Sf. Iosif: Omul în care Dumnezeu se încrede

Print Friendly, PDF & Email

Autor: Jan Pelczarscki
Sursa: L’Osservatore Romano, 10 decembrie 2020

În circumstanţe dificile pentru credincioşi, la 8 decembrie 1870, Fericitul Papă Pius al IX-lea a încredinţat Biserica ocrotirii speciale a Sfântului Iosif, declarându-l întocmai „patron al Bisericii Catolice”. Credincioşii au fost îndemnaţi să invoce patronajul celui care, în timpul său, cu duioşie şi iubire paternă ştia să-l însoţească pe Isus care „creştea în vârstă, înţelepciune şi har în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor” (Lc 2,52). Şi, cu „curajul creativ”, era în măsură să se şi îngrijească de el şi să-l apere „de multele pericole care ameninţau Sfânta Familie”. De fapt, „Fiul Celui Atotputernic vine în lume asumând o condiţie de mare slăbiciune. Devine unul care are nevoie de Iosif pentru a fi apărat, ocrotit, îngrijit, crescut. Dumnezeu are încredere în acest om, aşa cum face Maria care găseşte în Iosif pe cel care nu numai că vrea să-i salveze viaţa, ci se va îngriji mereu de ea şi de Prunc”.

La 150 de ani de la patronaj, în sărbătoarea Neprihănitei, la 8 decembrie 2020, a fost comunicată oficial deschiderea Anului Sfântului Iosif, care se va prelungi până la 8 decembrie 2021. Cu această ocazie, Papa Francisc a publicat scrisoarea apostolică Patris corde în care scoate în evidenţă diferitele dimensiuni ale paternităţii lui Iosif, care se exprimă „în faptul de a fi făcut din viaţa sa o dăruire de sine în iubirea pusă în slujba lui Mesia”.

Credincioşii şi persoanele nevoiaşe, înfruntând numeroasele provocări ale momentului prezent, sunt invitaţi să recurgă la ocrotitorul lor şi, printre altele, cu cuvintele rugăciunii, La tine alergăm, o, Sfinte Iosif. Efectiv cerem că el ne ocroteşte de greşeli şi de vicii, ne susţine în lupta cu puterea întunericului şi ne ajută să depăşim adversităţile.

Iniţiativa Anului special dedicat Păzitorului Răscumpărătorului poate că va face să apară în vreunul întrebarea: Este posibil ca o figură îndepărtată în timp, ca aceea a Sfântului Iosif, iubită de poporul creştin şi de sfinţi, însă, de obicei, ignorată de teologie, poate să inspire Biserica de astăzi şi să-i transmită vreun mesaj? Sau: merită să se repropună, în timpul nostru, marcat de protagonism, un sfânt al umilinţei active, al tăcerii, şi mereu în „linia a doua”, ca model de imitat? În fond, viaţa sa mai poate să-i înveţe pe oamenii din secolul al XXI-lea?

Răspunzând la aceste întrebări, este suficient să constatăm că el, Sfântul Iosif, ne duce din nou în centrul vocaţiei creştine şi ne ajută să redescoperim stilul mereu actual şi inconfundabil al slujirii, faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele. Voind să indicăm un cuvânt care, singur, rezumă misiunea şi moştenirea spirituală a Sfântului Iosif, este suficient să spunem „Isus”, numele pe care tâmplarul din Nazaret a fost chemat să-l pronunţe şi să-l dea Pruncului (Mt 2,25). „A avut curajul de a asuma paternitatea legală a lui Isus, căruia i-a dat numele revelat de înger: «Îi vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale» (Mt 1,21). Aşa cum se ştie, a da un nume unei persoane sau unui lucru la popoarele antice însemna a-i obţine apartenenţa, aşa cum a făcut Adam în relatarea din Geneză (cf. 2,19-20)”.

În acest context sunt actuale mereu cuvintele Sfântului Paul adresate filipenilor: „Pentru aceasta şi Dumnezeu l-a înălţat şi i-a dăruit numele care este mai presus de orice nume, pentru ca în numele lui Isus să se plece tot genunchiul: al celor din ceruri, al celor de pe pământ şi al celor de dedesubt, şi orice limbă să dea mărturie că Isus Cristos este Domn, spre gloria lui Dumnezeu Tatăl” (2,9-11).

Sfântul Iosif trăieşte profund unirea cu Isus, îl contemplă cu privirea paternă în misterul întrupării şi în misterele vieţii ascunse şi: „Din toate aceste evenimente rezultă că Iosif «a fost chemat de Dumnezeu să slujească direct persoana şi misiunea lui Isus prin exercitarea paternităţii sale: tocmai în acest mod el cooperează la plinătatea timpurilor la marele mister al Răscumpărării şi este cu adevărat slujitor al mântuirii»”.

Sfântul tâmplar din Nazaret l-a pus pe Isus în centrul existenţei sale şi al misiunii sale. Exemplul său este o chemare puternică pentru omul de astăzi, prea des divizat între atâtea „necesităţi” inutile, să se recentreze în întregime pe sine însuşi în Isus, „unicul necesar”, de la care provine tot restul şi capătă semnificaţie şi valoare. În acest mod ne aminteşte constant că vocaţia creştină constă înainte de toate în relaţia personală cu Isus Cristos.

De fapt, la şcoala Sfântului Iosif se învaţă primirea Cuvântului ca motivaţie a vieţii, şi tăria sufletească drept condiţie indispensabilă pentru a înfrunta provocările vieţii zilnice şi ale apostolatului. El „ne învaţă că a avea credinţă în Dumnezeu cuprinde şi faptul de a crede că el poate acţiona şi prin fricile noastre, prin fragilităţile noastre, prin slăbiciunea noastră. Şi ne învaţă că, în mijlocul furtunilor vieţii, nu trebuie să ne temem să-i lăsăm lui Dumnezeu cârma corabiei noastre”.

Aşadar, anul dedicat soţului Mariei ne oferă oportunitatea de a redescoperi figura sa şi de a implora „harul convertirii noastre”. În afară de asta, este o ocazie propice pentru a evidenţia unele aspecte şi teme fundamentale ale vieţii creştine, legate de misiunea sa, cum ar fi, de exemplu, slujirea generoasă faţă de cei din urmă în viaţa zilnică şi sfinţenia căsătoriei şi a familiei. Îndeosebi, în societatea occidentală, unde figura tatălui devine tot mai dispărută şi absentă, referinţa la paternitatea lui Iosif poate constitui un stimulent la reflecţie şi la recuperarea acestei figuri importante în formarea copiilor care sunt chemaţi să crească „în vârstă, înţelepciune şi har în faţa lui Dumnezeu şi a oamenilor”.

De fapt, „toți pot găsi în omul prezenţei zilnice, discrete şi ascunse, un mijlocitor, un sprijin şi un ghid în momentele de dificultate”.

via Ercis.ro

Posted in Biserică, Personalităţi.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *