Tradiţii şi obiceiuri de Crăciun

Autor: Cristina Grigore
Sursa: Familia creştină, 2/2003

Sărbătoarea Crăciunului pare a fi cea mai aproape de sufletul nostru: în fiecare an ne umple sufletul de amintirile zăpezilor îmbelşugate, a clinchetelor de clopoţei pierdute în taina serii de Crăciun, a frânturilor de colinde amestecate cu viforul ninsorilor, a mirosului proaspăt de brad din casă, a ieslei Naşterii Mântuitorului aşezată în biserică, a aşteptării pline de curiozitate şi de nerăbdare a darurilor de Crăciun… Abia începe să miroasă a iarnă şi toate aceste amintiri se întorc la noi din străfundurile copilăriei. Şi parcă ne încearcă un sentiment de nostalgie…

Crăciunul este sărbătoarea naşterii Mântuitorului, a Întrupării Fiului lui Dumnezeu, o celebrare pe care popoarele au îmbogăţit-o de-a lungul anilor cu tradiţii şi obiceiuri specifice culturii lor. Tradiţiile şi obiceiurile sunt o modalitate de a face prezent, de a aminti ceea ce s-a întâmplat în trecut; sunt fapte şi lucruri care se transmit de la o generaţie la alta în formă orală sau scrisă. Iar în cazul Crăciunului, lucrul cel mai important din tradiţii şi obiceiuri nu este aspectul lor exterior, ci semnificaţia lor interioară. Dar, pentru a putea trăi mai intens tradiţiile şi obiceiurile, trebuie să le cunoaştem. Există multe tradiţii şi obiceiuri de Crăciun care ne ajută să trăim spiritul acestui timp liturgic, iar acest spirit îl aflăm prin meditarea misterului celebrat.

25 decembrie

Iniţial, Crăciunul şi Epifania constituiau o singură sărbătoare întrucât sărbătoreau întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, însă acest mister era celebrat la două date diferite: în Occident era celebrat la 25 decembrie, ca sărbătoare a Crăciunului, iar în Orient, la 6 ianuarie, ca sărbătoare a Epifaniei. Distincţia, din punct de vedere al conţinutului, dintre cele două sărbători are loc abia la sfârşitul sec. al IV-lea şi începutul sec. V-lea.

Se ştie din scrieri vechi că în anul 336 Crăciunul era celebrat la Roma la 25 decembrie, iar de la Sfântul Augustin ştim, de asemenea, că în aceeaşi perioadă era celebrat şi în nordul Africii. Spre sfârşitul sec. al IV-lea Crăciunul se celebra la această dată în nordul Italiei, în Spania, şi chiar la Antiohia, după cum relatează Sf. Ioan Crisostom. Şi totuşi, 25 decembrie nu este data istorică a naşterii lui Isus. Biserica din Roma a ales această dată pentru celebrarea misterului naşterii Mântuitorului pentru a înlocui sărbătoarea păgână Natalis solis invicti (Naşterea soarelui invincibil), principala sărbătoare a cultului soarelui din lumea greco-romană, foarte răspândit în acea perioadă, şi care avea loc cu ocazia solstiţiului de iarnă. Pentru a-i îndepărta pe credincioşi de aceste sărbători idolatre, Biserica i-a îndemnat pe creştini să celebreze la această dată naşterea lui Cristos, adevărata lumină care luminează pe tot omul.

Ieslea

Reprezentarea Naşterii Mântuitorului a variat de-a lungul timpului: de la reprezentarea simplă, în fresce, a Mariei cu Pruncul şi cu Iosif, până la reprezentări complexe care cuprind circa 200 de figurine. Despre naşterea Mântuitorului nu ne vorbesc decât evangheliştii Luca (2,1-21) şi Matei (1,18-2,12). Luca ne relatează cum Iosif şi Maria au mers la Betleem pentru recensământ, şi, întrucât nu au găsit loc de găzduire, Maria l-a născut pe Isus şi l-a aşezat într-o iesle. Tot evanghelistul Luca scrie despre păstorii care au venit să-l vadă pe copilul nou născut şi au povestit lui Iosif şi Mariei că îngerii au fost cei care le-au dat de veste. Evanghelistul Matei nu dă prea multe informaţii despre naşterea lui Isus, în schimb este singurul care-i aminteşte pe magii de la Răsărit, veniţi de departe – călăuziţi de o stea – pentru a se închina pruncului şi a-i oferi daruri: aur, smirnă şi tămâie.

Prima reprezentare a Naşterii se află într-o frescă din catacombele Priscilei (sec. al II-lea d.C.), în care este reprezentată Sfânta Fecioară cu Pruncul în braţe, pe care-l prezintă Magilor: alături se află un bărbat, iar sus, o stea în opt colţuri. Din secolele următoare, până aproape de secolul al V-lea, există multe fresce în catacombe care reprezintă Epifanii analoge, însă în fresca din catacomba Sfântului Sebastian (sec. al IV-lea d.C.) lipsesc Maria şi Iosif, dar apare un fel de iesle cu un bou şi un măgar. Ulterior, între sec. al IV-lea şi al VI-lea, în basoreliefurile sarcofagelor din marmură încep să apară şi reprezentări ale păstorilor, şi astfel, încet-încet, Ieslea capătă contur, apropiindu-se de forma actuală, cu toate personajele incluse: Pruncul, Maria, Iosif, boul, măgarul, cei trei regi Magi, păstorii.

Însă reprezentările erau mereu basoreliefuri, sau, în secolele următoare, vitralii, miniaturi, mozaicuri, şi nu încă Iesle cu reprezentări tridimensionale ale Naşterii. În acest sens, s-a considerat că cea mai veche Iesle din Italia este reprezentarea în marmură a lui Arnolfo di Cambio, realizată în jurul anului 1289, şi care, deşi a fost distrusă în unele porţiuni iar în altele a fost restaurată, poate fi încă admirată în bazilica Santa Maria Maggiore din Roma. În faţa acestei Iesle mulţi Pontifi au celebrat Liturghia de Crăciun, până în anul 1870.

Tradiţia îi atribuie Sfântului Francisc din Assisi introducerea Ieslei în vasta gamă de obiceiuri de Crăciun, atunci când, în noaptea de Crăciun din 1223 la Greccio, aşa cum ne relatează Sfântul Bonaventura, a amenajat o iesle cu fân, a adus un bou şi un măgar, şi a celebrat Liturghia în acest ambient, în prezenţa unei mari mulţimi de credincioşi veniţi din întreaga regiune. Unii istorici consideră că Sf. Francisc a fost inspirat de reprezentările dramatice sacre, foarte răspândite în acea perioadă.

Primele Iesle cu figurine despre care există informaţii datează din sec. al XIII-lea, şi sunt de fapt reprezentări cu mari statuete din marmură, lemn sau teracotă, expuse întregul an într-un aranjament static într-o capelă. Aceste caracteristici vor fi păstrate de Iesle până la sfârşitul sec. al XVI-lea. Conciliul din Trento, care s-a încheiat în 1563, a stabilit norme precise în ce priveşte cultul sfinţilor şi al relicvelor, şi a favorizat răspândirea Ieslei ca expresie a religiozităţii populare.

Iezuiţii, ordin religios înfiinţat în acea perioadă, au adoptat această reprezentare a naşterii Domnului, folosind-o în scopuri didactice, pentru a recâştiga ţările reformate şi a evangheliza tărâmurile recent descoperite din Lumea Nouă. Dar iezuiţii s-au îndepărtat tot mai mult, în ce priveşte ornamentarea Ieslei, de simplitatea ei franciscană de la începuturi. De-a lungul sec. al XVII-lea, de fapt, apar şi se dezvoltă acele efecte scenografice care vor revoluţiona caracterul Ieslei, şi care au făcut ca ea să devină o oglindă a culturii care o realizează, reflectând foarte bine societatea timpului şi aspectele cele mai vii ale realităţii cotidiene.

Ieslea tradiţională ungurească, aşa-zisă Betleem, poate fi transportată manual. Are forma unei bisericuţe, a unui grajd sau a unui cort deschis. Portalul este larg, pentru a se putea vedea bine spaţiul interior, unde sunt aşezate figurinele confecţionate din hârtie, sau statuete din lemn ori cretă ornamentate cu vatelină: în faţă arde o lumânare. Această Iesle este purtată din casă în casă de copii, numiţi betlehemesek, dintre care unii sunt îmbrăcaţi în îngeri, care recită versuri, cântă şi dansează.

Ieslea poloneză, szopka, este, în schimb, o construcţie în formă de catedrală, împodobită cu staniol colorat. Ieslea este formată din trei părţi: una superioară, cu îngeri care cântă la trompete pentru a vesti naşterea lui Isus; una centrală, unde este aşezată scena Naşterii; şi una inferioară, în care sunt aşezate figurine reprezentând ţărani polonezi, păstori cu oi şi boi, şi cei trei Magi.Szopka portabilă este purtată din casă în casă de copiii care cântă cântece de Crăciun, numite koledy, şi primesc în schimb dulciuri şi bani.

În Slovenia, în regiunile alpine, există o tradiţie care datează din sec. al XIX-lea: în fiecare familie se construieşte o Iesle într-un colţ „sacru” al casei, unde în alte perioade din timpul anului stă crucifixul. Se construieşte o movilă din muşchi, pe vârful căreia se aşează oraşul Betleem, iar la poalele acesteia se aşează scena Naşterii.

În Mexic, Ieslea are infuenţe indigene şi constituie una din expresiile cele mai autentice ale artei populare elaborată de fiecare oraş pentru ziua de piaţă, deşi s-a îmbogăţit, începând din 1500, cu influenţe europene şi asiatice. Dominaţia spaniolă, de fapt, suprapunându-se artei precedente maya şi aztecă, a impus uzanţe şi modele iberice.

În Brazila, Ieslea s-a răspândit între 1600 şi 1700, datorită iezuiţilor şi a preoţilor spanioli, portughezi şi francezi care au venit aici pentru a-i evangheliza pe indigeni. Caracteristice pentru nord-estul Brazilie sunt lapinhas, construcţii simbolice în care este reprezentat Pruncul Isus îmbrăcat în veşminte de aur şi pietre preţioase, aşezat pe vârful unui munte, înconjurat de flori, plante, păsări şi animale de toate felurile. Specifice sunt şi Ieslele cu două etaje, unde la nivelul inferior este reprezentată Naşterea, iar la cel superior este reprezentată Răstignirea.

În Italia, cea mai cunoscută – şi apreciată la nivel mondial – este ieslea din regiunea Neapole, care a „revoluţionat” ieslea lui Francisc din Assisi. Cele mai vechi iesle din această regiune datează din sec. al XV-lea şi sunt fabricate din lemn, cu circa 40 de figurine şi cu scenografii foarte complexe, ceea ce constituie de fapt specificul lor. Aceste iesle au captat atenţia multor artişti şi meşteşugari italieni care au încercat mereu să aducă ceva nou, atât în realizarea figurinelor – punându-le ochi de sticlă, introducând personaje noi, utilizând îmbinare de materiale diverse -, cât şi în realizarea scenografiilor care au început să includă elemente laice, precum fântâni, pieţe, bodegi, lumini, oglinzi, creând astfel o adevărată scenă de teatru. În ultimii ani, odată cu progresul tehnologiilor, au apărut şi ieslele electronice. Cu ajutorul unor mecanisme, personajele sunt puse în mişcare, pârâurile curg, apa ţâşneşte din fântâni, soarele răsare şi apune, iar lumina din case se aprinde şi se stinge, etc. Pentru mulţi artişti şi inovatori, ieslea a devenit un hobby, iar în Roma, în fiecare an, de Crăciun, pot fi văzute cele mai originale iesle, din punct de vedere tehnic, artistic şi cultural, în cadrul anualei expoziţii internaţionale.

Astăzi, în multe ţări, în seara de Crăciun există obiceiul de a se organiza o reprezentare dramatică a naşterii Mântuitorului, cu actori şi decoruri, fiind numite popular „iesle vii”. Aceste reprezentări datează din sec. al XVIII-lea, iar unii specialişti consideră că ele provin din dramele sacre medievale, alţii consideră că îşi au originea în cântările specifice pentru timpul Crăciunului, din sec. al XVI-lea, cântări care constau într-un dialog dintre doi sau mai mulţi parteneri. Oricare ar fi adevărata lor origine, ele s-au păstrat şi dezvoltat în tradiţia Bisericii, şi au rolul de a-i ajuta pe credincioşi să trăiască mai profund misterul celebrat, prin actualizarea scenei Întrupării Domnului.

Misteriosul împărţitor de daruri

Moş Crăciun este pentru noi personajul misterios care aduce daruri în seara de Crăciun, un personaj pe care îl regăsim şi în alte culturi, dar sub alt chip şi un alt nume. Majoritatea lingviştilor noştri sunt de părere că termenul „Crăciun” provine din latinul „creatio” sau din „incarnationis”. Însă, în tradiţia creştină, la originea acestui personaj misterios şi darnic, se află Sfântul Nicolae (sec. al IV-lea), episcop în oraşul Mira din provincia Licia, în sud-vestul Asiei Mici. Se povesteşte că, odată, episcopul Nicolae l-a ajutat pe un om care nu reuşea să-şi mărite cele trei fete ale sale, şi care în disperare le-a îndemnat să urmeze şi ele exemplul persoanelor uşuratice. Aflând despre acest lucru, episcopul a pregătit o pungă mare de bani şi în timpul nopţii a aruncat-o pe fereastră în casa acestora; peste câteva zile, fiica mai mare se pregătea de nuntă. La fel s-a întâmplat şi cu a doua fată, şi cu a treia. Până la urmă tatăl fetelor, după ce a stat la pândă într-un loc ascuns, l-a descoperit pe binefăcătorul său atât de mărinimos.

Aşadar, personajul care l-a inspirat pe Moş Crăciun din zilele noastre este Sfântul episcop Nicolae, un sfânt din tradiţia europeană. Când emigranţii germani şi olandezi au mers în America au dus cu ei şi amintirea sfântului episcop şi tradiţia conform căreia sfântul împărţea daruri de Crăciun. În America numele episcopului a trecut de la Sinter Klass (sfântul Nicolae, în olandeză) la Santa Claus, iar cu timpul şi aspectul lui s-a schimbat.

În 1860, desenatorul şi caricaturistul Thomas Nast, care lucra la un ziar din New York, l-a „îmbrăcat” pe Santa Claus într-un costum, tot de culoare roşie, ca şi veşmântul episcopului, împodobit cu blană şi legat la mijloc cu o centură de piele, şi i-a înlocuit mitra cu o scufie roşie cu blană albă. Nast a stabilit de asemenea reşedinţa lui Santa Claus la polul Nord în 1885, când a desenat doi copii uitându-se pe o hartă a lumii şi trasând călătoria lui Santa de la Polul Nord în Statele Unite. În anii următori, scriitorul american George P. Webster a preluat ideea, explicând că fabrica de jucării a lui Santa Claus şi casa lui, în timpul îndelungatelor luni de vară, sunt ascunse în gheaţa şi zăpada de la Polul Nord.

În 1931, Santa Claus a căpătat o cu totul altă înfăţişare într-o campanie publicitară a companiei Coca-Cola: talentatul pictor Haddon Sundblom i-a dat lui Santa Claus o înfăţişare mai umană, atractivă şi credibilă. Şi acum compania Coca-Cola utilizează această imagine a lui Santa Claus în reclamele din presa scrisă sau audio-vizuală, o imagine care s-a impus şi în tradiţiile de Crăciun ale europenilor. De curând, compania Pepsi Cola a lansat însă un nou „look” al lui Santa, înlocuind culoarea roşie a veşmântului lui cu cea albastră, într-o campanie promoţională a produsului Pepsi Blue.

Obiceiul de a face daruri cu ocazia sărbătorilor de Crăciun este foarte răspândit, iar în unele ţări europene personajul care aduce darurile nu este Sfântul Nicolae. De exemplu, în tradiţia spaniolă, cei trei regi Magi aduc daruri copiilor, la 6 ianuarie. Evanghelistul Matei spune că magii din Orient i-au adus pruncului Isus aur, smirnă şi tămâie, dar nu ne spune nimic despre originea, vârsta, numărul sau numele lor. De-a lungul istoriei numărul lor a variat, în funcţie de tradiţie. În scrieri din sec. al VII-lea magii sunt trei la număr, şi apar cu numele Gaspar, Melchior şi Baltazar. Nici măcar originea lor exactă nu se cunoaşte, dar Clement din Alexandria şi Ciril din Alexandria spun că „Răsăritul” este Persia, iar Tertulian şi sfântul Iustin spun că este Aribia. În toate reprezentările până în sec. al XVI-lea cei trei magi au fost reprezentaţi ca nişte principi, toţi trei albi; abia în 1510 Bosch l-a pictat pe Baltazar de culoare. În Spania, şi în alte ţări influenţate de cultura iberică, la 6 ianuarie, cei trei magi intră în oraşe însoţiţi de un întreg alai, şi aruncă în urma lor dulciuri pe care copiii se înghesuie să le culeagă.

Tot la 6 ianuarie, în Italia şi în Rusia există obiceiul ca o femeie bătrână să aducă daruri copiilor. Legenda spune că femeia (Befana, în Italia; Babuşka, în Rusia) nu a vrut să iasă afară în noaptea rece a naşterii lui Isus pentru a merge împreună cu păstorii să-l vadă pe pruncul nou născut. Dimineaţa însă, a pregătit un coş cu daruri şi a mers să-l viziteze, dar a găsit ieslea goală. Din acea zi, spune legenda, la 6 ianuarie, femeia călătoreşte prin lume, dând daruri fiecărui copil bun, în speranţa că unul dintre ei ar fi Isus.

În Germania Christkind (Copilul Cristos) este cel care aduce daruri în seara de Crăciun. De obicei, Christkind este reprezentat de un copil îmbrăcat în alb care merge din uşă în uşă pentru a împărţi daruri copiilor care-l întâmpină cu colinde şi poezii.

În tradiţia liturgică, sărbătoarea Crăciunului este precedată de o perioadă de pregătire, numită Advent, o perioadă marcată în multe ţări europene de simbolul luminii. Astfel, Biserica a adoptat din tradiţia germană „coroana de Advent”, cu cele patru lumânări care simbolizează fiecare dintre cele patru săptămâni de pregătire la sărbătoarea Naşterii Mântuitorului, Lumina lumii: în fiecare duminică este aprinsă o altă lumânare, astfel încât cu cât se apropie momentul Crăciunului, cu atât lumina este mai puternică. Şi dacă perioada Crăciunul este un timp pentru daruri îndeosebi materiale, perioada Adventului este un timp pentru daruri spirituale: lumină, pace. În Austria, Adventul este precedat de sărbătoarea sfântului Martin din Tours, la 11 noiembrie. În această zi, copii merg în procesiune cu felinare realizate de ei înşişi. În casele din Italia, Norvegia şi Suedia, la 13 decembrie, în sărbătoarea Sfintei Lucia, fiica cea mai mare a familiei, îmbrăcată în alb şi cu o cunună cu lumânări aşezată pe cap, vine şi-i trezeşte pe cei ai casei cu o tavă cu cafea şi un colac împletit, iar copiilor le aduce dulciuri. Prezenţa sfintei Lucia anunţă biruinţa luminii asupra întunericului.

În multe ţări europene s-au păstrat tradiţiile, dar s-au adăugat şi obiceiuri mai noi, împrumutate din alte culturi. Aşa se face că în timpul Crăciunului copiii primesc cadouri de două ori: de sf. Nicolae, sf. Lucia sau de Bobotează, conform tradiţiei fiecărei ţări, dar şi în seara de Crăciun. Şi l-a noi s-a păstrat obiceiul ca în seara din ajunul sărbătorii sfântului Nicolae, la 5 decembrie, părinţii să pună în încălţămintea copiilor, pe care aceştia şi-o pregătesc dinainte cu mare grijă, cadouri diverse: bomboane, jucării, mici obiecte de îmbrăcăminte, în unele locuri existând obiceiul de a se pune alături şi o nuieluşă cu efect, desigur, moralizator; dar există şi obiceiul de a pune în ajunul Crăciunului daruri sub brad, destinate celor dragi.

Bradul

Pentru multe ţări europene şi de pe continentul american, pomul de Crăciun este unul din simbolurile preferate pentru a reprezenta această sărbătoare. Dar în realitate, pomul nu are nici o legătură cu Naşterea Domnului. Bradul, şi alţi pomi mereu verzi, au fost mereu simbolici la vechile popoare deoarece indicau viaţa care continuă şi speranţa reîntoarcerii primăverii. La noi bradul este întâlnit şi acum în multe ritualuri de trecere, moştenit din tradiţiile pre-creştine, integrate de noile rituri creştineşti. Dar obiceiul de a împodobi în casă bradul de Crăciun se pare că a fost adoptat din Germania. S-a păstrat însă şi vechiul obicei păgân de a aduce în casă, în perioada dinaintea Anului Nou, o ramură de copac, în general de măr, şi de a o pune în apă. Ramura înfloreşte până la Anul Nou, şi simbolizează viaţă nouă şi prosperitate. De aceea, multe din colindele noastre au ca refren cuvintele „flori dalbe, flori de măr”.

Mulţi leagă bradul de Crăciun de o legendă care povesteşte că în sec. al VIII-lea, în Germania de astăzi, un misionar pe nume Bonifaciu a adunat în jurul său câteva persoane botezate recent care trebuiau să renunţe la obiceiurile păgâne. În acest scop, cei proaspăt botezaţi trebuiau să doboare la pământ un stejar bătrân care era utilizat pentru sacrificii. Stejarul a căzut şi s-a rupt în patru, iar din mijlocul său a apărut un brad. Sfântul Bonifaciu a propus atunci să fie luat bradul şi să fie pus ca simbol al credinţei regăsite, deoarece bradul arată cu vârful său spre cer, iar ramurile sale mereu verzi amintesc de viaţa veşnică. O altă legendă, de data aceasta din nordul Europei, povesteşte cum odată, de mult, Credinţa, Speranţa şi Iubirea, au fost trimise pe pământ pentru a găsi un copac care să fie înalt cât speranţa, mare cât iubirea şi solid ca credinţa. În plus, trebuia să aibă o cruce la fiecare ramură. Legenda spune că cele trei virtuţi au căutat îndelung, până când au găsit bradul în pădurile din Nord. Ele l-au iluminat cu razele stelelor, şi astfel pomul a devenit primul brad de Crăciun.

La originea obiceiului de a împodobi bradul se pare că se află scenele dramatizate din timpul Adventului, numite „mistere”, răspândite în Europa sec. al XI-lea. Printre aceste scene se număra şi scena Paradisului, foarte populară la acea vreme, grădina Edenului fiind reprezentată printr-un pom împodobit cu mere roşii. Pomul reprezenta atât Pomul vieţii cât şi Pomul cunoaşterii binelui şi răului, iar dramatizarea scenei Paradisului se încheia cu profeţia venirii Mântuitorului. În timpul sec. al XV-lea, la 24 decembrie, sărbătoarea protopărinţilor Adam şi Eva, credincioşii au început să instaleze pomi în casele lor, pe care îi împodobeau cu mere şi nuci. În sec. al XVIII-lea, obiceiul de a împodobi pomul de Crăciun era împământenit deja în Germania, Franţa şi Austria. La jumătatea sec. al XVII-lea, pomul de Crăciun a început să fie iluminat cu lumânări mici, acestea fiind înlocuite mai târziu, la începutul sec. al XX-lea, de instalaţiile electrice cu becuri, şi chiar şi bradul a început să fie înlocuit cu unul artificial. În vârful multor brazi de Crăciun este pusă o stea, care reprezintă steaua ce i-a călăuzit pe magi la Isus.

Colindele religioase

Termenul „colindă” vine din latinul „calendae”, prima zi a lunii la romani (de aici şi calendar). Calendele din ianuarie, deci de la începutul anului (mutat de la 1 martie la 1 ianuarie de împăratul roman Caius Julius Caesar) se sărbătoreau cu cântări, urări şi petreceri, pe care creştinismul nu le-a înlăturat, ci le-a adoptat şi le-a dat un caracter creştin. De aceea, la noi, colinde se cheamă atât cântările şi urările religioase specifice Crăciunului şi Bobotezei, cât şi cele ocazionate de Anul Nou.

Conform tradiţiei, în dimineaţa zilei de 24 decembrie şi până aproape spre miezul zilei, cete de copii între 5 şi 14 ani merg cu „Moş Ajunul”, un text augural scurt rostit la fiecare casă şi care anunţă deschiderea seriei de colinde şi de practici uzitate în această perioadă. Seara, după ieşirea de la biserică, cete de copii merg cu „Steaua”, textul fiind de factură religioasă. Ca obiect de recuzită, ceata poartă o stea, luminată din spate cu o lumânare; steaua are în centrul ei o reproducere a Naşterii Domnului. Colindatul deschide astfel ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor de iarnă. La colindat, tradiţional, participă tot satul, deşi efectiv colindă doar copiii şi flăcăii, constituiţi în cete, ceata fiind alcătuită după o orânduială bine stabilită, având o ierarhie proprie, un conducător şi un loc de întâlnire. Darul oferit de gazde colindătorilor – în forma tradiţională a obiceiului – este colacul, el însuşi semn de belşug şi roade bogate.

În istoria creştinismului, primele cântări de Crăciun au fost scrise în sec. al IV-lea: primul imn,Jesus refulsit omnium, datează din anul 368. Acestea au fost integrate ulterior în Oficiul Divin, unele fiind propuse şi astăzi în Liturgia Orelor din timpul Crăciunului. Mai târziu, începând cu sec. al XIII-lea, aceste cântări au fost traduse în limbile diferitor popoare, această adaptare a lor la o anumită cultura constituind şi apariţia cântărilor populare de Crăciun.

Unele colinde, precum „Adeste fideles”, „Petit papa Noël”, „Jingle Bells” ş.a., au devenit foarte cunoscute în întreaga lume, dar nici unul nu se bucură de faima şi răspândirea colindului austriac „Stille Nacht” (în trad., „Noapte tăcută”; versiune română se intitulează „Noapte de vis”), compus de Franz Gruber pe versurile lui Joseph Mohr. Istoria spune că în ajunul Crăciunului din 1818, preotul catolic Joseph Franz Mohr (1792-1848) a mers în vizită la prietenul său Gruber, căruia i-a înmânat un poem pe care îl scrisese cu doi ani în urmă. Avea neapărat nevoie de un cântec de Crăciun pentru Liturghia de la miezul nopţii, şi spera ca prietenul său, care era profesor la şcoală şi organist la biserică, să-i pună versurile pe muzică. Gruber a scris în câteva ore melodia, cu aranjament pentru chitară (orga fusese afectată de revărsarea râului Salzach), şi în la Liturghia din acea noapte, cei doi au interpretat pentru întâia oară cunoscutul colind, în biserica Sf. Nicolae din Oberndorf. Cântecul a fost foarte bine primit de credincioşi, mai ales pentru că înţelegeau cuvintele (pe atunci Liturghia şi cântările erau în limba latină), şi s-a răspândit curând în ţară. Regele Prusiei, Frederick Wilhelm al IV-lea, a auzit cântecul la Biserica Imperială din Berlin şi a cerut ca „Stille Nacht” să fie cântat de Crăciun în întreaga împărăţie. Din Austria, cântecul s-a răspândit apoi şi în alte părţi.

Colindele de Crăciun sunt un mod de a reflecta mai profund şi totodată mai simplu asupra misterului Naşterii Mântuitorului, şi de a exprima, totodată, bucuria şi recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu care s-a făcut om spre mântuirea noastră. La multe popoare colindele au depăşit spaţiul liturgic-eclezial, şi sunt cântate nu doar în Biserică, dar şi în familie, împreună cu cei dragi.

Iată-ne ajunşi şi la finalul incursiunii noastre istorice printre tradiţiile şi obiceiurile specifice Crăciunului, atât de frumoase şi de bogate. Din păcate, actualul context socio-cultural, cu aluziile sale la un „Crăciun magic” consumist şi turistic, profitând de această puternică tradiţie religioasă, încearcă să ne învăluie într-o atmosferă care transformă o sărbătoare creştină într-o celebrare ne-creştină, ba chiar anti-creştină. În plus, Crăciunul a devenit pentru noi atât de familiar încât am uitat să mai privim dincolo de aparenţe şi să pătrundem semnificaţia adâncă a simbolurilor şi riturilor care-l însoţesc. Multe din tradiţiile şi obiceiurile de Crăciun au rămas un folclor de domeniul trecutului, cu care ne mai întâlnim, în cel mai fericit caz, în câteva sate româneşti, şi în cel mai rău, la muzeu sau în arhivele televiziunii. În ţările occidentale se trag de mult semnale de alarmă şi se organizează campanii pentru a-l restitui pe Cristos Crăciunului: „Put back Christ in Christmas”.

În reprezentarea naşterii Mântuitorului toate personajele – Maria, Iosif, păstorii, magii, până şi animalele – sunt grupate în jurul lui, pentru că el este nucleul. Naşterea lui nu s-a întâmplat doar cândva, o dată, ci are loc în fiecare suflet omenesc. Cristos a venit în lume, dar a venit şi la fiecare dintre noi, şi pentru fiecare dintre noi. Să facem şi noi în „lumea” noastră – în familie, cu cei dragi, împreună cu comunitatea religioasă din care facem parte -, şi din inima noastră o iesle în care să-l aşezăm în centru pe Isus. Să ne adunăm în jurul lui, cu slăbiciunile şi tăriile noastre, cu defectele şi talentele noastre, cu bucuria şi recunoştinţa noastră. Să medităm asupra acestui mare mister al întrupării Fiului lui Dumnezeu, să-l contemplăm, şi să ne lăsăm pătrunşi de iubirea de necuprins a lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Să-i mulţumim pentru acest unic şi imens dar al Fiului său făcut asemenea nouă din iubire pentru noi, şi să ne bucurăm de acest dar. Tradiţiile şi obiceiurile ne reamintesc acest mister, ne fac să-l pătrundem mai adânc şi ne ajută să ne exprimăm bucuria pentru darul-Isus.

Bibliografie

• BERGAMINI A., Natale/Epifania, în „Dizionario di Liturgia”, a cura di D. Sartore, A.M. Triacca, C. Cibien, Ed. San Paolo, Milano, 2001.

• BROWN J. R., Storia del teatro, Ed. Il Mulino, Bologna, 1998.

• DRUM W., Magi, The Catholic Encyclopedia, Volume IX, www.newadvent.org/cathen/

• FERNÁNDEZ T., Tradiciones y Costumbres Navidenas, www.catholic.net

• FOLEY L. O.F.M., St. Francis and the Crib, www.americancatholic.org

• MARTINDALE C., Christmas, The Catholic Encyclopedia, Volume III, www.newadvent.org/cathen/

• RODRIQUEZ P., Ritos y mitos de la Navidad, Ediciones B., Barcelona, 1997.

• ROŞU G., Crăciunul la români, în www.cimec.ro/Etnografie

• SARCONE I., La storia del presepe, www.presepenapoletano.it

• SCAROLA S., Origins of Christmas Traditions, www.domestic-church.com

• http://www.silentnightmuseum.org