 august 1956, în sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, lui Gu i s-a ordonat să ia trenul înapoi spre Shanghai. Ofiţeri cu haine curate şi nasturi strălucitori au venit în Heilongjiang după catolici, să îi ducă de unde veniseră, pentru proces. Sentinţa de cinci ani de închisoare fusese anulată, iar acum Gu avea ocazia unui proces. Până atunci însă avea să aştepte înapoi în Tilanqiao.

Într-o zi, Gu a primit un vizitator. „Sunt avocatul tău”, i-a spus acesta lui Gu. „Familia ta mi-a plătit 8 dolari. Te voi ajuta să ieşi din închisoare.” „Nu am cerut un avocat”, i-a răspuns Gu. „Nu doresc un avocat.” „Eşti sigur?” „Da, sunt sigur. Nu doresc un avocat”, a spus el. „Tot ce trebuie să fac pentru a ieşi din închisoare este să renunţ la convingerile mele religioase. Dar nu voi face aceasta niciodată.” În ziua procesului, Gu a fost dus la Tribunalul Poporului de rang secund, din districtul Xujiahui. „Am intrat cu cătuşe. Judecătorul era acolo. Mi-au luat cătuşele şi atunci eu mi-am făcut semnul crucii. Cu 300 de catolici în sală, printre care şi familia mea, am dorit să le arăt că sunt încă fidel Bisericii. Nu am renunţat niciodată la convingerile mele.”

După 20 de minute, judecătorul a declarat: „Caz închis”, apoi s-a ridicat şi a părăsit sala. Când s-a întors în camion, Gu a trecut pe lângă mama sa. „Ne vom vedea mai târziu. Voi veni înapoi acasă”, i-a spus el. Gu a fost trimis într-un lagăr de muncă unde, între 1956 şi 1957, munca sa a fost uscarea şosetelor proaspăt vopsite. Aici Gu a aflat că fusese condamnat la trei ani de muncă silnică.

Comunicarea între catolicii închişi era dificilă. Într-o zi, după-amiază, Gu se plimba cu un coleg seminarist, rugându-se rozariul. Rugăciunile erau interzise, iar rozariile fuseseră confiscate la sosire: dar catolicii improvizau rozarii din ce aveau la îndemână. Seminaristul i-a dat la un moment dat lui Gu o scrisoare. „Trebuie să îi fim fideli Papei”, scria acolo. „Trebuie să îi fim fideli lui Dumnezeu.” Gu, care dorea încă să devină preot, a pus scrisoarea în haina care o folosea pe post de pernă. Nu s-a mai gândit la ea până când într-o zi a auzit strigat numărul său. „Cine a scris scrisoarea?”, l-a întrebat gardianul fluturând-o în faţa sa. „Nu le-am dat numele niciodată”, îşi aminteşte Gu astăzi. „Nu mi-am trădat niciodată prietenii.”

După şase luni gardienii l-au anchetat din nou. „Ştim că a fost Paul.” Gu a răspuns: „Dacă ştiţi, nu trebuie să vă spun eu.” Datorită scrisorii, Gu a fost acuzat de încă ceva în primăvara anului 1957: de intenţia de organizare a unei mişcări contra-revoluţionare în închisoare. În iarna anului 1957 a aflat că a mai primit o condamnare de şapte ani, pe lângă cea existentă de trei ani. Gu nu îşi aminteşte dacă a fost vreun proces, dar îşi aminteşte că a fost dus în Xining, capitala provinciei Qinghai. La patru zile după sosire, cineva l-a acuzat pe nedrept de tentativă de evadare, aşa că gardienii l-au închis într-o cutie. Timp de nouă zile a stat într-o cutie cât căsuţa unui câine. Cutia avea o uşiţă ce se deschidea câteva secunde, cât să îi fie pusă mâncarea, apoi se închidea la fel de rapid. Pereţii erau atât de strânşi încât nu îşi putea întinde decât un braţ la un moment dat; tavanul era atât de jos că putea sta doar culcat. A trebuit să mănânce şi să doarmă în propriile sale excremente. „Întocmai ca un porc”, spune Gu.

Odată eliberat din cutia singurătăţii, Gu a lucrat 16 ore pe zi, spărgând pietre. În aceeaşi fabrică, la un alt morman de pietre, lucra pr. Zhong-Liang Iosif Fan, fostul rector al seminarului de unde el şi Gu fuseseră arestaţi în 1955. Din Qinghu, Gu a fost trimis la trei ferme penale: Wongshike, Xing Zhe şi Wayuxiangka. Aceste locuri erau cunoscute ca laogai – locuri de reeducare prin muncă. A muncit pe câmpiile virgine ale platoului provinciei Qinghai, la peste trei mii de metri înălţime. Doar iarbă cât vedeai cu ochii.

Fotografie a pr. Gu
din timpul detenţiei.

Mâncarea era oribilă. Era perioada marii foamete, cunoscută ca cei „trei ani de dezastre naturale” (1960-1962), în timpul căreia 20 de milioane de chinezi au murit de foame. Cauza principală a fost planul cincinal al Chinei comuniste, în care accentul s-a pus pe producţia de oţel. Mulţi ţărani au fost luaţi de pe terenurile agricole şi puşi în fabrici. Această acţiune prost gândită s-a simţit în foametea ce a urmat. Pe când era la ferma Xing Zhe din Qinghai, trupul lui Gu a început să cedeze. La 1,8 metri înălţime un adult cântăreşte în jur de 63 de kilograme. „În timpul marii foamete aveam cam 37 de kilograme. M-am dus la doctor, deoarece nu îmi puteam ridica piciorul de jos. A vrut să îmi dea o injecţie dar a renunţat: eram un schelet.”

În 1960, la cinci ani după ce fusese închis, Gu a fost mutat în ferma penală Wayuxiangka din provincia Qinghai. Aici lucra pământul, planta seminţe, uda culturile, tăia buruienile – aproximativ 13 ore pe zi. În 1965, după ce şi-a încheiat cei 10 ani de închisoare, el a devenit „post-prizonier”. „Guvernul îţi spune că sentinţa a fost ispăşită. Nu mai eşti prizonier, ci devii angajat deţinut şi primeşti puţini bani. Acelaşi loc, aceeaşi muncă, dar fără gardieni. Un prizonier are o sentinţă limitată ca timp – nu şi post-prizonierul. Aceasta era politica pentru toţi prizonierii atunci. Nu mai eşti prizonier, dar tot trebuie să dai dovadă de ascultare. Aşa era politica. Nici o raţiune în ea”, explică Gu.

Un „beneficiu” al stării de post-prizonier era ocazia de a merge acasă o dată la patru ani. Într-una din vizitele făcute acasă, Gu a aflat despre Biserica Catolică clandestină. Fiind imposibil să distrugă catolicismul din interior, comuniştii au încercat să îl extermine din exterior, înfiinţând o Biserică controlată de guvern şi independentă de Sfântul Scaun. Încă din 1949, Republica Populară Chineză înfiinţase mişcarea de trei ori auto-reformatoare (adică auto-guvernantă, auto-sprijinită şi auto-propagatoare). Această mişcare a fost înlocuită de şi integrată în Asociaţia Patriotică Catolică Chineză, înfiinţată oficial la 15 iulie 1957. A fi patriot în China înseamnă a fi revoluţionar, adică anti-imperialist şi anti-papal. Drept urmare, catolicii erau etichetaţi ca fiind contra-revoluţionari nepatriotici.

Majoritatea bisericilor catolice din Republica Populară Chineză au fost distruse în timpul marii revoluţii culturale proletare, începută în 1966, când comitetul central a instituit un proces de epurare a intelectualilor şi „imperialiştilor”. Acest proces a condus la inspecţii surpriză, la raiduri nocturne, la execuţii publice. Timp de zece ani, până la moartea lui Mao în 1976, epurarea a continuat. În timpul acestei domnii chineze a terorii, templele şi bisericile au fost arse, iar operele de artă şi scrierile vechi au fost distruse. După moartea lui Mao, Xiaoping Deng – unul dintre liderii comunişti chinezi – a deschis naţiunea către lume. Pentru bani, spune Gu, în special pentru banii americani. Conducerea lagărului de muncă a instituit clase de limbă engleză pentru gardieni, pentru familiile lor, şi pentru familiile formate de deţinuţi. Era însă o problemă. Nimeni nu vorbea engleza decât Gu. Astfel, prizonierul Gu a devenit şi profesorul Gu, câştigând 90 de dolari pe lună.

Într-una din vizitele pe care le făcea pe la casele unde preda, Gu s-a oprit la casa pr. Hong-Sheng Vincenţiu Chu, pentru a-l saluta. Când era acolo a sunat clopoţelul de la uşă. „Te-a văzut cineva?”, l-a întrebat pr. Chu pe bărbatul care a intrat. Era pr. Sergio Ticozzi de la Institutul Pontifical pentru Misiunile Străine. Pr. Chu se temea să nu fi fost urmărit. „Nu”, a răspuns pr. Ticozzi. „Acesta este studentul meu”, i l-a prezentat pr. Chu pe Gu. „Îşi păstrează încă vocaţia.” „Vino atunci la Hong Kong”, i-a spus pr. Ticozzi lui Gu. „Avem un seminar acolo.” „Sunt încă închis în lagărul de muncă. Nu pot merge la Hong Kong.”

Ticozzi şi-a scris adresa pe un bileţel şi i l-a dat lui Gu. Mai târziu, când a fost singur, Gu şi-a luat haina, a desfăcut tivul ei şi a ascuns acolo bileţelul. Nu mai vroia să rişte acum ce a păţit cu scrisoarea colegului său seminarist. Iar de această adresă avea nevoie, spera el. Şi aşa a fost, căci în primăvara anului 1984 i-a surâs soarta. Gu se întorcea în lagăr după ce predase engleza, aşa că era îmbrăcat în haine de profesor, nu de prizonier. La poarta lagărului a văzut un camion nou. S-a apropiat încrezător, asigurându-se că din buzunar i se vede pachetul de ţigări, cele mai bune din China. „Mă puteţi duce până în localitatea următoare?”, l-a întrebat Gu pe şofer. „Da”, a răspuns acesta fără vreo suspiciune.

Gu şi-a luat „averea”: o valiză din piele tăbăcită şi o haină de iarnă. „Atât câştigasem în 19 ani de muncă silnică”, spune el. Cu aceste bunuri a părăsit locul detenţiei, în care a stat zi de zi cu speranţa că într-o zi va evada: acum ocazia sosise. A mers în oraşul Gung He, din provincia Qinghai, unde a început să predea engleza într-o şcoală. Ziua preda, noaptea învăţa teologie, în special după două cărţi pe care le primise de la Episcopul Fan. În februarie 1988, Gu l-a vizitat pe Episcop, care locuia într-o cămăruţă a unei nepoate de-a sa, dintr-o suburbie din Shanghai. „Vreau să fiu hirotonit”, i-a spus Gu. „Dacă este voia Domnului, se va face”, l-a asigurat Fan. Câteva zile mai târziu, la 22 februarie, Fan l-a hirotonit întru preoţie pe Guang-Zhong Gu. „Am fost atât de fericit. M-am întors cu bicicleta acasă şi mă gândeam că nu aparţin lumii acesteia.”

Cu trei ani înainte, fratele său, Le-Tian Iosif Gu, se mutase în SUA şi şi-a încurajat fratele să îi urmeze. La un moment dat, Gu s-a hotărât să meargă la consulatul american din Shanghai, unde a întâlnit un tânăr responsabil cu imigrarea. Părea ocazia oportună să părăsească China, iar Gu nu vroia să rateze şansa. „Vă rog”, a cerut el. „Am fost în seminar şi m-au arestat în 1955, împreună cu Episcopul Kung. Am fost apoi închis în închisoare timp de 10 ani şi în lagăre de muncă timp de 19 ani.” Tânărul a părăsit camera şi s-a întors câteva minute mai târziu cu verdictul: Gu putea părăsi China. Copleşit de bucurie, Gu a început să plângă. În curând va pleca în America.

* * *

Cum se apropia după-amiaza şi eu trebuia să mă întorc la Los Angeles, l-am întrebat pe pr. Gu dacă nu e ora celebrării Liturghiei. M-a condus în capela din laterala mariană a bisericii. M-am aşezat în primul rând, în timp ce el s-a dus pentru a-şi îmbrăca ornatele cu alb şi verde. După câteva momente era la altar. „Ofer această Liturghie în special pentru Biserica persecutată din China”, a spus el. „Tată, în providenţa Ta misterioasă, Biserica Ta trebuie să împărtăşească suferinţele Fiului Tău Cristos. Dă duhul răbdării şi al iubirii celor care sunt persecutaţi pentru credinţa lor în Tine, pentru ca să fie mărturisitori mereu fideli ai promisiunii Tale despre viaţa eternă.”

Pentru aceasta el şi-a dat 29 de ani de viaţă. Pentru aceasta pr. Guang-Zhong Gu nu şi-a negat niciodată convingerile religioase.

2 Comments

  1. Este greu sa comentezi acest articol, pur si simplu ramai inmarmurit. Este deosebit de impresionanta taria si statornicia parintelui Gu dovedita intr-o perioada neagra, fara mijloace de informare si comunicare si la asa distanta de Roma – sufletul catolicismului. Nu stiu cati dintre noi, si Doamne, in ce conditii traim si cat acces avem la informatie, am fi in stare de asa o daruire. Dumnezeu sa-i dea sanatate parintelui Gu sa se bucure de visul sau implinit!

  2. De cate ori citesc sau am ocazia sa ascult despre martirii bisericii noastre sau despre crestinii care au suferit pentru ca nu au vrut sa renunte la Dumnezeu, imi pun de multe ori aceasta intrebare: „Oare eu, care ma consider crestina, as fi capabila sa fac ce a facut Gu? Oare as fi in stare sa ma sacrific pana la a-mi da viata pentru Dumnezeu? „… Si uneori nu indraznesc sa astept si raspunsul…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *